O minune de tablou şi povestea lui

Flaming June, autor Frederic Leighton, 1895

În 2010, vizitând muzeul Belvedere (Lower Belvedere) din Viena, am văzut "pe viu" acest tablou, care m-a surprins şi m-a fascinat iremediabil. Deşi, iubitoare fiind a picturii, pot spune că am idee despre principalele capodopere în acest domeniu, nu cunoşteam acest tablou, nici din albume, nici din alte surse, iar de autorul său, pictorul englez Frederic Leighton, nu auzisem.       Opera se afla expusă în ultima sală a unei expoziţii Art Nouveau, dar mie mi se părea prea puţin produsul acestui curent, deşi atitudinea personajului, liniile spiralate, aspectul vegetal - aveam impresia că mă aflu în faţa unei imense camelii înflorite - justifica această apropiere. Culoarea, de o îndrăzneală extremă, acest oranj pur şi simplu, părea mai degrabă a sta sub semnul experienţelor impresioniste, iar chipul oarecum convenţional, atitudinea  statuară a personajului (postura a fost asemănată cu Noaptea lui Michelangelo) mă trimiteau la neoclasicsm.

Oranjul este o culoare dificilă, iar a ocupa mai mult de jumătate din tablou cu această culoare, într-o compoziţie central-simetrică este un pariu extrem, o nebunie! Titlul mi se pare, de asemenea, foarte modern, prin ambiguitate: Flaming June. (Iunie în flăcări sau June cea înfocată?) Frumoasa adormită pare ingenuă, dar e înconjurată de o aureolă de flăcări. Ce reprezintă aceste flăcări? Instinctele latente? Păcatul, ispita? Fundalul cu apele liniştite şi argintii, leandrul înflorit (interpretat ca plantă toxică, a morţii), balustrada şi umbrarul trimit la seninătatea lumii elenistice, dar canapeaua din prim-plan, cu drapajele maronii şifonate ne aduc în modernitate. Un tablou unic, al contrastelor, al confluenţei unor tendinţe diverse, bogat-simbolic şi de mare impact vizual.

Imaginea acestui original tablou m-a urmărit în timp, astfel că, alegând să scriu aici despre el, am căutat date şi am aflat lucruri interesante. Autorul său, Frederic Leighton (1830 - 1896), cunoscut drept Sir Frederic Leighton între 1878 şi 1896, a fost pictor şi sculptor, cunoscut mai ales pentru subiectele biblice, istorice sau clasice. A studiat la Academia de Artă din Florenţa şi a petrecut patru ani la Paris, unde i-a cunoscut pe Ingres, Delacroix, Corot şi Millet. În 1860 se întoarce la Londra, unde se alătură mişcării pre-rafaelite din pictură. Devine cavaler şi baronet. În 1896 primeşte titlul nobiliar, fiind primul pictor care este făcut pair, dar, după o singură zi, moare de angină pectorală.

Flaming June este pictată cu un an înaintea morţii sale (ulei pe pânză, cu dimensiunile 120x120 cm). Este considerată magnum opus al acestui artist. Actriţa Dorothy Dene este presupusul model al tabloului.

Opera, în mod cert, îşi depăşeşte epoca, fiind azi asimilată modernismului timpuriu. Tabloul nu s-a bucurat de succes în Europa, fiind preţuit la o licitaţie din 1960 la doar140 $, dar nici aşa nu s-a vândut. În 1963, Luis A. Ferré, industriaş şi politician costarican, ales guvernator cinci ani mai târziu, călătoreşte în Europa şi doreşte să achiziţioneze opere de artă pentru muzeul pe care îl înfiinţase în ţara sa. Găseşte acest tablou într-o galerie din Amsterdam, abandonat într-un colţ, şi îl cumpără cu 1000 $. Astfel, tabloul ajunge la Museo de Arte de Ponce din Costa Rica, în custodia căruia se află până în prezent. Astăzi este considerat o capodoperă, care ajunge doar "în turneu" în muzeele europene şi mă consider extrem de norocoasă că am putut-o vedea în original.

"Vechituri? La gunoi cu ele!" sau Săraci şi risipitori

Am zărit deunăzi, printre blocuri, o clădire, pe jumătate demolată, care mă fascina în copilărie: Moara lui Assan, unul dintre monumentele arhitecturale ale capitalei, distrus cu bună ştiinţă în deceniile postrevoluţionare, în loc de a fi restaurat şi repus în circuit. Exemple ca acesta sunt nenumărate şi nu doar în arhitectură şi urbanistică. Demolările continuă şi în alte domenii, pe principiul să facem odată curăţenie.

            Din fericire, literatura nu e din cărămizi şi e mai greu de demolat. Puţin mai târzii - cu vreo trei decenii - decât Moara lui Assan sunt scrierile clasicilor români. Aud deseori, cu convingere, de la persoane cu studii, că nu ne mai trebuie Creangă, fiindcă e "vechi", că are un limbaj "imposibil", că ar trebui scos din manuale etc. etc. De paşoptişti ce să mai vorbim... Chiar şi Moromeţii al lui Marin Preda e renegat, căci "prea e cu ţărani", Mioriţa e "fatalistă", Eminescu e "prea ridicat în slăvi", Slavici "cine mai e şi ăsta?", Camil Petrescu e "aiurea", doar pe Caragiale îl mai acceptăm, "fiindcă râdem". (M-am surprins adeseori că regret  identificarea noastră  atât de convinsă cu lumea lui Caragiale). Iar mai presus de toate, tronează întrebarea "La ce ne trebuie? La ce ne foloseşte în viaţă? Să facem loc altora mai tineri, mai moderni, că de ăia vechi ne-am săturat."

            Un popor relativ sărac şi fără cultură confundă actul cultural cu locuinţa strâmtă în care trăieşte, în care măcar din an în paşte se cere curăţenie generală, azvârlirea vechiturilor, fiindcă nu e loc de ele când achiziţionezi ceva nou. Din punct de vedere al gospodăriei, e o soluţie practică şi igienică, poate corectă, însă din punct de vedere cultural este un dezastru. Ţin minte că pe vremea lui Ceauşescu era un termen de mare laudă "gospodar" - folosit pentru "edil". M-am cam săturat de "gospodarii" puşi pe făcut curăţenie.

            Cultura este altceva. Pentru cultură e bine să fii econom, zgârcit, să faci din rahat bici (scuzaţi expresia) şi din coadă de câine sită de mătase. Pentru că lucrezi cu unicate. Şi cu valori. Şi atunci termenii se schimbă: nu trebuie să faci curăţenie, ci să VALORIFICI. Dacă ai o cărămidă, trebuie să o valorifici. Dacă ai o poezie stângace, de la începutul culturii (îmi vine în minte Ienăchiţă Văcărescu), trebuie să o valorifici. Pentru că e unicat, pentru că, vrei, nu vrei, e trecutul tău, cu valorile lui. Cultura nu se cumpără de la supermarket. Dacă arunci ce ai, nu găseşti cu ce să-ţi umpli casa bătând din palme. Poate cu kitsch-uri şi cu produse în serie.

            Englezii nu s-au debarasat de Shakespeare, spaniolii de Cervantes sau italienii de Dante, cu toate că limbajul scrierilor acestora nu mai este actual şi nu sunt "uşor de înţeles". Nu i-au scos din manuale. Nu le-au găsit nod în papură. Nu au spus că nu le mai trebuie, ca să facă loc contemporanilor. La ei au loc, de mai multe secole, chiar milenii, mereu alţi şi alţi scriitori. Ei au înţeles că pentru valori sunt locuri nelimitate în cultura unui popor şi că valorile nasc valori.

            A valorifica înseamnă "a pune în valoare, a face să primească o anumită valoare; a scoate în evidență valoarea unui lucru". Există prin dicţionare şi o definiţie inadecvată  din punct de vedere cultural a verbului a valoriza: "a selecta din valorile anterioare ale culturii pe acelea care răspund noilor cerințe ale epocii". Nu este vorba de a selecta pe unele şi de a arunca la coş pe altele (asta au făcut, după criteriul ideologic, comuniştii), ci de a reintegra, într-un cadru actual, valorile trecutului, a le refolosi, a le crea legături cu prezentul, a le repune în funcţiunea estetică pentru care au fost create, a le re-crea şi re-inventa funcţia estetică pentru contemporani.         

            Inteligenţa unui popor este de a găsi soluţiile viabile pentru a nu prăpădi bunurile culturale, ci a le reintegra în beneficiul său. A le aprecia, pentru ca apreciindu-le întâi ei, să le poată face apreciate eventual şi de alţii. Noi credem că bunurile noastre culturale trebuie apreciate în primul rând de alţii. Este cum ai spune: mă port aşa ca să mă iubească ceilalţi. Dacă nu începi să te iubeşti şi să te îngrijeşti (= valorifici) întâi tu însuţi, nu te va iubi şi aprecia nimeni. Termenul cheie: stima de sine. Dar asta ar fi altă problemă, pe care am putea discuta la nesfârşit...

De ce nu am mai scris pe site-urile literare româneşti

A fost o vreme când am publicat diverse articole şi alte scrieri proprii pe cele câteva site-uri literare existente în spaţiul cultural românesc. Sunt de felicitat iniţiatorii lor, deoarece au oferit un cadru modern şi foarte necesar  iubitorilor de literatură şi scriitorilor mai mult sau mai puţin profesionişti. Unele site-uri au rezistat şi s-au dezvoltat frumos, altele au dispărut, altele sunt destul de amorţite. În ceea ce mă priveşte, cu timpul am renunţat să mai public pe aceste site-uri, nu din vreo dezamăgire, ci pentru că nu realizam ceea ce aş fi vrut. Iată câteva dintre motive:

• pentru că membrii acestor comunităţi cred că a scrie literatură e ceva pe viaţă şi pe moarte, care îţi poate aduce glorie şi, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, câştiguri financiare;
• pentru că ideea noastră despre a scrie literatură e greşită, din punctul meu de vedere: credem că există doar literatură mare, masivă, cu problematică gravă, în special socială (moştenire comunistă); de aici, a scrie altfel e luat drept a scrie minor, iar toată lumea vrea să fie considerat un autor "mare", din start.
• pentru că se comentează urât, agresiv şi fără pricepere ;
• pentru că se confundă esteticul cu eticul şi cu orice altceva;
• pentru că, de regulă, te loveşti de politica "noi şi-ai noştri"; trebuie să scrii "în trend", iar aceste trenduri mie, uneia, nu-mi plac; -ismele devin prea repede manierisme, fie că e vorba de utilitarism, negativism, expiratul postmodernism sau chiar bine intenţionatul dar neviabilul boierism;
• pentru că inegalitatea valorică a creaţiilor te face să nu vrei să scrii alături de începători şi neavizaţi;
• pentru că aceste site-uri urmăresc şi un succes de rating, de aceea nu promovează o critică autentică, de valoare;
• pentru că prea puţini intelectuali români scriu literatură - şi încă şi mai puţini pe net. Probabil că acest lucru e considerat ceva degradant.  Paranteză: am avut surpriza ca unor persoane, de la care aveam ceva aşteptări, să li se pară ciudat că mi-am făcut acest blog (la care le-am invitat să citească şi să participe, cu precizarea clară că e total non-profit, că nu urmăresc nici like-uri, nici trafic, nici altceva) şi să considere asta drept o preocupare cel puţin dubioasă, ca şi cum aş fi deschis un site de matrimoniale, nu un blog de literatură, în consecinţă nu au dat curs invitaţiei;
• pentru că nu există concursuri literare, decât extrem de puţine, le numeri pe câteva degete, deci nu ai o minimă finalitate a ceea ce faci;
• pentru că nu ai o audienţă reală, scriitorii cel mult se citesc între ei;
• pentru că nu-mi place să mă înregimentez în nimic, nu sunt prea sociabilă şi n-am spirit de clan;
• pentru că obosisem să vorbesc de una singură, în mulţime;
• pentru că... dar mai bine mă opresc aici.

P.S.: iată şi motivele pentru care am ales să scriu pe blog:

• pentru că astfel gândesc mai mult;
• pentru că îmi descopăr voci şi feţe nebănuite;
• pentru că îmi place să recitesc ce scriu;
• pentru că aici nu deranjez pe nimeni şi nu mă deranjează nimeni;
• pentru că am entuziasmul unui dialog, măcar cu mine însămi;
• pentru că nu mă plictisesc, dimpotrivă;
• pentru că unele se leagă de altele şi ideile atrag idei;
• pentru că mă stimulează să mă documentez şi să citesc lucruri noi;
• pentru că scrisul rămâne;
• pentru că am un motiv în plus să mă trezesc dimineaţa etc. etc. 

E firesc ca fiecare să-şi caute calea potrivită scopurilor sale, aşa cum - spun americanii în Declaraţia de Independenţă - fiecare om e dator să-şi urmărească fericirea (the pursuit of Happiness). A scrie pe un site literar sau pe un blog este una dintre căile spre împlinire, important este să o urmezi pe cea mai potrivită.

Desenul de duminică: Hieroglifă

6.03.2015 Autor: cutiaculitere

Ilustraţie pentru versuri de Vasile Voiculescu

Autor: cutiaculitere

Zbor

Autor: cutiaculitere

Trupul meu ostenit s-a oprit azi în drum.

Sufletul, tumultuos, a zburat ca un fum,

ca un zmeu smuls în sus de un vânt prea buiac.

Să-l întorn?... Să-l desham?... 
Nu ştiu ce să fac...

De când îi am, trup şi suflet, tot doi au umblat,

Tot doi şi-mpreună, nicicând separat,

şi nu pot să-i gândesc ca unu plus unu în adunare,

ci doar ca o mare diadă-n rotindă splendoare.

Dacă i-aş dezlega,

ar rămâne ca două găvane,

ca două palme goale deschise, orfane;

şi atunci cine ar mai lucra pentru mine

şi cine

aş fi ?

şi încă, zic, cine

s-ar mai ruga pentru mine-n împreunare

spre ochiul din zare?

Ar trebui, ar trebui

să strâng tare hăţurile şi

s-aşez înainte trupul ca pe roate,

să-i dau bice, fără cruţare, căci poate

se va ridica şi va porni şontâcăind cu blândeţe

pe drumul spinos înapoi -

spre Tinereţe -

şi poate că atunci sufletul,

după ce s-ar roti de câteva ori,

luând aminte,

s-ar coborî, umil,

ca un porumb

la strachina cu mei şi cu linte.

Și poate

se vor uni iarăşi, sub zarea sihastră,

ca o pasăre cu patru aripi, măiastră,

rostogolită zburând

până la cheia de boltă cerească:

s-o clatine, s-o găurească

cu ciocul, izbind să o crape,

s-ajungă tocmai lângă albastrele pleoape,

acolo-n senin,

la nedesfăcutele ape.

Artă decorativă: Cristal şi sticlă - mărci celebre

1, 2 Murano; 3. Galle; 4. Loetz; 5.,6. Daum

1. Lalique; 2. Baccarat; 3., 4., 5. Bohemian Cristal

Două minute de lectură: Elogiul nebuniei - Erasmus din Rotterdam (Paris, 1511) - fragment

          Soarta îi favorizează pe cei proşti

Gravura: Hans Holbein cel Tânăr, 1516

          Ziceam, deci, că norocul iubeşte pe proşti, pe oamenii îndrăzneţi şi temerari, pe aceia care zic ca şi Cezar trecând Rubiconul: „Zarurile sunt aruncate!", pe când înţelepciunea-i face pe oameni timizi. Astfel se văd de obicei toţi aceşti înţelepţi, fără încetare, în luptă cu sărăcia, cu foamea şi durerea trăind obscur, dispreţuiţi şi detestaţi de toată lumea. Nebunii, dimpotrivă, înoată în bogăţie, conduc imperiile; într-un cuvânt, ei se bucură de soarta cea mai fericită şi cea mai înfloritoare. Într-adevăr, dacă dumneavoastră faceţi să vă constea fericirea în a plăcea suveranilor şi a fi admişi în trupa strălucitoare a prinţilor şi a curtenilor, la ce v-ar servi înţelepciunea? Toţi aceşti zei ai pământului detestă înţelepciunea şi n-o pot suferi deloc printre ei. Vreţi să deveniţi bogaţi? Cum să profitaţi de legături în comerţ, dacă, fiind credincioşi legilor înţelepciunii, nu îndrăzniţi să comiteţi un sperjur sau un jurământ fals, dacă roşiţi fiind surprinşi cu o minciună, dacă mergeţi şi vă încărcaţi capul cu toate scrupulele îngrijorătoare, pe care înţelepţii le-au format din avântul şi uzura lor! Aspiraţi dumneavoastră la demnităţile şi bogăţiile Bisericii? Ei, amicii mei! un măgar sau un bou le-ar deprinde mai repede decât un om de spirit şi de bun simţ. Vreţi să trăiţi în imperiul voluptăţilor şi al plăcerilor? Femeile, care le conduc în mare parte, sunt în întregime devotate nebunilor şi fug de un înţelept ca de un animal oribil şi veninos. În sfârşit, oricine îşi propune să trăiască în distracţii şi veselie începe mai întâi prin a înlătura cu grijă înţelepciunea, şi un înţelept ar fi ultimul om din lume pe care l-ar admite la o partidă de plăcere.

          Într-un cuvânt, duceţi-vă peste tot unde veţi voi, la papi, la prinţi, la judecători, la magistraţi, la prieteni, la duşmani, la cei mari, la cei mici, peste tot veţi vedea că nu obţineţi nimic fără bani gheaţă; şi cum înţelepţii dispreţuiesc banii, nu este de mirare că toată lumea îi evită.

Desenul de duminică: Nelinişte

 4 februarie 2015

Recitiri şi déjà-vu-uri sau cum s-a aplicat teoria imitaţiei în literatură

În urmă cu câţiva ani, citind romanul Climate de André Maurois, am sesizat o asemănare izbitoare cu

unul dintre cele mai bune romane româneşti interbelice: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. Am fost atât de surprinsă, încât am refuzat să dau curs acelor suspiciuni, pentru a evita dezamăgirea. Am reluat problema de curând, la rece, şi impresia iniţială nu doar că nu s-a schimbat, ci mi se confirmă din ce în ce mai puternic. Critica literară  vorbeşte la unison despre influenţa lui Marcel Proust în scrierile autorului român, însă nu a observat, cred, similitudinile cu opera sus-menţionată a lui André Maurois.

            Romanul subiectiv şi analitic Climate este o monografie a geloziei şi o ilustrare artistică a nepotrivirii în cuplu, scrisă sub forma unui diptic. Prima parte o constituie confesiunea pe care Philippe Marcenat o face în scris viitoarei soţii, în care îi mărturiseşte drama primei sale căsătorii, cu frumoasa Odile; a doua parte este confesiunea Isabellei Marcenat, cea de-a doua soţie a lui Philippe, scrisă după moartea acestuia.

            Iată despre ce este vorba în confesiunea lui Philippe: acesta se îndrăgosteşte de Odile Malet, o tânără blondă, foarte frumoasă, ce răspândeşte în jurul ei lumină şi bucurie a vieţii, iar în scurt timp cei doi se căsătoresc. La început sunt fericiţi, cu bucuriile simple ale vieţii de cuplu. După un timp, Philippe descoperă că soţia sa este uşor superficială, nu e interesată de subiecte serioase de discuţie, se plictiseşte alături de el. Philippe îşi petrece mult timp la fabrica tatălui său, unde ocupă un post important. Spre deosebire de soţul ei, Odile se simte bine în societate, îi place să meargă la petreceri, iese la distracţii cu diverşi prieteni şi refuză să dea explicaţii despre cum îşi petrece timpul. Philippe, cuprins de gelozie, din ce în ce mai suspicios, oscilează între a crede în nevinovăţia Odilei şi a bănui că este înşelat. Există şi o prietenă, Misa, care este folosită, în opinia bărbatului, pentru a acoperi escapadele Odilei. Totul ia o turnură gravă când, în cercurile pe care cuplul le frecventează, apare François de Crozant, un bărbat seducător, ofiţer de marină, recunoscut pentru purtările sale de donjuan lipsit de scrupule. Atracţia Odilei faţă de acesta este inevitabilă, cei doi afişează o intimitate greu de ignorat în societate, Phillippe trăieşte cu luciditate suferinţe atroce, pe măsură ce minciunile prin care Odile încearcă să camufleze relaţia extraconjugală devin din ce în ce mai stângace. Din orgoliu rănit şi răzbunare, Philippe o înşală pe soţie cu Misa, pe care nu o iubeşte. Odile pleacă singură într-o staţiune pe malul mării, iar Philippe află că în apropiere se încartiruise garnizoana lui François. Cei doi divorţează, cu regretul că nu au putut fi fericiţi. Până aici, dacă schimbăm numele şi decorurile, asemănarea cu romanul lui Camil Petrescu este frapantă.

            Ceea ce deosebeşte cele două opere este moartea Odilei, prin sinucidere, după căsătoria fatalmente nefericită cu François, şi, desigur, partea a doua, manuscrisul Isabellei. La scriitorul francez impresionează nobleţea personajelor, sentimentul onoarei: Philippe se învinovăţeşte pe sine de tot ceea ce s-a întâmplat cu Odile, o înţelege şi o iartă pe aceasta, continuând cumva să o iubească. Odile nu este rapace, nu e materialistă, ci îndrăgostită de viaţă şi de frumos. Ea rămâne o figură luminoasă, în ciuda greşelilor sale. Odile este cea care renunţă la orice pretenţii materiale în momentul despărţirii lor. Philippe meditează asupra fericirii, a timpului, îşi pune problema rupturii între real şi ideal, iar tragicul se sublimează în filozofic, astfel personajul ridicându-se asupra destinului său banal.

            Replica dâmboviţeană este pictată în linii mult îngroşate, personajele devin odioase, sunt egoiste, vulgare, cupide, dispreţuitoare, fără nuanţe, mizând pe totul sau nimic. Ele se potrivesc cu fundalul în care se mişcă, o lume cu bogătaşi de carton, cu politicieni veroşi, grobieni, iubirea sucombă definitiv, iar idealul nu-i poate supravieţui nici măcar în amintire. Nu susţin ideea unui plagiat, căci Ştefan Gheorghidiu nu este, în mod cert, singurul gelos din literatură, ci aceea a imitaţiei tale quale, care a generat, vrând-nevrând, un conţinut autentic românesc.

            Romanul camilpetrescian apare în 1930, la doi ani de la publicarea celui al lui Maurois (1928), pe fondul intenţiei scriitorului român de a debuta literar şi a-şi valorifica jurnalul de front şi experienţa, perfect autentică, a războiului. În 1929, ideea lui Camil Petrescu, exprimată în "Vitrina literară" este de a scrie un volum de nuvele despre război, la fel în 1930, în revista "Omul liber" când susţine dorinţa de a scrie despre viaţa de după război; în "Vremea" deja apare schiţată intenţia de a aborda tema iubirii, căci se propun două titluri Romanul Căpitanului Andreescu şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, apoi aceeaşi publicaţie anunţă reunirea cele două teme într-un singur roman: Proces-verbal de dragoste si de război.

            Este greu de crezut că, realizând un roman doar pe baza experienţei războiului, Camil Petrescu ar fi putut construi o operă literară consistentă şi valoroasă. De aceea, soluţia combinării cu o poveste de dragoste este, până la un punct, una fericită. Prea tânăr pentru a se inspira din propria experienţă amoroasă, Camil Petrescu recurge la ficţiune, dar şi la modelul literaturii occidentale, în speţă al celei franceze, conform direcţiei trasate clar de Eugen Lovinescu. Însă ceea ce Gabriel Tarde susţine în a sa Les lois de l'imitation mi se pare că este aplicat cam prea stricto sensu în cazul lui Camil Petrescu.

            Închei cu un fragment din Climate, ce se doreşte a fi o invitaţie la lectură:

            Gelozia s-a declanşat la mine ca o boală subită şi groaznică. Acuma, după ce m-am liniştit şi caut cauzele ei, mi se pare că au fost multe şi foarte diferite. Mai întâi o mare iubire şi dorinţa firească de a păstra numai pentru mine cele mai mici particule din acele materii preţioase care erau: timpul Odilei, cuvintele, zâmbetele, privirile ei. Dorinţa aceasta însă nu a constituit esenţialul, deoarece, când Odile exista numai pentru mine (de exemplu când rămâneam singuri acasă într-o seară, sau când plecam într-o călătorie de două, trei zile), se plângea că mă preocupă mai mult cărţile sau gândurile mele decât ea. Atunci când putea exista şi pentru alţii, doream să fie numai cu mine; în sentimentul acesta era mai ales orgoliu, orgoliu ascuns, mascat de modestia şi de discreţia proprii familiei tatălui meu. Voiam să fiu stăpân pe sufletul Odilei aşa cum, în Valea Loue, stăpâneam apele, pădurile, acele maşini lungi prin care se strecura pasta albă de hârtie, casele ţărăneşti, casele muncitorilor. (...)  

            Simt, după durerea pe care o trezesc când apăs pe acest punct anume, că de aici pornea răul, din ascuţita mea curiozitate intelectuală. Nu admiteam să scape ceva înţelegerii mele. Or, a o înţelege pe Odile era un lucru imposibil şi cred că niciun bărbat (dacă ar fi iubit-o) n-ar fi putut trăi alături de ea fără să sufere. (...) Îmi luasem obiceiul de a analiza, cu o înspăimântătoare luciditate, tot ce spunea Odile şi-l găseam pe François îndărătul fiecărei propoziţiuni.