Am văzut acum
câţiva ani filmul şi de atunci am tot vrut să citesc romanele scriitoarei
chiliene Isabel Allende, însă abia de curând am reuşit să găsesc prima carte a
seriei sale de succese. Casa spiritelor
(1982) este un roman de o forţă dramatică impresionantă, unitar şi bine
susţinut de la prima până la ultima pagină.
Am citit în cronici încadrarea - cu
destulă uşurinţă - la realismul magic. Nu fără argumente, desigur, căci,
pornind de la titlu şi continuând cu suma de motive narative (copilul ce mişcă
obiecte cu privirea, clarviziunea, spirite încarnate ce le apar celor vii) şi
cu galeria de personaje desprinse câteva parcă din Macondo este clar că Isabel
Allene a valorificat particularităţile imaginarului Americii de Sud şi tradiţia
literară a acestui continent. Dar realismul magic este depăşit prin
intelectualismul scriitoarei, prin nuanţa ironică, printr-o subtilă distanţare
estetică de substratul din care s-a desprins.
În opinia mea, formula cărţii este
aceea de roman total, în care se suprapun, perfect articulate, mai multe structuri
narative.
Coloana vertebrală este asigurată de
reţeta romanului-saga, roman de familie, urmărit pe mai mult de trei generaţii.
În centrul operei, din când în când preluând funcţia de narator, se află
Esteban Trueba, tânăr sărac dar ambiţios şi neobosit, ce lucrează într-o mină
pentru a se îmbogăţi şi a se putea căsători cu frumoasa Rosa, fiica cu părul verde ca algele a familiei de vază Del Valle. Când aceasta moare,
prin otrăvire accidentală, Esteban cumpără o fermă ruinată, Las Tres Marias, pe
care o restaurează printr-o muncă titanică, folosindu-se de ţăranii înapoiaţi
din zonă, ca un adevărat erou civilizator. El reconstruieşte casa cea mare,
pune să se zidească locuinţe de cărămidă pentru ţărani, se preocupă de
condiţiile lor de trai, dar îi tratează cu o duritate maximă, de stăpân
absolut. Are o mulţime de copii, rezultaţi din violarea fiicelor de ţărani, pe
care însă nu-i recunoaşte drept fii ai săi. Se căsătoreşte cu Clara, sora mai
mică a Rosei, fiinţă ciudată, ce trăieşte într-o comunicare specială cu lumea
spiritelor. Esteban Trueba are o viaţă lungă, ajungând la 90 de ani, suficient pentru
a vedea ruinarea a tot ceea ce clădise, o dată cu instaurarea dictaturii
militare în ţară. La maturitate, intră în partidul conservator, care va pierde
în faţa forţelor populare. Esteban Trueba reprezintă o epocă, urmărită în
mărirea şi decăderea ei, zdrobită, ca la Marin Preda, de tăvălugul istoriei.
O altă grilă de lectură este cea a
romanului de familie: întâmplările familiei Del Valle şi mai ales ale familiei
Trueba aduc în prim-plan o galerie de personaje memorabile, unele desprinse parcă din
scrierile lui Gabriel García Márquez. Unchi aventurieri, surori angelice cu
destin tragic, fraţi cu preocupări savante, femei care încalcă barierele sociale
pentru iubire, bastardul revanşard şi mai presus de toate prodigioasa Clara, care,
împreună cu cele trei surori Mora (un fel de Moire?), are acces la cunoaşterea
viitorului, prin clarviziune, şi se înconjoară de o suită de oaspeţi boemi, cu
diverse propensiuni spiritiualiste; Clara, cea care în copilărie mişca obiectele
cu privirea, care nu a mai vrut să vorbească nouă ani, de la moartea surorii
sale şi până la căsătoria cu Esteban Trueba. Simetric, ea refuză să îi vorbească
direct soţului său în ultimii ani de viaţă, după ce acesta, într-un acces de
furie, o loveşte. Caietelor Clarei li se datorează memoria faptelor relatate în roman.
Iubirea pasiune, predestinată şi
asumată total, este una dintre liniile de forţă ale cărţii: Clara şi Esteban
sunt un cuplu în care contrastele se atrag. În planul conştient, Clara nu îl
iubeşte pe soţul ei, este superficială, desprinsă de lume, dar ea ştie dinainte
de a fi cerută în căsătorie că acesta îi este ursitul. Cei doi sunt legaţi de o
iubire profundă, care transcende realitatea. Fiica lor, Blanca, trăieşte la
rândul ei o iubire mistuitoare pentru Pedro, fiu de ţăran, iubire
înfiripată în copilărie şi derulată pe ascuns, cu o voinţă de fier, în ciuda
tuturor piedicilor şi ameninţărilor, pe parcursul unei vieţi întregi. Pedro,
devenit agitator comunist, este împuşcat de Esteban şi rănit grav la o mână. El
fuge, devenind artist (chitarist şi cântăreţ) de stânga. Blanca naşte o fiică,
Alba, care va continua mişcările subversive, va fi arestată, torturată şi
violată de unul dintre fiii ilegitimi ai bunicului său, ajuns în forţele
militare.
Roman mitico-fantastic, într-un
alt sens decât cel obişnuit, acesta fiind specificul realismului magic: nu sunt
valorificate mituri populare consacrate, nici superstiţii preexistente, ci fondul
mitico-magic este rodul puterii de invenţie a scriitoarei. Personajul cel mai
apropiat de fantastic este Férula, sora lui Esteban, care moare în capitală,
dar le apare celor din familie la conacul de la ferma Las Tres Marias, ca pentru
a-şi lua adio; tot ea îşi blesteamă fratele, care o alungase din cauza
adoraţiei ei nepotrivite faţă de Clara, să i se micşoreze trupul şi sufletul,
blestem ce se va împlini în decursul anilor. Fondul magic se diminuează pe
măsura apropierii de prezent şi dispare o dată cu moartea Clarei, ca semn al unei
epoci apuse. Povestea Blancăi mai perpetuează mitul sufletelor pereche, dar a nepoatei Alba este desacralizată total, ca şi noua lume în care se desfăşoară
evenimentele.
Roman politic, desigur, pentru că se
desfăşoară pe fundalul schimbărilor de regim, cu consecinţe devastatoare pentru
populaţie (să nu uităm că Isabel Allende este nepoata preşedintelui chilian
Salvador Allende, răsturnat de lovitura militară a lui Pinochet); finalul
romanului m-a cutremurat, prin similitudinile dintre lovitura de stat din
Chile, regizată cu ajutorul americanilor, şi ceea ce s-a petrecut la noi în '89
şi imediat după.
Sunt, desigur, şi multe alte
ingrediente ale acestei cărţi de mare succes. M-am întrebat la un moment dat ce
se mai poate scrie pe direcţia realismului magic, după Un veac de singurătate, şi iată că resursele literaturii
latino-americane sunt încă pline de sevă, generează scrieri de o mare forţă
epică, despre o lume tânără în plină afirmare şi descoperire de sine. Casa spiritelor este o dovadă vie a
faptului că acest spaţiu cultural are încă foarte multe de spus.
.jpg)
.jpg)
