Dacă e vacanță e... Agatha Christie!

E totuși vacanță, nu? Abia aștept să devorez câteva dintre exemplarele pline de suspans! Sunt înnebunită după mystery books (pentru cărțile Agathei Christie sună mai potrivit decât polițiste, nu-i așa?).
Le-am luat la un preț destul de redus, două plus a treia gratis, plus cadou cănița cu Poirot, de care sunt extrem de încântată!

Nu doar o lectură de vacanță: Daniel Pennac - Necazuri cu școala

Când am cumpărat sus-numita carte, publicată de Editura Polirom, mă gândeam că se apropie vacanța și că ar fi cazul de o lectură plăcută, chiar ușoară. Auzisem de scriitor, cred că la un curs numit Cercurile de lectură, de unde și impulsul spontan de a-l citi. Titlul, destul de fidel tradus, mă trimitea, într-o naivă aproximare, greșită, desigur, la   Recreația mare a lui Mircea Sântimbreanu.  Citind, însă, am descoperit o carte lucidă, răscolitoare, de mare impact prin mesajul său despre educație.

Prima parte este înșelător amuzantă, pare o carte de amintiri, autoironică și melancolică, ce ar fi putut să se intituleze, foarte bine, Memoriile unei loaze, căci „loază” este cuvântul cu care se descrie autorul, în primii (și nu numai) ani de școală. Tonul aparent glumeț are, însă, subtext. Trezit la realitate în ultimii ani ai școlarității, prin efortul și dedicația a patru profesori cu vocație, Daniel Pennacchioni  - pe numele real  -  ajunge la rândul său profesor, un profesor care cunoaște, din proprie experiență, calvarul elevului care „nu înțelege”, umilințele pe care le îndură, din partea familiei, a colegilor și a profesorilor, rușinea pe care o înăbușă, revoltele acestuia, drumurile greșite care îl tentează.

Partea eseistică virează,  în a doua parte a romanului, către o extrem de lucidă privire asupra mutațiilor suferite de mediul de viață al tinerilor în epoca actuală, o dată cu mutațiile din societatea însăși, cu răsturnarea de valori adusă de globalizare și consumerism.

Citind paginile scrise despre elevii lui Daniel Pennac, mi-am amintit de filmul franțuzesc  Class (Entre les murs, un film bazat pe romanul scriitorului și jurnalistului francez François Béaugadeau în colaborare cu Laurent Cantet, premiat cu Palme d'Or la Festivalul de Film de la Cannes, în 2008 și premiul  Oscar pentru Cel mai bun film străin în 2009. Versiunea engleză apare sub titlul Class) care, de asemenea, sfâșie vălul oricărei iluzii și al oricărui clișeu romanțat de pe imaginea școlii contemporane.

 Școala lui Pennac are elevi de extracție multietnică, de la periferii, cu un comportament pe marginea delincvenței, agresivi și opaci, conviși că „profii ne smintesc de cap!”. Lectorul primește un duș rece, căci se vede pus în fața întrebării pe care autorul însuși, în calitate de educator, și-o pune cu maximă seriozitate: ce e de făcut?

Prin figura emblematică  a lui Maximilien - un tânăr de culoare care îl acostează într-o seară pentru a-i cere un foc, poate și pentru a-l agresa ori jefui, dar care se repliază când îl recunoaște drept profesorul său - scriitorul realizează portretul elevului-problemă,  derutat, fără șanse reale de integrare, agresor și victimă în același timp. De aici pornește o analiză necruțătoare a societății, a ipocriziei cu care se închid ochii în fața problemelor  educației și  se împing mereu mai către periferie, marginalizarea mergând, amar-ironic, mână în mână cu exploatarea,  considerată drept  „pitorească” (cool), a acestui model de tineri în cinematografie, muzică, modă etc.

Cartea lui Daniel Pennac a primit, în 2007, premiul Renaudot.

Igor Mitoraj reînvie efigiile antichității

M-am întâlnit o singură dată , din păcate, „pe viu” cu sculpturile lui Igor Mitoraj, atunci când nu auzisem sau nu văzusem operele lui caracteristice. Și anume la Vatican, în curtea interioară, unde se află intrarea la Capela Sixtină. Era o „bilă” de metal auriu, foarte mare, care, în secțiune, arăta un fel de stratificare geologică; aveam impresia că priveam în interiorul pământului, prin ere succesive. Nu mi-a plăcut foarte mult, pentru că nu se integra bine în decor, dar n-am putut s-o uit. Mai târziu, căutând o ilustrație pe net, l-am descoperit, în toată melancolia și grandoarea statuilor sale „sparte”, asemenea unor  vestigii ale artei greco-romane. Însă la dimensiuni gigantice, așa cum sunt pentru noi modelele antichității: uriașe. N-am să spun nimic despre sculptor, căci ar însemna să dau copy-paste de pe wikipedia sau alt site. Voi lăsa imaginile să vorbească. Igor Mitoraj este, fără-ndoială, sculptorul meu preferat.

Wooden Man

Prin codru-acesta ce-are simbol în loc de frunze,/Păşeşte omul singur, privit de frunze mii. 

(Charles Baudelaire, Corespondențe)

Update Concertele lui André Rieu

Pe data de 12 iunie am fost la concertul din Piaţa Constituţiei, primul care fusese programat, norocoasă că am avut bilete (luate din martie) şi că, după o puternică ploaie de vară, la opt cerul era senin, căldura fusese înlocuită de o răcoare plăcută şi scaunele erau aproximativ uscate.

Lume multă, venită cu drag să asculte valsuri, arii din opere, să cânte şi să danseze, să se bucure de lucruri de calitate, servite într-un mod superprofesionist, chiar dacă se miza pe popularitate, valsurile fiind, prin natura lor compoziţii dansante, accesibile tuturor.

Repertoriul s-a axat mai mult pe muzică italiană sau germană/vieneză şi la final românească, ales după o bună documentare, iar fiecare moment a dovedit profesionalism maxim. Trei tenori, trei soprane, un grup vocal, invitaţii români - Gheorghe Zamfir, un grup de naişti şi unul de dansatori populari - au contribuit la reuşita spectacolului, care a ţinut trei ore, dintre care bis-urile, de vreo jumătate de oră, au fost absolut minunate.

Ce mi-a plăcut:

• că a venit cu scena cunoscută din videoclipuri, în formă de templu grecesc, cu tot aranjamentul, cu luminile puternice în nuanţe pastelate, roz, mov, bleu, care au devenit brandul său; sonorizarea a fost perfectă, pe ecrane s-au văzut foarte bine detaliile spectacolului.
• că orchestra şi-a făcut intrarea spre scenă pe jos, printre spectatori, pe ritmurile muzicii. Că au zâmbit tot timpul, că au avut superbele costume, potrivite cu muzica performată.
• că sunt, într-adevăr, deosebit de frumoşi şi de simpatici. André Rieu este în sine un tip extraordinar, un showman adevărat, un lider de orchestră şi un violonist remarcabil.
• că au creat atmosfera aşteptată de toată lumea, că românii au fost luaţi de val, s-au smuls prin puterea muzicii din vieţile lor mai mult sau mai puţin mărunte şi s-au simţit conectaţi la ceva mai mare şi mai frumos.
• că a fost invitat Gheorghe Zamfir. La apariţia lui, un val de dragoste şi de emoţie a ridicat toţi spectatorii în picioare. O merita maestrul, sunt foarte fericită că l-am ascultat live.
• că foarte multe doamne şi chiar copii din public purtau ii româneşti, care mai de care mai frumoase. Cred că cei din faţă au avut şi un steag tricolor.
• pe mine, trebuie să recunosc, m-a fascinat şi drona care filma şi zbura pe deasupra capetelor noastre ca un minuscul OZN cu doi ochi verzi şi doi roşii.
• că s-au deschis peluzele, astfel că, pentru un preţ mult mai accesibil, 5000 de spectatori s-au bucurat de muzică, pe terasele de verdeaţă din faţa Casei Poporului. Înţeleg că toate încasările din aceste bilete de la peluze au fost donate copiilor nevoiaşi din România.

A fost un show magnific, de la care toată lumea a plecat încântată. Mai vrem.

Mașini de epocă, mașini de lux: Colecția Ion Țiriac

M-am gândit că e o formă de artă, atunci când m-am hotărât să profit de ocazie și să mă „lipesc” de un grup care vizita salonul milionarului (miliardarului?) român situat în Otopeni, vis-a-vis oarecum de aeroport. Nu-mi pare deloc rău, a fost, realmente WOOOOOW!

Trebuie să mărturisesc că, de fapt, nu mă pricep deloc la mașini. Dar știu să recunosc un obiect de valoare, perfect întreținut (am aflat și că toate exponatele sunt funcționale) chiar dacă nu am baza minimă de cunoștințe tehnice.

M-am îndrăgostit de mașinile de epocă acum niște ani, când am văzut câteva expuse cu ocazia unei aniversări a Bucureștiului organizată de Primăria Sectorului II. Mașinile din perioada interbelică erau fabuloase, imense, confortabile, puternice, aș putea continua cu epitetele la nesfârșit. Acelea erau într-adevăr mașini. Cele de astăzi sunt produse de serie.  Am făcut câteva poze, așa că am să las imaginile să vorbească de la sine. Rolls Royce, Chrysler, Bentley, Ferrari, Mercedes și multe altele, cu poveștile lor interesante m-au făcut să visez la timpuri  cunoscute doar din filme sau din romane.

Pentru date mai precise:

http://www.tiriaccollection.ro/

Desenul de duminică: Insula

"Eu sunt Malala" sau The Power of One

Malala Yousafzai are acum 18 ani şi trăieşte la Birmingham, Anglia. Ea este tânăra pakistaneză care a fost împuşcată în cap de talibani, la 15 ani,  pentru faptul că vorbea despre dreptul la educaţie al fetelor din ţara sa. Este cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace, obţinut în 2014.

Povestea Malalei este mult mai mult decât aceste trei-patru rânduri. Nu e pur şi simplu o fată împuşcată, făcută peste noapte un simbol. Este povestea unei atitudini şi a ceea ce americanii numesc The Power of One. Şi este chiar adevărată, admirabilă şi extrem de impresionantă. Cartea e scrisă cu sprijinul Patriciei McCormik, iar în România a apărut la Editura Youngart.

În primul rând, este povestea unei familii luminate, dintr-o ţară foarte diferită de lumea noastră, din valea Swat (Pakistan). Tatăl Malalei  înfiinţează, cu eforturi materiale foarte mari, la început o şcoală, apoi două licee, unul pentru băieţi şi unul pentru fete, într-o ţară intolerantă, în care fetele aveau acces cel mult la şcoala primară. Malala creşte în acest mediu progresist şi, când ţara este ocupată de talibani, care cer desfiinţarea şcolilor, impun femeilor burka şi răspândesc o teroare de neimaginat în populaţie, ea începe să-şi facă auzită vocea. Avea zece ani când intervine, într-un interviu acordat de tatăl său unui post local, iar opiniile ei fac impresie. Cu toate restricţiile impuse de talibani, şcoala Malalei îşi continuă activitatea, iar fetele merg pe ascuns la cursuri. BBC căuta o tânără care să scrie un jurnal despre ceea ce se petrece, iar Malala, care era doar un copil de 11 ani, insistă să devină ea acea voce. Familia îi permite, cu toate riscurile. Ea scrie sub pseudonim, despre viaţa ei de zi cu zi, pe fondul atrocităţilor cotidiene şi, mai ales, despre cât de mult reprezenta mediul şcolar pentru ea şi colegele ei. Jurnalul devine cunoscut, prin internet, în toata lumea, inclusiv în Pakistan. Şcolile sunt interzise, bombardate, posturile TV desfiinţate, singurul post radio vorbeşte despre interdicţii din ce în ce mai absurde şi proferează ameninţări. Chiar tatăl Malalei primeşte ameninţări, situaţia familiei devine din ce în ce mai disperată. Între armata guvernului şi talibani începe războiul, dar armata pierde. 2000000 de oameni devin refugiaţi, ca şi familia Malalei, care se retrage în satul din munţi al bunicilor, apoi într-un alt oraş. Aici, Malala şi tatăl ei dau interviuri posturilor naţionale şi, în curând, internaţionale. Vocea Malalei se face auzită din ce în ce mai mult. După un timp, pot reveni în oraşul lor, se reiau cursurile, dar tot mai puţini părinţi au curajul să-şi trimită copiii la şcoală în oraşul haotic, cu pericole la tot pasul. Într-o zi, pe când merge cu micul autobuz spre şcoală, alături de colegele ei, un bărbat înarmat se suie şi întreabă cine e Malala, descoperă răspunsul din privirile speriate ale copiilor şi deschide focul. Malala este împuşcată grav în cap şi în umăr, de asemenea alte două fete.

Malala este transportată la mai multe spitale, pe rând, dar are şansa de a fi dusă în Anglia, de medici care desfăşurau acţiuni umanitare în zonă. După luni întregi de recuperare (îi este înlocuită o bucată din craniu, i se reconstruieşte nervul facial pentru a putea să-şi recapete mobilitatea feţei, primeşte un aparat auditiv, reînvaţă să meargă etc.), timp în care întreaga familie vine în Anglia, cu ajutorul guvernului pakistanez care îi acordă un post la ambasadă tatălui ei, Malala îşi reia studiile la o şcoală din Anglia. Întreaga familie trebuie să se adapteze unui mediu de viaţă foarte diferit, integrarea în noua civilizaţie nu e uşoară, iar dorul de locul natal, în care nu se ştie dacă vor putea reveni vreodată, foarte puternic. Tatăl are remuşcări, dar familia îl susţine. Malala continuă, mai hotărâtă ca niciodată, să dea interviuri, să ţină discursuri publice de o anvergură din ce în ce mai mare, la New York, la ONU, devenind o voce de neignorat. 

Jostein Gaarder - "Fata cu portocale" Ed. Univers 2013 (Oslo 2003)

O altă achiziţie de la Bookfest este Fata cu portocale, de scriitorul norvegian contemporan Jostein Gaarder, apărută la Editura Univers. Vă amintiţi succesul, de acum aproape un deceniu, al romanului Lumea Sofiei, de acelaşi autor? Am avut inspiraţia să cumpăr atunci acea carte, care îmi este, până astăzi, dintre cele mai dragi. Astfel că, descoperind la Bookfest două mici romane de J. Gaarder (Fata cu portocale şi  Ca-ntr-o oglindă, în chip întunecat), nu am stat pe gânduri... Dintre acestea, Fata cu portocale este absolut minunat, scris cu linii simple şi sigure, cu o intrigă extrem de bine construită şi condusă şi, mai ales, romantic, emoţionant până la lacrimi, fără a fi, nicio clipă, romanţios.

            Este un roman de tip Father and son, avându-l în centru pe Georg, un adolescent de 15 ani, al cărui tată murise când el avea vreo patru ani şi despre care nu-şi mai aminteşte nimic, decât ceea ce s-a păstrat în câteva poze şi filme. Mama este recăsătorită cu un bărbat care se poartă frumos cu Georg, iar împreună au o fetiţă. Pasiunea lui Georg este astronomia, el remarcându-se la şcoală printr-un proiect despre satelitul Hubble. Într-o zi, bunicii veniţi în vizită îi înmânează o scrisoare peste timp de la tatăl său, descoperită abia atunci. Citind scrisoarea, Georg trece printr-o avalanşă de sentimente.

            Scrisoarea spune povestea Fetei cu portocale, pe care tatăl său, Ian Olav, o întâlneşte, în mod misterios, în tramvai, pe când era student la medicină şi de care se îndrăgosteşte iremediabil. Vrând să o ajute să ţină punga cu portocale, acestea se împrăştie, el încearcă fără succes să le adune, dar fata îi zâmbeşte şi coboară. Tânărul o caută cu disperare pretutindeni şi reuşeşte, de câteva ori, să o întâlnească prin oraş, însă ea se dovedeşte la fel de enigmatică. Este greu de descris inocenţa şi pasiunea acestei idile, plină de stângăciile îndrăgostitului şi de naturaleţea fetei. Ea îi cere să o aştepte şase luni, fără explicaţii, apoi îi trimite o scrisoare din Sevilla. Încălcându-şi promisiunea, Ian Olav o caută cu aceeaşi perseverenţă în oraşul spaniol şi o descoperă, studentă la arte. Iubirea se împlineşte şi misterele se rezolvă, dar nu aş vrea să dezvălui mai mult. Desigur, Georg descoperă că Veronika, fata cu portocale, este mama sa. Tatăl îi cere, în scrisoare, să-i răspundă la o întrebare: dacă ar putea alege să se nască sau nu, ştiind că a te naşte presupune şi a fi fericit, dar şi a suferi şi a pierde tot, ar alege viaţa? Georg îşi aminteşte pentru prima dată de tatăl său şi de ultima seara petrecută împreună, pe veranda casei, când acesta i-a vorbit despre cer şi i-a arătat constelaţiile şi realizează că tatăl i-a transmis pasiunea pentru stele. În final, Georg se împacă cu trecutul şi cu prezentul, iar răspunsul său final la întrebarea tatălui este "da", ar alege să trăiască. Cartea impresionează prin importanţa mesajului tatălui pentru fiul său, prin care îi transmite pasiunea pentru viaţă, pentru cunoaştere şi pentru iubire, practic îl învaţă frumuseţea şi importanţa iubirii şi a luptei pentru împlinire. Georg învaţă, singur, şi lecţia iertării, îşi înţelege mama şi îi acceptă opţiunile, astfel se maturizează.

            Nu vreau să închei fără a aminti ecranizarea cărţii, sub titlul Appelsinpiken (Fata cu portocale), film norvegian, puţin diferit, dar fermecător şi el (se găseşte, subtitrat, pe net), care, cu mijloace specifice, spune aceeaşi poveste simplă şi universală.

Imagine din filmul Appelsinpiken

Cutia cu litere

Cicely Mary Barker - Flower Fairies

Cutia cu litere nu s-a mai deschis.

Poveştile au rămas să se dezghemuie-n vis.

Firele s-au încurcat, şiragurile s-au rupt

sub capac, dedesubt.

S-au amestecat iţele,

la stihuri n-au mai venit căpriţele,

n-au mai venit bondarii şi mierlele

să numere perlele,

nici ciorile,

să fure cu ochiul comorile.

Sunt şapte zile de când niciun ţipet

n-a mai ieşit, prin gaura cheii, din sipet,

nici abur prin muchia spartă -

şi plâng, şi mă tem

că zâna cea mică e moartă...

că zace-n colb, cu litere-n poală,

culcată pe-o coală

ca ea de palidă, 
colilie,

ca puful de păpădie,

cu chipul răsfrânt

în piatra unui inel,

în care stă-închis Tom Degeţel.

Sărmanul ciocăne-ntruna

şi bate-n

timpanele toate -

dar orice vibraţie

intră-n dizgraţie

în umbra eternă...

Am pus-o cu grijă pe-o pernă

şi, de-o săptămână,

cu cheia în mână,-o privesc -

biata cutie de lemn!

Şi nu-ndrăznesc s-o deschid...

Aştept o chemare, o boare,

un semn...