„Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?” Julian Barnes - Papagalul lui Flaubert

(Când l-am ales pe Coco drept gravatar, n-am bănuit nicio clipă că, încet-încet, își va aduna confrații prin aceste pagini! Te pomenești că, în curând, va fi un  stol întreg! Întâi Papagalul verde al Marthei Bibescu, acum Papagalul lui Flaubert al lui Julian Barnes!)

            Ar trebui să-mi încep articolul cam așa, pentru a mă apropia de spiritul cărții: în 1984, când autorul a scris romanul, trebuie că citisem deja Madame Bovary, nu și Educația sentimentală, pe care am cumpărat-o mai târziu de la un anticar de ocazie. Postmodernismul era în floare, poate ușor în declin, dar pe la noi nu se știa încă prea bine cu ce se mănâncă. O paralelă cu Dicționarul ideilor acceptate (G. Flaubert - Bouvard și Pécuchet ) s-ar putea face, la noi, cu Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu, din anii șaptezeci. Tehnica conexiunilor, din romanul lui Julian Barnes, mi-a reamintit celebrul serial documentar BBC Connections, 1978 (James Burke). În ceea ce mă privește, conexiunea cu cartea este următoarea: dacă nu mergeam cu Marilena D. & comp. prin  librării, nu aș fi rezonat la titlu și autor. Mersi, Marilena!

            Julian Barnes  este un  prolific scriitor englez contemporan, născut în 1946 la Leicester, important reprezentant al postmodernismului, cunoscut autor de romane și povestiri (Metroland, Până când m-a cunoscut, Privind în soare, Porcul spinos, Scrisori de la Londra, Café au lait, Anglia, Anglia, Tour de France, Pedantul în bucătărie, Tristeți de lămâie, Arthur & George etc.). Este fascinat de cultura franceză și de viața personalităților artistice ale acestei țări - părinții săi au fost profesori de franceză. Romanele sale se remarcă prin inteligență sclipitoare, ironie și nonconformism. Pentru romanul Papagalul lui Flaubert, a obținut, în 1984, Book Prize.

            Despre ce este vorba în roman:

            Pista a) Geoffrey Braithwaite (60+ doctor, văduv, cu copii ajunși la maturitate, activ, fire veselă, deși înclinată spre melancolie, generos, nefumător, cercetător amator al lui Flaubert, îi plac lectura, mâncarea, călătoriile în locuri cunoscute, filmele vechi, prietenii, dar caută... după cum se autocaracterizează la un moment dat) merge în Franța pe urmele scriitorului Gustav Flaubert, pentru a constata ce a mai rămas din viața, pasiunile, gloria și declinul, până la urmă, al acestuia. Găsește trei statui, în trei orașe, în stadii diverse de degradare, una de bronz la Rouen, refăcută, căci originalul s-a pierdut,  alte două copii, de piatră, la Trouville și Barentin, deja degradate.Vizitând muzeul dedicat scriitorului, privirea îi este atrasă de un papagal împăiat, cocoțat pe o stinghie, verde strălucitor, cu o căutătură insolentă care își ținea capul înclinat într-un unghi ce sugera curiozitatea. Sub acesta, o inscripție: Papagal împrumutat de G. Flaubert de la Muzeul din Rouen și ținut pe masa de lucru în perioada redactării povestirii Un coeur simple, în care figurează cu numele Loulou și aparține personajului principal, Félicité. Următoarele capitole cuprind: o cronologie a vieții lui Flaubert, o încercare de a cumpăra niște scrisori ale lui Flaubert, distruse de vânzător sau, mai degrabă, inexistente, un inventar al animalelor cu care se identifica Flaubert (Bestiarul lui Flaubert), despre unele coincidențe din viața lui Flaubert și posibila lor semnificație, despre inadvertențele din scrierile acestuia (Ochii Emmei Bovary), despre Dicționarul ideilor acceptate, văzut ca un curs de ironie, despre ce fel de cărți ar interzice Geoffrey Braithwaite, naratorul, dacă ar putea fi un dictator al literaturii, părerile lui Flaubert despre trenuri, despre cărțile pe care nu le-a scris acesta (Apocrifele flaubertiene), despre lucrurile care i se puteau reproșa omului Flaubert, versiunea Louisei Colet, una dintre femeile din viața scriitorului asupra respectivei povești de iubire, niște „Extemporale” pe care Geoffrey B.  le-ar da unor posibili candidați, în final descoperirea că papagalul nu era unicat, un alt papagal existând și la muzeul din Croisset al scriitorului, ambii împrumutați de la același muzeu, dintr-un număr de vreo 50 de astfel de păsări identice, deci exemplarul original, pe lângă faptul că nu poate fi stabilit cu exactitate, până la urmă nici nu mai are vreo importanță.

The green parrot -Vincent Van Gogh

            Pista b) Citiorul se întreabă, inevitabil, pe măsura înaintării în lectură, de ce toată această incursiune în literatură este atribuită unui personaj, de ce este o carte de ficțiune și nu una de istorie literară, sociologie sau mai știu eu ce unghi de vedere literar documentar sau eseistic. Pentru că personajul-narator pare șters, modest, se ține în umbră în cel mai mult timp. Cu toate acestea, în urma lecturii, când cartea se așază, se decantează, ajungi să înțelegi, perspectiva inițială se răstoarnă și începi să faci conexiuni. Undeva spre sfârșitul romanului (capitolul 13 din 15, O istorioară pură), Geoffrey Braithwait povestește moartea soției sale, Ellen, în urma unei boli și golul lăsat de aceasta, greu de depășit. Mărturisește fără patetism că ea l-a înșelat și că el a știut acest lucru.

            La început m-am simțit jignit, la început m-a durut, la început m-am simțit mai puțin bărbat. Nevastă-mea făcea dragoste cu alții - nu trebuia să mă îngrijoreze situația? Ellen era întotdeauna drăguță cu mine - nu trebuia să mă îngrijoreze situația? Nu era dulce din cauză că se simțea vinovată de adulter, ci pur și simplu era dulce. Eu munceam mult, iar ea îmi era soție bună. Astăzi nu-i permis să faci asemenea afirmații, dar e adevărat: era o soție bună. Eu nu mă încurcasem cu nimeni, pentru că nu mă interesa; mai mult, stereotipia medicului Don Juan îmi repugna. Presupun că Ellen întreținea diferite legături fiindcă o interesau. Am fost fericiți; am fost nefericiți; îi duc dorul. „Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?”(1855)

            E greu de povestit cât de neafectată a fost ea de toate astea. Nu era deloc stricată; n-a devenit vulgară; nu s-a înglodat în datorii. (...) Era soția, devenită mai strălucitoare datorită adulterului, mai ademenitoare pentru soț? Nu: nici mai ademenitoare, nici mai puțin ademenitoare. În parte, asta voiam să arăt afirmând că nu era stricată. Dădea dovadă de docilitatea lașă pe care Flaubert o socotește tipică pentru femeia adulterină? Redescoperise ea, ca Emma Bovary, „toate platitudinile mariajului în adulter”? N-am discutat. (...) Viața ei secretă a încetat o dată cu venirea copiilor și a fost reluată când ei s-au dus la școală.

         Despre ce este vorba, de fapt, în roman, dincolo de ecranul de fum al cercetărilor și al datelor despre Flaubert, desigur, ele însele un fermecător pseudotratat de flaubert-ism (!): este vorba despre celălalt, despre ce se întâmplă cu celălalt din cuplu, cu cel înșelat, cu Bovary, cu un Charles Bovary din zilele noastre, din timpurile moderne, prozaice și demitizante. Despre cum să faci față relației cu o femeie care te-a înșelat și a murit, o căutare a cauzelor poveștii, prin încercarea de a demonta mecanismele sufletești ale omului și scriitorului care a înțeles cel mai bine esența acestor lucruri și le-a dat o formă plină de adevăr în romanul Madame Bovary. Era Charles un urs ca și Flaubert însuși, ca și Geoffrey? Cum ar trebui acesta din urmă să trăiască, sub masca de acceptare și detașare pe care o afișează? Geoffrey Braithwait este medic, o persoană relativ comună, ca și soțul Emmei Bovary, nu este înșelat din vina lui, nici măcar a ei, ci pentru că au intrat într-un anume tipar, complicat și dureros, de viață, cu care au trebuit să trăiască. Cunoscuta afirmație a lui Gustave Flaubert  Madame Bovary, c’est moi se transformă, în Papagalul lui Flaubert, în Charles Bovary, c’est moi. Demersul lui Geoffrey Braithwait este un examen de conștiință, o încercare de reglare a imaginii de sine într-un moment critic al vieții, în care doreşte să se elibereze, să caute ieșirea din labirint. El descoperă că trecerea timpului estompează tot ce era dureros și autentic odată, că uitarea există, că memoria transformă totul în cenușă, că rămășițele trăirilor se sedimentează firesc și nimic mai are atâta importanță. Începe, deci, să întrevadă răspunsul la întrebarea flaubertiană deschisă citată mai sus: „Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?”

Reverie în roz

Dacă e vacanță e... Agatha Christie!

E totuși vacanță, nu? Abia aștept să devorez câteva dintre exemplarele pline de suspans! Sunt înnebunită după mystery books (pentru cărțile Agathei Christie sună mai potrivit decât polițiste, nu-i așa?).
Le-am luat la un preț destul de redus, două plus a treia gratis, plus cadou cănița cu Poirot, de care sunt extrem de încântată!

Nu doar o lectură de vacanță: Daniel Pennac - Necazuri cu școala

Când am cumpărat sus-numita carte, publicată de Editura Polirom, mă gândeam că se apropie vacanța și că ar fi cazul de o lectură plăcută, chiar ușoară. Auzisem de scriitor, cred că la un curs numit Cercurile de lectură, de unde și impulsul spontan de a-l citi. Titlul, destul de fidel tradus, mă trimitea, într-o naivă aproximare, greșită, desigur, la   Recreația mare a lui Mircea Sântimbreanu.  Citind, însă, am descoperit o carte lucidă, răscolitoare, de mare impact prin mesajul său despre educație.

Prima parte este înșelător amuzantă, pare o carte de amintiri, autoironică și melancolică, ce ar fi putut să se intituleze, foarte bine, Memoriile unei loaze, căci „loază” este cuvântul cu care se descrie autorul, în primii (și nu numai) ani de școală. Tonul aparent glumeț are, însă, subtext. Trezit la realitate în ultimii ani ai școlarității, prin efortul și dedicația a patru profesori cu vocație, Daniel Pennacchioni  - pe numele real  -  ajunge la rândul său profesor, un profesor care cunoaște, din proprie experiență, calvarul elevului care „nu înțelege”, umilințele pe care le îndură, din partea familiei, a colegilor și a profesorilor, rușinea pe care o înăbușă, revoltele acestuia, drumurile greșite care îl tentează.

Partea eseistică virează,  în a doua parte a romanului, către o extrem de lucidă privire asupra mutațiilor suferite de mediul de viață al tinerilor în epoca actuală, o dată cu mutațiile din societatea însăși, cu răsturnarea de valori adusă de globalizare și consumerism.

Citind paginile scrise despre elevii lui Daniel Pennac, mi-am amintit de filmul franțuzesc  Class (Entre les murs, un film bazat pe romanul scriitorului și jurnalistului francez François Béaugadeau în colaborare cu Laurent Cantet, premiat cu Palme d'Or la Festivalul de Film de la Cannes, în 2008 și premiul  Oscar pentru Cel mai bun film străin în 2009. Versiunea engleză apare sub titlul Class) care, de asemenea, sfâșie vălul oricărei iluzii și al oricărui clișeu romanțat de pe imaginea școlii contemporane.

 Școala lui Pennac are elevi de extracție multietnică, de la periferii, cu un comportament pe marginea delincvenței, agresivi și opaci, conviși că „profii ne smintesc de cap!”. Lectorul primește un duș rece, căci se vede pus în fața întrebării pe care autorul însuși, în calitate de educator, și-o pune cu maximă seriozitate: ce e de făcut?

Prin figura emblematică  a lui Maximilien - un tânăr de culoare care îl acostează într-o seară pentru a-i cere un foc, poate și pentru a-l agresa ori jefui, dar care se repliază când îl recunoaște drept profesorul său - scriitorul realizează portretul elevului-problemă,  derutat, fără șanse reale de integrare, agresor și victimă în același timp. De aici pornește o analiză necruțătoare a societății, a ipocriziei cu care se închid ochii în fața problemelor  educației și  se împing mereu mai către periferie, marginalizarea mergând, amar-ironic, mână în mână cu exploatarea,  considerată drept  „pitorească” (cool), a acestui model de tineri în cinematografie, muzică, modă etc.

Cartea lui Daniel Pennac a primit, în 2007, premiul Renaudot.

Igor Mitoraj reînvie efigiile antichității

M-am întâlnit o singură dată , din păcate, „pe viu” cu sculpturile lui Igor Mitoraj, atunci când nu auzisem sau nu văzusem operele lui caracteristice. Și anume la Vatican, în curtea interioară, unde se află intrarea la Capela Sixtină. Era o „bilă” de metal auriu, foarte mare, care, în secțiune, arăta un fel de stratificare geologică; aveam impresia că priveam în interiorul pământului, prin ere succesive. Nu mi-a plăcut foarte mult, pentru că nu se integra bine în decor, dar n-am putut s-o uit. Mai târziu, căutând o ilustrație pe net, l-am descoperit, în toată melancolia și grandoarea statuilor sale „sparte”, asemenea unor  vestigii ale artei greco-romane. Însă la dimensiuni gigantice, așa cum sunt pentru noi modelele antichității: uriașe. N-am să spun nimic despre sculptor, căci ar însemna să dau copy-paste de pe wikipedia sau alt site. Voi lăsa imaginile să vorbească. Igor Mitoraj este, fără-ndoială, sculptorul meu preferat.

Wooden Man

Prin codru-acesta ce-are simbol în loc de frunze,/Păşeşte omul singur, privit de frunze mii. 

(Charles Baudelaire, Corespondențe)

Update Concertele lui André Rieu

Pe data de 12 iunie am fost la concertul din Piaţa Constituţiei, primul care fusese programat, norocoasă că am avut bilete (luate din martie) şi că, după o puternică ploaie de vară, la opt cerul era senin, căldura fusese înlocuită de o răcoare plăcută şi scaunele erau aproximativ uscate.

Lume multă, venită cu drag să asculte valsuri, arii din opere, să cânte şi să danseze, să se bucure de lucruri de calitate, servite într-un mod superprofesionist, chiar dacă se miza pe popularitate, valsurile fiind, prin natura lor compoziţii dansante, accesibile tuturor.

Repertoriul s-a axat mai mult pe muzică italiană sau germană/vieneză şi la final românească, ales după o bună documentare, iar fiecare moment a dovedit profesionalism maxim. Trei tenori, trei soprane, un grup vocal, invitaţii români - Gheorghe Zamfir, un grup de naişti şi unul de dansatori populari - au contribuit la reuşita spectacolului, care a ţinut trei ore, dintre care bis-urile, de vreo jumătate de oră, au fost absolut minunate.

Ce mi-a plăcut:

• că a venit cu scena cunoscută din videoclipuri, în formă de templu grecesc, cu tot aranjamentul, cu luminile puternice în nuanţe pastelate, roz, mov, bleu, care au devenit brandul său; sonorizarea a fost perfectă, pe ecrane s-au văzut foarte bine detaliile spectacolului.
• că orchestra şi-a făcut intrarea spre scenă pe jos, printre spectatori, pe ritmurile muzicii. Că au zâmbit tot timpul, că au avut superbele costume, potrivite cu muzica performată.
• că sunt, într-adevăr, deosebit de frumoşi şi de simpatici. André Rieu este în sine un tip extraordinar, un showman adevărat, un lider de orchestră şi un violonist remarcabil.
• că au creat atmosfera aşteptată de toată lumea, că românii au fost luaţi de val, s-au smuls prin puterea muzicii din vieţile lor mai mult sau mai puţin mărunte şi s-au simţit conectaţi la ceva mai mare şi mai frumos.
• că a fost invitat Gheorghe Zamfir. La apariţia lui, un val de dragoste şi de emoţie a ridicat toţi spectatorii în picioare. O merita maestrul, sunt foarte fericită că l-am ascultat live.
• că foarte multe doamne şi chiar copii din public purtau ii româneşti, care mai de care mai frumoase. Cred că cei din faţă au avut şi un steag tricolor.
• pe mine, trebuie să recunosc, m-a fascinat şi drona care filma şi zbura pe deasupra capetelor noastre ca un minuscul OZN cu doi ochi verzi şi doi roşii.
• că s-au deschis peluzele, astfel că, pentru un preţ mult mai accesibil, 5000 de spectatori s-au bucurat de muzică, pe terasele de verdeaţă din faţa Casei Poporului. Înţeleg că toate încasările din aceste bilete de la peluze au fost donate copiilor nevoiaşi din România.

A fost un show magnific, de la care toată lumea a plecat încântată. Mai vrem.

Mașini de epocă, mașini de lux: Colecția Ion Țiriac

M-am gândit că e o formă de artă, atunci când m-am hotărât să profit de ocazie și să mă „lipesc” de un grup care vizita salonul milionarului (miliardarului?) român situat în Otopeni, vis-a-vis oarecum de aeroport. Nu-mi pare deloc rău, a fost, realmente WOOOOOW!

Trebuie să mărturisesc că, de fapt, nu mă pricep deloc la mașini. Dar știu să recunosc un obiect de valoare, perfect întreținut (am aflat și că toate exponatele sunt funcționale) chiar dacă nu am baza minimă de cunoștințe tehnice.

M-am îndrăgostit de mașinile de epocă acum niște ani, când am văzut câteva expuse cu ocazia unei aniversări a Bucureștiului organizată de Primăria Sectorului II. Mașinile din perioada interbelică erau fabuloase, imense, confortabile, puternice, aș putea continua cu epitetele la nesfârșit. Acelea erau într-adevăr mașini. Cele de astăzi sunt produse de serie.  Am făcut câteva poze, așa că am să las imaginile să vorbească de la sine. Rolls Royce, Chrysler, Bentley, Ferrari, Mercedes și multe altele, cu poveștile lor interesante m-au făcut să visez la timpuri  cunoscute doar din filme sau din romane.

Pentru date mai precise:

http://www.tiriaccollection.ro/

Desenul de duminică: Insula

"Eu sunt Malala" sau The Power of One

Malala Yousafzai are acum 18 ani şi trăieşte la Birmingham, Anglia. Ea este tânăra pakistaneză care a fost împuşcată în cap de talibani, la 15 ani,  pentru faptul că vorbea despre dreptul la educaţie al fetelor din ţara sa. Este cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace, obţinut în 2014.

Povestea Malalei este mult mai mult decât aceste trei-patru rânduri. Nu e pur şi simplu o fată împuşcată, făcută peste noapte un simbol. Este povestea unei atitudini şi a ceea ce americanii numesc The Power of One. Şi este chiar adevărată, admirabilă şi extrem de impresionantă. Cartea e scrisă cu sprijinul Patriciei McCormik, iar în România a apărut la Editura Youngart.

În primul rând, este povestea unei familii luminate, dintr-o ţară foarte diferită de lumea noastră, din valea Swat (Pakistan). Tatăl Malalei  înfiinţează, cu eforturi materiale foarte mari, la început o şcoală, apoi două licee, unul pentru băieţi şi unul pentru fete, într-o ţară intolerantă, în care fetele aveau acces cel mult la şcoala primară. Malala creşte în acest mediu progresist şi, când ţara este ocupată de talibani, care cer desfiinţarea şcolilor, impun femeilor burka şi răspândesc o teroare de neimaginat în populaţie, ea începe să-şi facă auzită vocea. Avea zece ani când intervine, într-un interviu acordat de tatăl său unui post local, iar opiniile ei fac impresie. Cu toate restricţiile impuse de talibani, şcoala Malalei îşi continuă activitatea, iar fetele merg pe ascuns la cursuri. BBC căuta o tânără care să scrie un jurnal despre ceea ce se petrece, iar Malala, care era doar un copil de 11 ani, insistă să devină ea acea voce. Familia îi permite, cu toate riscurile. Ea scrie sub pseudonim, despre viaţa ei de zi cu zi, pe fondul atrocităţilor cotidiene şi, mai ales, despre cât de mult reprezenta mediul şcolar pentru ea şi colegele ei. Jurnalul devine cunoscut, prin internet, în toata lumea, inclusiv în Pakistan. Şcolile sunt interzise, bombardate, posturile TV desfiinţate, singurul post radio vorbeşte despre interdicţii din ce în ce mai absurde şi proferează ameninţări. Chiar tatăl Malalei primeşte ameninţări, situaţia familiei devine din ce în ce mai disperată. Între armata guvernului şi talibani începe războiul, dar armata pierde. 2000000 de oameni devin refugiaţi, ca şi familia Malalei, care se retrage în satul din munţi al bunicilor, apoi într-un alt oraş. Aici, Malala şi tatăl ei dau interviuri posturilor naţionale şi, în curând, internaţionale. Vocea Malalei se face auzită din ce în ce mai mult. După un timp, pot reveni în oraşul lor, se reiau cursurile, dar tot mai puţini părinţi au curajul să-şi trimită copiii la şcoală în oraşul haotic, cu pericole la tot pasul. Într-o zi, pe când merge cu micul autobuz spre şcoală, alături de colegele ei, un bărbat înarmat se suie şi întreabă cine e Malala, descoperă răspunsul din privirile speriate ale copiilor şi deschide focul. Malala este împuşcată grav în cap şi în umăr, de asemenea alte două fete.

Malala este transportată la mai multe spitale, pe rând, dar are şansa de a fi dusă în Anglia, de medici care desfăşurau acţiuni umanitare în zonă. După luni întregi de recuperare (îi este înlocuită o bucată din craniu, i se reconstruieşte nervul facial pentru a putea să-şi recapete mobilitatea feţei, primeşte un aparat auditiv, reînvaţă să meargă etc.), timp în care întreaga familie vine în Anglia, cu ajutorul guvernului pakistanez care îi acordă un post la ambasadă tatălui ei, Malala îşi reia studiile la o şcoală din Anglia. Întreaga familie trebuie să se adapteze unui mediu de viaţă foarte diferit, integrarea în noua civilizaţie nu e uşoară, iar dorul de locul natal, în care nu se ştie dacă vor putea reveni vreodată, foarte puternic. Tatăl are remuşcări, dar familia îl susţine. Malala continuă, mai hotărâtă ca niciodată, să dea interviuri, să ţină discursuri publice de o anvergură din ce în ce mai mare, la New York, la ONU, devenind o voce de neignorat.