Vintage art: Coperte ale revistei Vogue

 Tot căutând imagini ale unor felicitări cât mai vechi, pentru a evada puțin din stereotipurile contemporane, am descoperit aceste coperte de revistă, care mi s-au părut aparte, prin influențele lor exotice. Majoritatea sunt antebelice sau, oricum, de până pe la 1920.

Kazuo Ishiguro - Rămăşiţele zilei

Romanul, ce reprezintă, în esenţă, povestea unui majordom, a apărut în Anglia, în 1989, fiind recompensat cu Booker Prize în acelaşi an şi ecranizat în 1993 de James Ivory sub acelaşi titlu, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson în rolurile principale.

Aşa cum în cunoscutele Scrisori persane Montesquieu atribuie în mod fictiv unor străini rolul de a observa, cu ochi proaspăt, esenţa vieţii franceze, de data asta este pe bune: Kazuo Ishiguro, japonez prin naştere, mutat în Anglia la vârsta de 6 ani, se încumetă să scrie despre instituţia majordomului, una dintre axele cele mai puternice ale societăţii engleze, - şi reuşeşte să o facă cu subtilitate şi savoare.

Ideea de majordom este puternic clişeizată: personaj în genere secundar, discreţia întruchipată, fidelitatea absolută, distincţie mai ceva ca a stapânului, morgă în orice împrejurare, clătinată doar din când în când, în romanele proaste, de acel The butler did it, neconfirmat, de fapt, niciodată. Pentru că majordomul este deasupra oricăror bănuieli, un personaj schematic, plat, constant cu sine însuşi. Mai nou, seriale BBC de tip Stăpâni şi servitori sau Downton Abbey caută să facă din lumea de la subsolul conacelor englezeşti o galerie mai complexă şi să umanizeze figura acestui respectabil şef al personalului.

Ce viziune propune Kazuo Ishiguro? Povestea banală a unui majordom, aflat spre sfârşitul carierei, care, la îndemnul stăpânului, îşi ia câteva zile libere şi face o călătorie cu maşina acestuia de la Darlington Hall  înspre West Country, la Weymouth, spre a o reîntâlni, după aproape douăzeci de ani, pe o fostă administratoră, domnişoara Kenton, actuală doamna Benn, în speranţa de a o convinge să îşi reia slujba la conac. Acţiunea este plasată după Al Doilea Război, într-o epocă de decădere a stilului aristocratic englezesc, iar firul epic este presărat cu numeroase analepse. Mr. Stevens, eroul romanului, se confruntă cu unele dificultăţi de adaptare la noile timpuri, la noul stăpân, american, care nu înţelege rigorile vieţii tradiţionale englezeşti, şi cu altele cauzate de înaintarea în vârstă.

Dacă povestea ar miza pur şi simplu pe ceea ce am menţionat deja, reuşita cărţii ar fi greu de explicat. Chiar ceea ce citim printre rânduri, şi anume faptul că lordul Darlington a fost simpatizant nazist, apropiat al lui Ribbentrop, ori ce ni se spune de-a dreptul - Stevens a trebuit să-şi ascundă suferinţa şi să-şi facă datoria în salon, în timp ce tatăl său îşi dădea sufletul în odaia sa - nu ar susţine suficient succesul romanului. Nici măcar idila cu domnişoara Kenton, aşa cum reiese textual din paginile cărţii, nesărată în fond şi terminată în coadă de peşte.

Povestea este însă alta şi se cere decriptată. Ce avem noi aici? Un narator ce se vrea creditabil, dar nu prea este. Care ne spune o poveste cosmetizată, conform exigenţelor la care se supune orice majordom veritabil: discreţie totală, sacrificarea adevărului în scopul nobil al salvării aparenţelor cu orice preţ. Cui povesteşte? Cui se adresează confesiunea? Nouă, cititorilor, un public nedeterminat, necunoscut, eterogen. Ce-i veni unui majordom să sporovăiască despre lucruri personale aşa, cu oricine? Pentru a porni pe grila de interpretare pe care v-o propun, să observăm că, de la început, Stevens menţionează că a început să facă greşeli. Destul de mici, dar greşeli. Iar una este, deducem noi, această fisură în discreţia caracteristică slujbei. Problema care-l obsedează pe Stevens este aceea a criteriilor dezbătute de majordomii de la Societatea Hayes pentru a stabili cea mai importantă calitate a unui majordom "mare", concluzia fiind că aceasta este demnitatea. Un majordom mare trebuie să-şi poarte demnitatea permanent, ca pe un costum, pe care nu are voie să îl scoată decât când este absolut singur, în intimitatea odăii sale. Deci naratorul poartă, în faţa noastră, haina impecabilă a demnităţii, care maschează şi distorsionează orice aspect nedemn.

Un fir important al cărţii este cel al poveştii romanţioase şi romanţate dintre domnişora Kenton şi Stevens. Toate conversaţiile rememorate de narator poartă amprenta relaţiei şef-subaltern. Reproşurile domnişoarei şi punerile la punct ale majordomului se învârt în jurul îndatoririlor slujbei. Un apus de soare privit de cei doi întâmplător într-o cameră de la etaj devine o amintire intensă, ceaşca de cacao băută seara în camera domnişoarei - un obicei şi un prilej de a discuta chestiuni organizatorice. Stevens este surprins de domnişoara Kenton citind un roman sentimental, aceasta îi face reproşuri, iar el se apără subliniind decenţa cărţii. El susţine că domnişoara Kenton îl urmăreşte prea îndeaproape şi că e uneori neglijentă în îndeplinirea îndatoririlor. La un moment dat, ea începe să se vadă cu un tânăr şi până la urmă pleacă de la conac cu lacrimi în ochi, în timp ce Stevens rămâne de neclintit în morga sa, dedicat total carierei de majordom "mare".

Întâlnirea dintre cei doi, după atâţia ani, e prozaică şi melancolică. Doamna Benn, care îi scrisese într-o scrisoare că în curând va fi singură din nou, susţine că a fost doar un episod, ca multe altele - plecase de câteva ori de acasă, dar se întorsese mereu  - şi că soţul ei este un om bun. Elementul care justifică reconsiderarea cărţii este îndemnul doamnei Benn ca Stevens să o viziteze pe fiica ei, Catherine, care trăia, căsătorită şi proaspătă mamă, în altă localitate. Ce sens avea ca Stevens să dorească să vadă copilul altui bărbat? Înţelegem astfel că, sub toate aparenţele bine cosmetizate sub pudra demnităţii şi decenţei absolute care ni se serveşte elegant pe tavă, există un clocot de viaţă şi de pasiune autentică, de dramatism, de slăbiciuni omeneşti şi de hotărâri dramatice. Că acel episod al „contemplării unui apus de soare” a fost mult mai mult decât atâta, că revista nu era doar una sentimentală, că plecarea domnișoarei Kenton avea motive mult mai serioase, consecință a serilor petrecute de cei doi „la o ceașcă de cacao”. Titlul "Rămăşţele zilei" justifică această relectură, deoarece, în final, Steven îi dă dreptate unui necunoscut cu care vorbeşte pe chei: Seara e cea mai frumoasă parte a zilei. Ţi-ai terminat lucrul pe ziua de azi. Acum poţi să faci o pauză şi să te distrezi. Eu aşa privesc lucrurile. Întreabă pe cine vrei şi tot aşa o să-ţi răspundă. Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. El este dornic să se perfecţioneze, aşa cum îi cere noul stăpăn, în arta tachinării. Pe cine exersează Stevens? Pe noi, cititorii, desigur.

Mai englez decât englezii, mai catolic decât papa sau, pe româneşte, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, naratorul Stevens este unul mucalit, care ne duce cu preşul cu bună ştiinţă, un moş Nichifor Coţcariul, care parcă ne face cu ochiul: ne-am prins? sau nu? Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. Şi cea care rămâne, la urma urmei: The remains of the Day.

A venit un Moș din Târg...

Vă plac antichitățile? Pe mine mă fascinează. De multe ori m-am imaginat în postura de colecționară sau de proprietară a unei afaceri în domeniu. Cred că ceea ce m-a oprit (pe lângă bani, firește) a fost ideea că, o dată cu un obiect vechi, preiei și o parte din trecutul lui, din poveștile proprietarilor lui, impregnate în aura obiectului (vezi blestemul anumitor bijuterii, diamante etc.), lucru ce mă tulbură. Reminiscențe de gândire magică, deh!
Azi am fost la Romexpo, la Târgul de Crăciun, în căutare - zadarnică - de globuri vechi pentru brad, care să înfățișeze figurine. E drept că n-am găsit niciodată așa ceva la târg, dar omul e făcut să spere. În schimb, am cumpărat o statuetă de porțelan (hai să-i zic pe șleau: un bibelou) care îl reprezintă pe Moșul. Moș Gerilă? a întrebat fiu-meu, ironic. Poate! i-am răspuns.
E un bibelou mai vechi, stilul anilor '70, făcut la Curtea de Argeș, Regal Crown, după cum scrie pe dosul lui. Are ceva naiv, puțin kitsch, dar e mult mai frumos decât toate kitsch-urile de plastic de astăzi. E semi-realist, are ochii albaștri plini de expresie, mustața și sprâncenele brune, în contrast cu barba albă. E slab și înalt, după proporții, iar sacul e cam sărac. Pare un tată obosit, ce vine de la muncă, dar fericit că își va păcăli copilul prin costumația sa. Care e povestea din spatele statuetei? Am căutat date despre Fabrica de porțelan de la Curtea de Argeș, aș fi vrut să știu de când este obiectul, dar, așa cum se întâmplă mai de fiecare dată când caut informații dintr-un domeniu românesc, n-am găsit nimic. De unde va fi fost luat tiparul? De la ruși? De la nemți? E oare un model anterior, modificat spre a părea un Moș Crăciun? De când făceau comuniștii Moși Crăciuni?Am căutat alte porțelanuri de la aceeași firmă și am găsit imagini cu tot felul de figurine, în genere hidoase, eterogene,  despre care îmi amintesc că le vedeam prin vitrinele magazinelor; nu îmi plac bibelourile, iar de cele câteva din vitrina mamei mă delimitam încă de copil, pentru că erau „cioburi” fără valoare, după cum zicea chiar ea.
Iată însă că acum, probabil ca semn de bătrânețe, încep să devin mai tolerantă, să accept melancolia drept criteriu estetic, naivitatea drept autenticitate și farmecul desuet drept apanaj al obiectelor dezirabile.
Mă bucur că l-am luat pe Moș. Îl voi așeza sub brad, lângă alți moși, de pluș, de ipsos și de plastic. În fond, ce are Crăciunul cu arta autentică?

P.S. Dacă știți ceva despre statuetă, m-aș bucura să-mi puteți da detalii.

Update 8.12.2015: am aflat, din presă, că fabrica de porțelanuri de la Curtea de Argeș s-a închis astă-vară, pentru că  industria ceramicii și a porțelanului este energofagă la maxim (cuptoarele consumă foarte mult).

Efecte grafice la Visul naufragiatului

„Telefonul din colțul străzii”. Cristian Popescu

Pe Cristian Popescu îl întâlneam, rareori, la cursuri, la facultate. Era mai mare ca noi. Un băiat blând, cu un aer ușor stingherit. Îi cunoștea pe unii dintre colegii mei. Știam că scrie poezie. Mai târziu am aflat că a murit. Avea doar 36 de ani. I s-au publicat trei volume de versuri: Familia Popescu, Cuvânt înainte și Arta Popescu. Azi e considerat unul dintre cei mai importanti poeți ai anilor 90.

Au trebuit să treacă 20 de ani de la moartea sa pentru a încerca să-l descopăr cu adevărat. M-a ajutat excelentul spectacol de teatru după versurile lui, „Telefonul din colțul străzii”, pus în scenă de  Oana Răsuceanu, împreună cu patru actori foarte talentați.

Telefonul din colţul străzii

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită, culeasă vara, pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poţi forma orice număr şi-ţi va răspunde, te va chema un glas de sirenă.

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţ o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simţi minunatul miros de fân cosit şi liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îţi va explica liniştit cum se face cea mai grozavă dulceaţă de trandafiri.

Noaptea, dacă sufli în telefonul din colţ fum de ţigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvorî ceaţa, ceaţa caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăţa de crengi ca pânzele de păianjen.

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o monedă de un leu, trebuie câteodata să baţi cu pumnii în telefon până îţi vine tonul şi formând numărul de acasă îţi va răspunde nevasta: că unde umbli până la ora aia, că ea nu-ţi mai încălzeşte mâncarea, că ea te lasă.

                                                                            

                                                                            Cristian Popescu

Am împlinit un an!

 "Cutiuţa" mea a împlinit un an la data de 
1 noiembrie 2015! 

Sunt foarte bucuroasă. 

Am avut 65 de postări, peste 8000 de vizitări de pagină, din mai mult de 30 de ţări. 

Vă mulţumesc tuturor!

Călătoria fantastică

Autor: cutiaculitere

Japonia fără sushi, ninja sau gheișe - Haruki Murakami „Pădurea norvegiană”

Ca toate spațiile îndepărtate, Japonia are, pentru noi, europenii, o notă de exotism, pentru că i se asociază, prin automatism, câteva simboluri distinctive: samurai, kimonouri, sake, stampe și haiku-uri, cireși înfloriți, ideograme etc.  Când alegi o carte a unui scriitor nipon, ai, probabil, un orizont de așteptare în care plutesc discret asemenea imagini. Vrei să citești ceva „altfel”. 
 Haruki Murakami (n. Kyoto 1949) nu confirmă nici pe de parte acest orizont, neexploatând tradiția culturală a țării sale, într-un mod deliberat, probabil. Ca toți autorii valoroși, scrie despre lumea pe care o cunoaște, așa cum i se arată ea, lumea  în care trăiește în mod firesc, iar în cazul lui Murakami aceasta este Japonia contemporană, europenizată și chiar americanizată  în mare măsură, lumea tokiotă, mai precis mediul tinerilor care ascultă muzică - de la Beatles la Bach, citesc și studiază Euripide, Shakespeare, Tolstoi, Salinger, Thomas Mann, văd la cinema filme celebre
(Casablanca, Absolventul). Cu toate acestea, spiritul japonez există, bine marcat, se desprinde din paginile cărții, se insinuează printre rânduri, fără loc de confuzii.

„Pădurea norvegiană” (1987) afirmă, chiar din titlu, intenția de transgresare a granițelor culturale, de ancorare în lumea globalizată. Este un roman despre dragoste și moarte, despre suferință și  maturizare, despre opțiuni morale, fericire, datorie - toate aceste teme fuzionând într-o poveste simplă și autentică estetic.

Protagonistul, Toru Watanabe, este student la Universitate, în Tokyo, unde studiază Istoria teatrului. Are 19 ani și locuiește în cămin, alături de alți studenți. Nu se implică în grevele și manifestațiile studențești, fiind conștient de faptul că, pentru el, fiu al unei familii modeste, studiile sunt un lucru serios. Întâlnirea întâmplătoare cu Naoko, iubita celui mai bun prieten al său care s-a sinucis cu un an în urmă, îi dă un nou sens existenței. Deși între cei doi se ridică spectrul prietenului mort, tinerii încearcă să depășească trauma și să-și accepte legătura. Pe când Naoko, foarte sensibilă, după o noapte petrecută împreună dispare pentru a fi regăsită mai târziu la un sanatoriu de boli nervoase, în munți, Midori, o fată dezghețată, cu simțul umorului, îl cucerește treptat pe tânărul Watanabe, cel ușor închistat, care și-a propus o viață a lucrurilor temeinic făcute. Titlul „Pădurea norvegiană” este dat de unul dintre cântecele pe care le cântă la chitară  Reiko, colega de cameră a lui Naoko la acel azil, o femeie care, la rândul ei, își va depăși tulburarea și va avea curajul de a încerca să se reintegreze normalității.

 Există mult eros în roman, iar ceea ce face nota specifică  este abordarea diferită față de concepția europeană a acestuia, căci relațiile dintre bărbați și femei se desfășoară cu o mai mare naturalețe;  chiar dacă nu stau sub semnul dualității păcat-virtute, neîmplinirile erotice provoacă traume la fel de adânci, ca și în cazul eroilor din literatura europeană ori americană. Erosul este, desigur, polul opus Thanatosului, care, și acesta, impregnează la fel de puternic  paginile cărții - sunt vreo șase-șapte morți și sinucideri în roman -  astfel roata yin-yang se învârte perpetuu, într-un echilibru de nezdruncinat. Moartea lui Naoko se echilibrează prin iubirea lui Midori, iar lumea își poate urma cursul firesc, eroul se maturizează și își asumă pe deplin destinul. 
Spiritul nipon este cel mai bine întruchipat de personajul-narator, Watanabe, un „băiat cuminte”, muncitor, răbdător, politicos și disciplinat, cu respect pentru viață și pentru valorile ei, un tânăr moral și extrem de responsabil. O parte importantă din roman o constituie corespondența dintre Watanabe și Naoko:

                M-am dus la spital la tatăl unei colege şi am mâncat castraveţi. Când m-a auzit cum îi ronţăi, i s-a făcut şi lui poftă şi a acceptat să mănânce. După cinci zile a murit. Încă îmi este vie în minte imaginea lui, mai cu seamă modul în care încerca să ronţăie bucăţelele de castravete. Ciudate amintiri lasă în urma lor cei care se prăpădesc. După ce mă trezesc dimineaţa, mai stau puţin în pat şi mă gândesc la tine şi la Reiko, precum şi la colivia păsărilor. Îmi amintesc de păun, de porumbei, de papagali, de curcani, apoi de iepuri. Îmi revine în minte imaginea pelerinelor galbene de ploaie, cu glugă, pe care le-aţi purtat în dimineaţa aceea ploioasă. Îmi place să mă gândesc la voi când stau în aşternutul călduţ. Am senzaţia că sunteţi ghemuite lângă mine şi dormiţi buştean. Îmi  imaginez ce grozav ar fi dacă ar fi adevărat. Uneori mi-e îngrozitor de dor de voi, dar, în general, îmi adun toate forţele pentru a-mi vedea de propriile mele treburi.  Aşa cum voi hrăniţi păsările şi mergeţi  la câmp să munciţi, eu îmi pun în mişcare, în fiecare dimineaţă, propriul meu resort. Până mă ridic din pat, mă spăl pe dinţi, mă bărbieresc, iau micul dejun, mă schimb, ies din cămin şi ajung la universitate, răsucesc  de aproximativ treizeci şi şase de ori arcul şi îmi propun să fructific la maximum ziua respectivă. N-am observat până acum, dar mi s-a spus că în ultima vreme vorbesc cam mult de unul singur. Probabil că în clipa în care răsucesc arcul, mormăi ceva.                  

            Mi-e foarte greu că nu vă pot vedea, dar viaţa mea din Tokyo ar fi şi mai grea dacă nu v-aş avea pe voi, dacă nu m-aş gândi la voi dimineaţa, în pat, şi dacă nu mi-aş răsuci arcul, pentru a fi capabil să mai trăiesc o zi fructuoasă. Ştiu că trebuie să muncesc din greu aici, aşa cum faceţi şi voi acolo.

            Azi e duminică şi nu am de gând să răsucesc arcul. Mi-am spălat rufele şi acum stau în camera mea şi vă scriu. După ce termin de scris, timbrez plicul şi arunc scrisoarea în cutie, iar apoi nu-mi mai rămâne nimic de făcut până spre seară. Nici măcar nu învăţ duminica, pentru că sunt foarte conştiincios peste săptămână. Stau la bibliotecă între cursuri şi-mi fac toate temele.Duminica după-amiaza sunt liniştit, deşi mă simt puţin cam singur. Citesc şi ascult muzică. Uneori reconstitui, unul câte unul, traseele pe care le parcurgeam prin Tokyo, împreună, şi am o imagine clară a lucrurilor pe care le purtai de fiecare dată. Am timp să îmi amintesc o mulţime de lucruri.

                Salut-o pe Reiko din partea mea şi spune-i  că mi-e dor de chitara ei, mai ales când se face seară.