Cutia cu Litere

11 aprilie 2016

Navigând printr-o ceașcă de ceai (Visul unui corăbier)

Printr-o ceașcă de ceai

navigai,

în golful de porțelan cel rotund,

fără val, fără prund,

spre îndepărtata coastă trandafirie -

epifanie

eternei rătăciri pe mare

a sufletului
făr-adăstare
ce știe

doar vorba-„nainte”

și care

ignoră anume

cuvântu-„înturnare”.

Silueta bărcii mele sculptate

cu infinită minuțiozitate

într-un bob de orez

(siamez)

gravează-n tăcere,

pe solzi ca de miere,

caligrame engrame

pe spinările a doi albaștri dragoni

unisoni,

două flame

înlănțuite-n,

ghirlande

ce-n veci se rotesc,

se gonesc,

se deșiră și pier,

efemer…

(hieroglife lichide ale deșertăciunii,

spun unii…)

În adâncul mării de ceai transparent,

în jurul surâsului tău imanent,

un negru leviatan cade lent,

se-nvârte greoi, năucit,

amăgit

de reflexia portretului tău,

desenat

pe fundul ceștii de ceai legănat,

verde-aromat.

Ochii tăi, buzele tale vii

se apropie de mine și

marea se-nfioară, se

aud valurile prăbușindu-se…

și nu pot ști

ce va fi

cu mine,

cu tine…

Hai să rămânem aici, nemișcați,

într-o stampă de mătase pictați

așteptând noaptea lângă pagodă,

în ritmuri de odă,

odihnindu-te într-un leagăn

(de bambú),

iar eu

iscodind tot mereu

de mă iubești

sau nu,

așteptând

în barca mea de orez,

să aud,

să visez

din glasul tău nepătruns,

niciodată rostitul

răspuns….

Închide-l bine în coș sub gătej

lângă lămâie și zahărul bej

până la următorul,

(incertul) prilej

de a ne-ntâlni la o ceașcă de ceai,

cum speram, - cum sperai -

într-un mic colț de rai,

într-un pavilion

de bonton

pe-un ponton

pe un țărm

din ținutul

nipon.

26 februarie 2016

Red rooster

Autor: cutia-cu-litere

La trup pepene,/ La cap pieptene,/ La coadă secere,/
La picioare rășchitoare,/ Împunge cu clonțu-n soare.

3 februarie 2016

„Bătrânii” și marea: Ernest Hemingway, William Golding

Hemingway și familia sa

Întotdeauna m-a uimit un lucru: cum un scriitor cu adevărat bun te poate face să citești zeci, sute de pagini despre lucruri care, în viața de zi cu zi, nu te interesează deloc sau poate chiar îți repugnă.

Asta mi s-a întâmplat mai demult cu o carte a lui Ernest Hemingway, și nu e vorba despre binecunoscuta parabolă din „Bătrânul și marea”, ci despre ultimul lui roman, „Insulele lui Thomas Hudson”, inspirat din viața sa în Cuba; personajul, un pictor retras pe o insulă, își învață băieții veniți în vacanță să pescuiasă minunații pești-spadă și alte soiuri de pești uriași, scene care se transformă în adevărate probe inițiatice pentru tinerii fii. Există atâta bucurie, atâta pasiune, atâta luptă, atâta onoare și glorie ascunse sub confruntarea cu „monștrii” apelor, încât ai vrea să fii și tu acolo, ai vrea să-ți simți și tu mâinile zdrelite pe undiță, să lupți și tu până la epuizare pentru a scoate la lumină acele splendide fiare. În a doua parte, însă, acești excepționali copii, proaspăt glorificați prin izbândă, mor într-un accident de avion, dovadă că viața nu ține cont de coerența mitului și a poveștilor. De când am citit „Insulele lui Thomas Hudson”(„Insule în derivă” în altă traducere), îmi imaginez viața ideală ca aceea de la ferma la care trăia pictorul, cu libertatea și bucuria ce se degajă din paginile volumului, asta în contextul în care eu însămi nu am pescuit niciodată și nici nu o voi face, căci nu mă atrage prea mult apa cu adâncurile ei.

Ernest Hemingway

O altă carte care m-a impresionat, în alt fel de data aceasta, tot prin zecile de pagini în care este descris oceanul, este „Martin cel avid”, a scriitorului englez William Golding, în care, cu cruzimea caracteristică, descrie lupta cu valurile a unui naufragiat căzut de pe un vapor torpilat de un submarin german în timpul războiului. Acuitatea senzațiilor, sălbăticia apei, suferința protagonistului, stările confuze de conștiință sunt descrie cu atâta precizie, că nu poți să nu le citești cu implicare și groază. Chris Martin se salvează nu pe o insulă exotică, asemenea lui Robinson Crusoe, ci pe o stâncă golașă din Atlantic, unde nu are adăpost și hrană și se zbate zile în șir, fără succes, pentru a supraviețui și a fi salvat; insula se dovedește a fi o parabolă a Purgatoriului.

Cei doi scriitori și-au valorificat propria experiență de viață, căci Hemingway prinde primul pește la doi ani, îndrumat de tatăl său, iar pescuitul îi va rămâne o pasiune pentru toată viața; William Golding, la rândul său, a luat parte, în Marina britanică, la debarcarea din Normandia și la operațiunea de scufundare a unui crucișător german.

P.S. Cei doi nu erau chiar așa bătrâni când au scris cărțile respective, W. Golding avea 45 de ani cînd a scris „Martin cel avid”, iar Ernest Hemingway avea 53 de ani când a scris „Bătrânul și marea” („Insulele lui Thomas Hudson” a apărut postum). Ei sunt cunoscuți însă mai ales cu pozele mai târzii; Hemingway a luat premiul Nobel în 1954, iar Golding în 1983.

P.P.S. Ar fi trebuit, desigur, să-i menționez, de la noi, pe Radu Tudoran și pe Jean Bart. Poate în alt articol.

William Golding

30 ianuarie 2016

SOLENOID de Mircea Cărtărescu - un „must-read” al literaturii actuale românești

„Și eu am citit Solenoid ” este formula propusă de Gabriel Liiceanu în discursul de lansare a volumului la Târgul de carte Gaudeamus pentru cei care se încumetă la o lectură atât de importantă și de „grea”. Mă pot, deci, lăuda și eu că am citit ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu, pe care țin să îl recomand cititorilor acestui blog prin câteva modeste cuvinte.

Cu toate că este, într-adevăr, o carte amețitoare prin densitatea ideilor și forța viziunilor, „Solenoid” se citește ușor, e un roman fluent, care, o dată început, nu mai poate fi lăsat din mână (am citit 500 de pagini în 24 de ore și l-aș fi terminat, dacă aș fi avut timp, în încă 24).

Al zecelea volum de ficțiune în proză al scriitorului este, fără îndoială, o sinteză a temelor și motivelor întâlnite în scrierile sale anterioare, o carte construită pe aceeași axă autobiografică atât de bine speculată artistic în Orbitor, REM sau Travesti, pe care se grefează toate elementele imaginarului prozei sale de neconfundat.

Formula romanescă este cea a distopiei, în care condiția omului este aceea de prizonier, de victimă a suferinței, într-o lume aflată sub puterea monstruosului. Tema centrală, care distinge Solenoid-ul de alte scrieri, este a refuzului acestei condiții, a protestului deschis față de condiția umană limitată și absurdă și, mai ales, tema soteriologică a evadării, a eliberării din realitatea fantasmatică. Aici se intersectează (polemic?) cu scrierile lui Mircea Eliade, un alt mare obsedat al ideii de ieșire din timp și spațiu. (Cât aș fi vrut să fiu prima care face această apropiere, din păcate tot Gabriel Liiceanu a pus punctul pe „i”, în același discurs! Totuși, nu sunt de acord cu afirmația lui că Noaptea de Sânziene a lui Eliade este o carte proastă, pentru mine aceasta fiind o carte-cult).

Titlul este unul de mare impact, prin însuși faptul că propune un termen nefamiliar, incitant. Fără a avea habar ce este acela un solenoid, gândul m-a dus întâi la Solaris-ul lui Stanislaw Lem; terminația –oid la ideea de aparență înșelătoare (v. schizoid, metaloid ). Neologism insolit, conturează deja un orizont de așteptare problematizant, avizează asupra unei lecturi incomode și induce un iz de anticipație. Titlul te trimite urgent la dicționar, unde afli că solenoidul e un fel de bobină electrică ce generează un câmp magnetic.

Compozițional, romanul este bine condus, coerent în ciuda aparențelor, cu multe elemente-surpriză. Unul dintre punctele forte ale cărții este artificiul compozițional pentru care a optat autorul, acela al manuscrisului testimonial, mai precis a unui raport despre experiențele neobișnuite, cutremurătoare ale naratorului-personaj și despre încercările sale disperate de a găsi explicații și căi de ieșire din labirintul psiho-fizic în care se află prizonier. Miza acestui artificiu este câștigarea binecunoscutului joc de-a autenticitatea al literaturii, prin punerea semnului egalității între experiența trăită și cea povestită. Literatura modernă încearcă din răsputeri să recupereze funcția primară a povestirii orale, aceea de a comunica experiențe exemplare, pentru a modifica realitatea în urma acumulării de cunoaștere. Îndrăzneala scriitorului merge până acolo, încât demască virtualitatea literaturii în genere, comparând cărțile cu uși pictate pe pereți în trompe-l’œil și susținând că manuscrisul său va deschide o ușă reală, către un adevăr de dincolo. Ceea ce este absolut evident este ducerea tehnicilor literare cu un mare pas înainte, căci ușa pe care o deschide nu poate fi decât o ușă 3D, către alt nivel al ficțiunii. Duc ideea mai departe: dacă Mircea Cărtărescu ar fi publicat două cărți cu conținut absolut identic cu al celei prezente, una sub titlul Solenoid, roman și una sub titlul Mărturie/raport/jurnal etc., ele ar fi funcționat diferit: Solenoid ar fi rămas de la prima până la ultima literă în zona ficțiunii, pe când cealaltă nu știu cum ar fi fost înțeleasă. (Am verificat! Nu scrie niciunde „roman” pe volum!) Aici fac iarăși trimiterea la Mircea Eliade, care a explorat zona autenticității în literatură prin inserarea de jurnal, confesiune și chiar raport scris. Unele pasaje din Mircea Cărtărescu, acolo unde eroul repetă, cu aparentă neglijență, povestirea unor experiențe din trecut, amintesc de tehnica din Pe strada Mântuleasa, unde profesorul Fărâmă este pus de securitate să rescrie la nesfârșit ceea ce își amintește.

Spațio-temporal, personajele se mișcă într-un București antedecembrist, prăfuit, prăbușit în sine, fără nicio speranță. Această interfață a realității în care oamenii sunt prizonieri într-un soi de matrix începe să aibă breșe, ce pot fi accesate din întâmplare sau prin destin. Elevii ce fug de la școală și se ascund într-o fabrică veche găsesc instalații stranii, casa pe care o cumpără protagonistul e construită pe un solenoid care anulează gravitația, ca și casa unde s-a născut. Solenoidul central se află în clădirea impunătoare a Morgii ș.a.m.d. Accesul spre „tărâmul celălalt”, al realității monstruoase, de obicei subpământean, poate fi descoperit, oamenii pot demasca oroarea condiției lor și pot începe să spere. Un alt punct forte al cărții este organizarea de acțiuni subversive de către oamenii (pichetiștii) ce protestează contra celor (din altă dimensiune ? zei?) care îi supun suferinței și morții. Nu-mi dau seama încă în ce măsură romanul este și o parabolă politică.

Subiectul se construiește în jurul câtorva axe: profesorul de școală generală de cartier mărginaș, personajul-narator, scrie un raport, pe care îl va citi doar el însuși, pentru a consemna lucrurile terifiante și neînțelese care i-au marcat copilăria și tinerețea („Anomaliile mele” – titlul inițial la cărții); dostoievskian, se revoltă împotriva suferinței copiilor, al cărei rost nu îl poate înțelege. Anii când a fost trimis la internatul de la Voila, sub pretextul suspiciunii de TBC, sunt asociați cu amintiri de tip abducție, ziua când a fost mințit că merge la vărul său Doru și a ajuns la spital pentru a i se scoate o măsea crescută anormal și multe alte întâmplări legate de doctori îi insuflă convingerea că a fost cobai pentru niște experimente atroce. Mai târziu, anii adolescenței i-au fost terorizați de „vizitatori”, persoane cvasireale care îl priveau în somn, de pe marginea patului. Destinul personajului este deturnat spre ratare și banalitate în seara când, student fiind, citește la cenaclul literar un poem pentru care este ironizat, batjocorit cu cruzime. Devine un profesor cu o existență cenușie care, asemeni lui Gavrilescu din La țigănci, se plimbă la nesfârșit cu tramvaiul, căzând, din condiția de artist, în capcana realului. Dacă pentru Gavrilescu ratarea intervenise dintr-o alegere greșită și își putea recupera destinul prin experiența morții, profesorul din Solenoid o primește prin hazard („moneda căzută pe partea cealaltă”) și nu-și poate recupera destinul decât prin căutare asiduă conștientă, revoltă și luptă. După căsătoria cu Ștefana, ființă banală care e absorbită și ea în sfera monstruosului, întâlnirea cu Irina, colega de fizică cu aspect ascetic, inițiată în teozofie și antropozofie, Krishnamurti și chestiuni parapsihologice îl susține pe calea căutării explicațiilor. Cei doi au un copil, o fetiță, ce reprezintă speranța. Pe lângă acest fir central, romanul devine un inventar al celor mai nebunești întreprinderi omenești făcute cu scopul de a evada din labirintul predestinării, de sub spectrul suferinței și al morții. Astfel, pe lângă menționarea celor mai cunoscute exemple (rosacrucieni, templieri, Madame Blavatski, mesmerism, budism, Iisus, întâlniri de gradul trei sunt doar câteva dintre acestea), autorul inserează povești inedite, ca aceea a fratelui doctorului legist Mina Minovici, care s-a supus benevol unor experiențe în apropierea morții, sau a manuscrisului Voynich, urmărit pe trei generații prin splendide conexiuni culturale.

Pagini antologice sunt protestele pichetiștilor, strigătul „ajutor!” repetat pe mai bine de zece pagini, fetița uriașă adormită și „fiolele” cu fetuși, statuia însuflețită a morții, scenele de dragoste în mediul antigravitațional din casa vapor, școala cu veșnicul șir de copii ce așteaptă vaccinarea, metamorfoza protagonistului într-un Isus al sarcopților, Bucureștiul ca oraș proiectat direct în ruină și, mai ales, finalul absolut magistral, pe care însă nu îl voi dezvălui, pentru a nu strica surpriza cititorilor.

Mesajul este unul foarte limpede: dacă omul este născut victimă, „un simplu preparat anatomic viu, făcut pentru tortură”, un păduche pentru cei ce l-au creat (păduchii sunt imaginea violentă cu care se deschide romanul), într-o lume strâmtă „ce se măsură cu cotul” îl citez eu pe Eminescu, având conștiința ori mai bine zis revelația că universul este multidimensional, infinit dimensional, ca și timpul, dacă în mod absurd acesta este născut pentru a fi supus durerii și sfârșitului inexorabil, el trebuie să afle că ceea ce numește realitate nu e decât o înșelare, că există posibilitatea transgresării acestui coșmar, că există, dintotdeauna, oameni care caută cu disperare să sfâșie vălul iluziei și să descopere soluții pentru ca răul să fie alungat, iar ființa umană să fie salvată.

Solenoid este un roman cu totul excepțional, prin forța scriiturii, prin asumarea unor idei și viziuni extrem de curajoase, prin relația vie cu tradiția literară românească și cu peisajul prozei contemporane. Este un roman pe care sunt sigură că îl voi reciti, și nu doar o singură dată.

26 ianuarie 2016

Fapt divers: Omul cu porumbei

Sursa fotografiei: Internet

Am văzut azi o chestie (căci nu-i pot zice nici scenă, nici întâmplare) căreia nu reușesc să-i dau de rost: ora 9 dimineața, în stația RATB de la Charles de Gaulle; puhoaie întretăiate de oameni, revărsate în ambele sensuri, printre zecile de călători ce așteptau, ca pinguinii pe banchiză, unul dintre cele vreo șapte autobuze ce trec pe-acolo. Coloană nesfârșită de mașini, frig de crapă pietrele, urme de nămeți. Apare un ins absolut comun, cu o pungă de plastic în mână. Părea mai periferic, ce-i drept. Cu gesturi largi, dar firești în viziunea lui, răstoarnă gospodărește punga plină cu pâine – tăiată pătrățele! – drept în mijlocul aglomerației, într-un loc în care asfaltul, reparat cândva, dădea semne de eroziune. E clar că insul voia să hrănească porumbeii. Dar de ce, Doamne, își alesese chiar acel loc? De ce nu-i hrănea la 100 de metri mai încolo, unde bietele înaripate ar fi putut să ciugulească în liniște? Am privit cu un sentiment greu de definit firimiturile – să fi fost mai mult de jumătate de pâine, poate chiar una întreagă – ocolite grăbit sau călcate în picioare de trecătorii îmbulziți. Nu a venit niciun porumbel în cele vreo zece minute cât am așteptat. Păsările au, vezi bine, simțul conservării.
Scena îmi persistă în minte, ca un zbârnâit enervant. Poartă în ea ceva ce nu pot exprima în cuvinte. E atât de semnificativă! Denotă o inadecvare, o ruptură cauză-efect, situată între Dănilă Prepeleac și Cănuță om sucit, un „sentiment românesc al ființei” de a fi anapoda, în deplină mulțumire de sine.

Faptul ăsta divers mi-a rechemat în memorie, ca madlena lui Proust, o secvență similară, având

ca decor o altă stație RATB, de lângă Auchan-ul din Crângași. În dreptul stației se află o clădire de tip industrial, cu o curte mare, părăginită și plină de gunoaie, cu un gard de sârmă, prin spărturile căruia, multe la număr, circulau câinii vagabonzi către tomberoanele de vis-a-vis. Probabil în urma reclamațiilor, căci spărturile erau chiar în stație, iar cotarlele - agresive, gardul a fost reparat, mai cu sârmă, mai cu bucăți de scânduri. Într-o zi, peste spărturi s-a ivit o plasă textilă verde ce acoperea întregul gard, dând, în fine, un aspect civilizat locului. Într-altă zi însă, pe când mă aflam în stație, degustând sentimentul de siguranță, apare o insă, parcă înrudită cu omul cu porumbei, tot cu o sacoșă de plastic în mână. Se duce hotărâtă spre gard și, cu două mâini pricepute, sfâșie plasa verde pentru a scutura, prin fanta de jumate de metru, oasele de pui din sacoșă. Perplexitatea m-a cuprins și de data aceea, căci poarta pe unde ar fi putut arunca resturile era la vreo 50 de metri. Câini de hrănit erau și pe stradă, la discreție. Ce instinct atavic a mânat-o pe femeia aceea să sfâșie plasa cea nouă? Ce au oamenii ăștia cu stațiile de autobuz? Au devenit ele noile scene pe care unii se simt datori să se manifeste pentru a-și declara poziția? Din ce film au descins?
Tot la Charles de Gaulle, aseară, o femeie cam dubioasă cerea bani pentru, chipurile, un caz umanitar. Deunăzi, un individ semidezbrăcat, înfășurat într-o pătură, propovăduia iubirea universală. Simt că, pentru a procesa toate acestea, rațiunea nu e de ajuns. O concluzie se impune, de la sine: circulați mai des cu RATB-ul, căci, zău, nici nu știți ce pierdeți.