„Cumințenia pământului”, sculptura lui Constantin Brâncuși, trebuie văzută

Am ținut să văd „pe viu” Cumințenia pământului, pentru că, așa cum am mai scris pe aici, dintre artele plastice iubesc sculptura în mod deosebit. Și pentru că am profitat de expoziția de la Muzeul BNR pentru a avea acces mai ușor într-una dintre cele mai frumoase clădiri din București, pentru care, în restul timpului, e nevoie de programare.  Așteptările mi-au fost întrecute de calitatea organizării: amabilitate, discreție, materiale promoționale splendide, bun-gust în amenajarea sălii, filtru de pază la intrare, totul la standarde internaționale. Erau destul de mulți vizitatori, pentru acest unic exponat de excepție.

„Cumințenia pământului”   are un magnetism  greu de descris în cuvinte și imposibil de transmis în fotografii; contrariază și fascinează,  intrigă și atrage și nu-ți poți lua ochii de la ea. Este statică, dar atât de dinamică în ceea ce exprimă; urâtă după gustul comun, dar excepțională artistic; cunoscută parcă dintotdeauna, dar înspăimântător de necunoscută; arhaică, dar atât de modernă...  Iar toate poveștile din jurul ei sunt atât de bogate și de interesante, încât de trei zile nu mă mai satur citind și descoperind. Iată doar câteva aspecte mi-au reținut atenția:

Contextul este unul foarte important: realizată în 1907, în Franța, marchează un moment de cotitură în creația artistului, când Constantin Brâncuși părăsește atelierul lui August Rodin; reprezintă ruptura de influența impresionistă și abordarea unei  noi estetici, cea a modernismului, 1907 fiind și anul când sculptorul  intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp, Fernand Léger.

Ce reprezintă statueta? Desigur, o femeie, un nud, dar atât de diferit de ideea obișnuită de nud! Corpul este adunat, într-o postură ghemuită, cu membrele  bine ținute sub control: picioarele alipite, brațele încrucișate. Este postura în care acțiunea este refuzată, în favoarea concentrării meditative, la fel ca în rugăciune. Ceea ce intrigă este poziția capului, ridicată, cu privirea către exterior, către lume, nu către sine. Corpul, fin cizelat,  este adus la postura de liniște, de nemișcare, condiție a ridicării și a eliberării spiritului, reprezentat de postura capului.  Și totuși: capul este atât de surprinzător, prin impresia de neterminat, de prelucrare rudimentară, de asimetrie, de primitivism chiar. Dacă ar fi să comparăm „Cumințenia pământului” cu delicatețea diafană a sculpturii „Somnul” (1906) de exemplu, se exculde ceea ce unii, neavizați, ar putea considera nepriceperea artistului de a crea frumosul, ci rezultă clar intenția de a transmite o altă viziune asupra scopului artei.  Sculptorul pare să fi surprins procesul, nedefinit încă, al nașterii spiritului, în zorii civilizației, când rațiunea începe să se contureze, nedesprinsă încă de modul de gândire magic. Arta modernă își propune să se reîntoarcă la izvoarele civilizației arhaice, după cum Brâncuși însuși mărturisește: „Cuminţenia pământului... A fost încercarea mea de a da de fundul oceanului, cu degetul arătător (încercarea de a atinge vechimea, arhaicul). Căci mi-a fost prea mare spaima când i-am ridicat vălul... Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită... Isis trebuie să rămână acoperită sub cel puţin unul din cele şapte văluri ale frumuseţii sale, cel al misterului - care îi oferă şi preţuirea şi nemurirea. Cuminţenia pământului a fost, pentru mine, ceea ce este cu mult mai adânc femeia – dincolo de psihologia dumneavoastră!" 

De ce ar fi spiritul reprezentat de o figură feminină?  Capul este apropiat de forma cubică a pietrei, trăsăturile cioplite cu aparentă stângăcie, plate, ochii fără pupile, asimetrici, nasul ce pare ciobit, ca al statuilor antice deteriorate sunt foarte asemănătoare celor ale Sfinxului, prin hieratismul lor.  Și să ne amintim că Sfinxul era o ființă mitologică feminină, așa cum știa și Eminescu: Sfinx pătrunsă de-nțeles. De aici, de la un Sfinx feminin și până la ideea misterului feminin nu mai e decât un pas... Femeia  bivalentă, care atrage prin corp, dar care are un spirit enigmatic, arhaic, care sperie spiritul cartezian al bărbatului prin dimensiunile abisale din care izvorăște și cu care rămâne mereu în contact. Pentru că Brâncuși a făcut referire la Isis, am mers pe această pistă, care nu m-a dezamăgit.  La un moment dat mi-am pus problema posturii neobișnuite a femeii. În prima secundă m-a dus cu gândul la mumiile îngropate în postură fetală, dar iarăși capul și ochii deschiși m-au contrazis. Mi-am pus chiar problema dacă se poate sta așa (eu, una, nu am reușit!). Nu e nici în genunchi, nici pe vine (cam ca gânditorul de la Hamangia), nici turcește, nici măcar în lotus.  Unde credeți că am găsit reprezentarea acestei posturi? În hieroglifa egipteană a zeiței Isis!!! Părul însuși este stilizat, în linii paralele, tăiat drept la spate, amintind  pieptanatura egipteană.  Vorbind de Isis și de vălurile ei, Brâncuși face, desigur, aluzie la cartea care făcuse vâlvă în deceniile anterioare, „Isis dezvăluită” (1877) a Helenei Petrovna Blavatsky, lucrare controversată, dar care a influențat cercetările asupra subconștientului de la începutul secolului al XX-lea.

De ce Cumințenia Pământului? A pământului probabil pentru că zeițele feminine erau divinități htoniene; ele trimit la ideea de adânc, de irațional. Cumințenie probabil pentru impresia virginală a statuii (nu sunt de părere că se inspiră din reprezentări ale zeițelor fertilității, pentru că, așa cum spune Brâncuși, păstrează vălul, feminitatea nu este dezvăluită, ci protejată, păzită de gesturile închise). Și pentru impresia de calm, de greutate, de stabilitate a trupului, peste care se așază, enigmatic, spiritul. Sunt convinsă că interpretările sunt infinite...

Materialul este, iarăși, foarte interesant: un bloc de piatră despre care Brâncuși afirma că l-a descoperit în catacombele Parisului, calcar crinoidal, adică păstrător al unor relicve, fosile de crinoide, echinoderme în formă de floare (crini-de-mare). Ce este special? Asocierea femeii cu ideea de arhaic, de începuturi ale vieții.

Povestea  proprietății asupra statuii m-a interesat adiacent: ea a fost expusă  la Expoziția Tinerilor Artiști din București în 1910. Citez, în continuare din  Evenimentul zilei : Realizată în 1907, „Cumințenia Pământului", alături de opere precum „Sărutul" și „Rugăciunea", marchează cea mai apreciată perioadă de creație a lui Brâncuși. Sculptura este în prezent evaluată la aproximativ 20 milioane de euro şi există cel puţin şase cumpărători dispuşi să o achiziţioneze dacă guvernul român nu s-ar fi decis să o cumpere.

Opera a avut, de-a lungul istoriei, doi proprietari, familia inginerului Gheorghe Romașcu, un bun prieten al lui Brâncuși, care i-a vândut direct lucrarea acestuia și în perioada comunistă statul român, care a luat în mod abuziv "Cumințenia Pământului", expusă timp de 50 de ani, la Muzeul Național de Artă a României.

Gheorghe Romașcu a cumpărat "Cumințenia Pământului" de la Brâncuși, în 1911. „Există și o scrisoare originală creată de mâna și creierul lui Brâncuși care se adresează în România unor organizatori de expoziție cu precizarea clară că ar dori ca la ieșirea din expoziție lucrarea să îi fie dată inginerului Romașcu. („Cumințenia Pământului") a participat în 1912 la o expoziție care a cam șocat pentru că ieșea din standarde", declara pentru AGERPRES reprezentantul Casei Artmark, Valeriu Sângeorzan. În 1957, regimul comunist a luat în mod abuziv lucrarea, pe care a expus-o în Muzeul de Artă al României. În 2012, în urma unui proces lung, opera a fost retrocedată moștenitorilor lui Romașcu. (http://www.evz.ro/cine-sunt-proprietarii-cuminteniei-lui-brancusi-ce-reprezinta-celebra-sculptura-si-care-este-valoarea-reala-a-acesteia.html)

Starea statuii: Ajunsă la Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR), sculptura s-a „bucurat” de atâta atenţie şi de „condiţiile necesare de conservare” încât a ajuns să fie crăpată. Fisura s-a petrecut la prima ieşire din ţară a ei, în anii ‘60, motiv pentru care i s-a făcut un soclu. Statuia a fost restaurată înainte de anii ‘70. La cutremurul din 1977 a fost iarăşi fisurată şi restaurată ulterior. (http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2014/09/va-oferi-ministerul-culturii-20-milioane-de-euro-pentru-cumintenia-pamantului-de-brancusi/). Cât de trist!

În concluzie,  vă sfătuiesc să mergeți să vedeți această capodoperă (cred că se poate vizita gratis până pe 11 iulie), deoarece impactul artistic este puternic și doar așa poveștile ce se țes în jurul acestui subiect de maxim interes își capătă cu adevărat sensul.

Experiența suprarealistă: Victor Brauner, C. Nisipeanu

Victor Brauner (stânga) în atelierul său de la Paris

După un secol de la debut, experiența suprarealistă pare să-și culeagă cu adevărat roadele. Picturile lui Victor Brauner m-au fascinat încă de când, elevă prin gimnaziu, am vizitat, cu școala, Muzeul Național de Artă. Mai târziu, am dat de urmele lor prin albume și muzee și sentimentul a sporit mereu, alături de regretul că artistul nu este suficient de cunoscut și apreciat de publicul larg de la noi, mai ales că este cel mai bine cotat pictor român la casele de licitație internaționale (iertați-mi natura argumentului). Așa cum Viena și-a făcut din Gustav Klimt un brand, mă întreb de ce Bucureștiul nu-și face un brand dintr-un artist suprarealist? Răspunsul este evident - din nepricepere și incultură, din prejudecăți înguste, din lipsa de viziune. Nu vorbesc aici de nucleul de oameni de cultură care, din ce în ce mai mult, promovează valorile autentice prin reviste, expoziții, (cu ocazia Centenarului DADA, vor avea loc în București în perioada 20-25 iunie o serie de evenimente pe care le puteți afla pe: http://www.mnar.arts.ro/Evenimente), ci de pătrunderea acestor artiști în conștiința publică românească.  Victor Brauner are, de asemenea,  o biografie foarte interesantă, dar, fiindcă nu mi-am propus aici să scriu biografii, nu voi dezvolta subiectul. 

C. Nisipeanu (st.) și Gellu Naum

Țin să adaug și eu un strop la șuvoiul suprarealist și avangardist ce se va revărsa cu ocazia sus-menționatului eveniment, prin versurile unui poet surprinzător în opera sa de tinerețe (din păcate, după al doilea război s-a cumințit și și-a pierdut forța), Constantin Nisipeanu, pe care le-am descoperit cu încântare și mi s-a părut că ilustrează  foarte bine universul lui Brauner (da, de data aceasta versurile ilustrează pictura, nu invers, dată fiind, totuși, diferența valorică). Femeia de aer este un poem în zece părți, apărut în 1943 la Editura Unu, în doar 150 de exemplare „și două desene” pe care, din păcate, nu le-am putut identifica. Mă doare sufletul că am trunchiat textul, poemul întreg poate fi citit pe:  http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1811792/Femeia_de_aer.

Constantin Nisipeanu - Femeia de aer (1943) - fragmente

1

Victor Brauner, Le poete..., 1950

Am dus mâna uşor pe deasupra capului
Şi aerul a luat înfăţişarea unei femei
Cu mâini de aur şi părul de smoală.

Atunci am mai dus o dată mâna prin aer
Şi am rupt o bucată de suflet
Pe care am legat-o fundă
În părul femeii cu trupul de aer.

Deodată din braţul meu au început să cadă
Cascade luminoase
Pe care femeia de aer le culegea în palmă
Şi le lăsa să zboare păsări către suflet.

"O, Ranna, niciodată nu te-am presimţit
Atât de frumoasă
Şi niciodată n-am bănuit că te vei naşte
Din visul meu ca dintr-o scoică."

5

Arborii sunt instrumente de optică.
Prin ei pădurea priveşte în albumul cu fotografii,

Pe care potecile îl oferă trecătorilor
Când sunt urmăriţi de şacali.

În pădure şacalii au în dreptul inimei o fereastră

Unde seara merg şi îşi pregătesc mâinile pentru zbor.
Când fereastra este deschisă pădurea se târăşte prin ea
Ca o mireasă cu trena purtată pe mâini de fete
Cu rochiţele cusute din piele de reni.

Râurile sunt brăţări pe care pădurea le poartă pe mâini.
Dacă rupi o frunză şi ţi-o lipeşti pe frunte
Din copaci cad sute de ape
Purtând fiecare câte o stea pe mâni.

(...)
Umbrele se dezlipesc de pe obiecte

Victor Brauner, La base et le sommet, 1964

Şi capată viaţă proprie.
În frunze guşterii vin şi aprind lampioane.
Cu un lampion în mână umbrele sunt corăbii
Navigând prin scoarţa copacilor.

Fiecare copac e un ocean
Pe care îl duci la ochi să priveşti
Prin el orizontul.
Dimineaţa corăbiile sunt spălate pe dinţi
Cu apă de fluturi.

Copacii încep să viseze odată cu ivirea zorilor.

Un coşar mătură copacii pe dinăuntru
De şacali şi de umbre.
Coşarul e limpede ca o sticlă de ochelari.
În el se adună toate cântecele pădurii
Şi se prefac în oglinzi.

Ranna îşi priveşte gândurile cum se retrag în artere.
O floare privită prin oglinzi
Seamănă cu o cireadă de capre sălbatice.

6

Victor Brauner, Complexe nietzcheen,1959

Mă simt greu.
Mi-am petrecut noaptea alergând prin curte
Cu o stea-de-mare, în echilibru, pe inimă.
Sufletul meu e o apă stătută.

Am sărit în stradă şi m-am lovit de întuneric
Ca de un zid.
Ranna a ţinut pumnii strânşi
Până când zidul a izbutit să-şi facă loc prin mine.

O pădure trece pe lângă noi cu braţele încărcate cu farfurii
Pe care le taie pe jumătate cu o foarfecă
Şi le împarte la trecători.

Prin tunel se plimbă perechi de îndrăgostiţi
Fiecare ducând o pădure în mână.
Apele şi câinii duc câte o cană cu lapte.

Tunelul a fost construit din inimi.
Zidul de sus este tăiat felii subţiri.
O cântăreaţă leagă toate cărămizile de vocea ei
şi cărămizile se aprind.

Cântăreaţa este îmbrăcată într-o rochie de sticlă.
Se văd corăbii trecând prin ea.
Îmi fac loc printre corăbii.
Cântăreaţa invită pădurea la dans.

Mă duc la fund şi mă ridic cu o corabie pe spate.
Întunericul mângăie luna pe frunte cu o floare.
Pantofii din picioarele cântăreţei
Îmi povestesc despre o călătorie

Pe apele unei mâini.

Acum zidul se deschide şi trenurile se opresc la intrare.
O pădure se apropie cu paşi gigantici de tunel.
Peştii fug din artere.

8

Victor Brauner, Gemini, 1938

(...)

Ţi-am spus: Iată insula mea,
Să trecem pe lângă ea travestiţi în păduri.
Mi-ai răspuns: vreau să plantez pe insula ta hyppocampi.

Suntem pe insulă.
Ţi-am spus: să nu atingi pământul cu piciorul stâng,
Pe aici sunt canibali,
Plantele sunt canibali.
Mi-ai răspuns: sub piciorul meu stâng
Canibalii se vor îmblânzi.

10

(...)
Ne depărtăm de insulă.
"Aruncaţi maşinile peste bord,
Păstraţi cutiile din care v-aţi născut!"
Inima ta s-a închis ca o carte.
A trebuit să căutăm alt drum
Pădurile sunt lângă noi.
Visele îţi curg pe mână ca nisipul
Dintr-un ceasornic.
Eşti albă ca o grădină de palmieri.

Oceanul se retrage în frunze
Ca trenurile pe linia de garaj.

Victor Brauner, Event du poete, 1949

"Iubitule, viaţa e o cutie cu jucării,
Ai aici soldaţii de plumb
Pe care îi poţi topi în gură".
"Iubito, sunt lângă tine şi te ascult".

Autobuzele s-au oprit în năvoade
Trecătorii se opresc în năvoade.
Corabia trece nevăzută printre pescari.
Străzile sunt pisici
Lângă tunel.
La manej a plouat cu fete de jăratec.

Dacul melancolic din clădirea de sticlă

Piaţa Charles de Gaulle

          Nu ştiu ce caută acolo, dar, de când l-am zărit, acum vreo două săptămâni, nu trece zi să nu-l caut cu privirea, din staţia de autobuz în care-mi risipesc atâtea momente din viaţă, ca să văd ce mai face. 

          Orice te-ai aştepta să vezi într-o clădire ultramodernă, de sticlă, în care tineri la costum şi domnişoare îmbrăcate office ies din când în când pe balcon la o ţigară (poate acum nu mai ies la ţigară, nu ştiu cum e cu noua lege), numai un cap al lui Decebal, Gerula sau Gebeleizis nu. Cel puţin eu. Este alb, sculptat în piatră sau modelat în ghips, mare de vreun metru. 

          Mă întreb cine şi de ce l-o fi instalat acolo, în birou şi, mai ales, de ce l-a aşezat, atât de surprinzător, cu faţa spre stradă? Ce declaraţie de credinţă a posesorului reprezintă? Căci teoriile fanteziste despre daci sunt în floare... Îmi închipui un şefuleţ care a dat ordin să fie cărat pe scări sau cu liftul statuia care trebuie să fi fost destul de grea, ca să le arate el tuturor care-i sunt convingerile! Sau o fi vreun material promoţional, de care firma nu se poate debarasa prea uşor?! ...

          Oricum, Gerula priveşte frumos pe fereastră, de deasupra pizzeriei, la trecătorii grăbiţi, la traficul aglomerat, cu un calm imperturbabil, pe sub căciula lui de tarabostes bine potrivită pe frunte.

          Am încercat de mai multe ori să-l fotografiez de aproape, dar geamul are reflexii de tip oglindă şi n-am găsit unghiul potrivit. Dar, cu zoom, a ieşit destul de bine de vis-s-vis.

          Şi uite-aşa, mi s-a reconfirmat părerea că şi în cele mai prozaice locuri se pot ascunde tot felul de chestii pline de interes. Dacă reuşiţi să-i faceţi o poză mai bună, vă rog trimiteţi-mi-o, să o pun aici.

La circ... un accident banal (versuri de Ion Minulescu)

Autorul desenului: cutiaculitere

ULTIMA ORĂ
      de Ion Minulescu

                        lui Horia Furtună
La Circ...
Un accident banal ―
Un acrobat,
Un salt mortal
Și...
Acrobatul nu s-a mai sculat...

Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au țipat...
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi și-un accident adevărat
Și-a fluierat...
Zadarnic ―
Mortul n-a mai înviat...

Păcat de el !...
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus și până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea-ndoit ca un inel,
Sau când pe bara fixă se-nvârtea
Ca o morișcă de cafea
Cu balerina lângă el!...

Dar balerina nu-l iubea!...

Povestea lui?
Hm!...
Povestea mea ―
A mea,
A ta
Și-a altora!...

Același accident de circ, banal...
O zi «relâche»,
Și-apoi, la fel,
Cu-aceeași balerină lângă el,
Alt acrobat...
Alt salt mortal!...

Ura! M-a nominalizat Hyperliteratura! (evident, n-am și câștigat!)

Imagine preluată de pe site-ul revistei Hyperliteratura

          M-am obișnuit cu victoriile mici. Nu, nu le disprețuiesc deloc, dimpotrivă, mă bucur din suflet, pentru că îmi confirmă talentele mele...  mici. Mici și împrăștiate. Ca niște bibelouri sau suvenire (desigur, mici) aduse din locuri mari și frumoase.  Îmi plac concursurile și provocările de acest gen și am învățat că, dacă nu te bagi tu singur, nu te aruncă nimeni în ele. Iar cele mai frumoase sunt cele în care nu te cunoaște nimeni și se întâmplă să fii apreciat. 

          Ca să fiu la obiect: se poate observa, cu ochiul liber, că, pe coloana din dreapta a blogului de față, a apărut  o imagine albastră foarte drăguță prin semnificația ei: Blog de carte finalist al concursului organizat de revista Hyperliteratura, 2016, de care sunt foarte mândră. 

           Cum a fost posibil și despre ce e vorba? Hyperliteratura este o prestigioasă revistă online care promovează literatura la standarde de înaltă calitate. Citind într-o zi pe Facebook despre concursul de bloguri de carte, am înscris și eu Cutia mea cu litere, într-o pornire spontană. Mi s-a părut foarte bună și generoasă ideea organizatorilor de a „băga în seamă” pe cei care, la nivel individual, scriu despre cărți. Am vrut mai mult să știu cine sunt ceilalți. S-au înscris 50 de bloggeri și, după prima etapă de jurizare, am avut surpriza de a afla că mă număr printre cei 12 finaliști, primind astfel dreptul de a pune respectiva imagine pe blog. Evident, nu am ieșit între cei premiați, Cutia cu litere necorespunzând multor criterii (frecvența postărilor, prezența în Social Media, design, funcționalitate etc. - eu, sincer, nu m-aș fi plasat mai sus de locul 45!) Deci atuul meu a fost doar calitatea articolelor, ceea ce mă bucură și mai mult. Am intrat pe blogurile participanților și am admirat  diversitatea și ingeniozitatea materialelor, precum și complexitatea blogurilor.  M-au încântat și m-au inspirat. Îi felicit pe toți! 

           Îi puteți găsi pe link-ul:  https://hyperliteratura.ro/cel-mai-bun-blog-de-carte-2016-editia-1/, iar la ediția viitoare poate vom fi mai mulți și mai buni.

          Mulțumesc, Hyperliteratura!

Minunate mozaicuri și fresce creștine la Istanbul

Am mers în vacanță la Istanbul cu intenția, printre altele, de a admira arhitectura islamică atât de renumită, de a vizita celebrele palate Topkapi și Dolmabahce, dar nu mi-am închipuit nicio clipă că ceea ce mă va răvăși atât de profund vor fi imensele picturi și mozaicuri creștine de la Hagia Sofia și de la Mânăstirea Pammakaristos. Pe de-o parte, bucuria că au rezistat până astăzi și pot fi încă văzute, pe de altă parte, sentimentul durerii în fața distrugerii ireversibile și a degradării.
Deși cele rămase sunt, probabil, realizări mai târzii,  gândul m-a dus la romanul „Creanga de aur”, al lui Mihail Sadoveanu, în care împărăteasa Irina a Bizanțului, din rațiuni politice, pentru a atrage simpatia poporului, a combătut erezia lui Arie și iconoclasmul, care dorea distrugerea icoanelor și interzicerea lor, și a poruncit păstrarea acestora în biserica creștină. Mi-am dat seama cât de importantă a fost acea decizie pentru tot ce înseamnă arta și cultura creștină. Frescele pe care le-am imortalizat sunt colțuri izolate între multe ziduri pustii, unele foarte degradate (în special la Pammakaristos). Sentimentul este apropiat de cel pe care l-am trăit la vederea Cinei celei de Taină a lui Leonardo da Vinci, de la Milano, când am aflat că respectiva clădire fusese multă vreme depozit, apoi a avut acoperișul distrus, iar apoi în peretele pictat s-au făcut uși care au „tăiat” picioarele lui Isus Hristos. Alte biserici creștine din Istanbul nu mai au nicio pictură, de exemplu chiar Biserica Sfânta Irina (Hagia Irene), unde se păstrează doar imaginea unei cruci, în locul în care este de obicei imaginea Maicii Domnului, ca urmare a mișcării iconoclaste.
Frumusețea și expresivitatea icoanelor cred că vorbește de la sine. Deși soarta acestor monumente bizantine, distruse de cutremure și incendii, de războaie și conflicte religioase, a fost vitregă, ele au renăscut mereu, iar ochii de mozaic ai icoanelor ne privesc cu înțelepciune peste timp pentru a ne da speranță.