 |
| Sursa: Internet |
Marcela 60 de ani, pensionară
Adela 30 de ani, fiica Marcelei
Popescu 65 de ani, pensionar
Cristi 35 de ani, ginerele Marcelei
(Garsoniera
Marcelei, o uşă în dreapta. Marcela îşi perie haina din cuier. Se aude cheia în
broască. Intră Adela, agitată.)
Marcela: Tu eşti,
Adela?
Adela: Eu sunt,
mamă. Te pup.
Marcela: Hai,
intră. Stai pe fotoliu. Stai locului undeva, că mă ameţeşti.
Adela: Nu pot. Mamă,
pe unde ai umblat? Te-am
sunat toată dimineaţa.
Marcela:
Am fost la... croitoreasă.
Adela:
La cine?
Marcela:
La madam Virginica.
Adela:
La madam Virginica? Păi Virginica nu era coafeza?
Marcela
: Nu, coafeza era Ţica.
Adela:
Cine?
Marcela:
Ţica. Ţica..., aia care te-a tuns pe tine la zero când erai mică, de urlai de
fiecare dată când o vedeai la uşă.
Adela:
Aoleu, nu-mi mai aminti, că-mi vine şi-acu' să urlu. Zău, nu ştiu ce-o fi fost
în capul vostru, femei nebune, să sluţiţi un copil în aşa hal....
Marcela:
Copiii urâţi se fac frumoşi.
Adela:
Da, şi ăia frumoşi se fac şi mai frumoşi şi pân la urmă s-alege praful de toţi,
dacă n-au noroc.
Marcela:
Ce-ai, dragă, iar te-ai certat cu Cristinel?
Adela:
Cristinel, Cristinel... Atâta îi cauţi în coarne de parcă el ar fi fiu-tău, nu
eu fie-ta. Niciun Cristinel. Nici
maică-sa care l-a făcut nu-l alintă aşa. Îl cheamă Cristian. Cristian Cristescu-Plopeni. Consilier
guvernamental şi doctor în medicină. Alternativă.
Marcela:
Fată, n-ai pic de haz. Parcă te-a făcut taică-tu singur, dumnezeu să-l ierte. Pe-acolo
prin laboratoarele şi eprubetele lui. Un ginere am, şi dacă vreau eu să-i zic
Cristinel, puţin îmi pasă cum îi zice mamă-sa ori cum îi zici tu între patru
pereţi. Bietul copil, ce viaţă chinuită: vine ostenit de la slujbă şi găseşte o
ursuză ca tine şi o acritură ca mă-sa. Sunt convinsă că îi pui facturile pe
masă din prima.
Adela:
Nu sunt pe masă, sunt pe comoda din hol. Le citeşte în timp ce se descalţă.
Marcela:
Şi te mai miri că are ulcer...
Adela:
N-are niciun ulcer. Are o simplă gastrită. Colon iritabil. Şi în plus cheleşte.
Asta îl irită mai mult decât colonul.
Marcela:
Fiindcă nu l-a tuns.
Adela:
Ce, colonul?! Doamne iartă-mă?
Marcela:
Părul. La zero. Când era mic.
Adela:
De unde ştii tu? Poate că l-a tuns.
Marcela:
Soacră-ta? Nu. Nu l-a tuns. N-a avut ea atâta interes pentru copil. Pentru un
gest ca ăsta îţi trebuie tărie de caracter. Nu orice mamă e în stare să-ndure
oprobriul familiei, al prietenilor şi al străinilor fără să crâcnească în timp
ce trage după ea un mic monstru urlător... Ia să-l fi dus la Ţica...
Adela:
Ei, şi dacă l-ar fi dus?
Marcela:
Acum n-ar mai fi chelit şi dacă nu mai chelea, nu mai făcea crampe la stomac şi
dacă nu mai făcea crampe, poate că nici ţie nu-ţi mai sărea ţandăra din orice.
Adela :
Apropo de Ţica. Ce mai face?
Marcela:
De unde să ştiu eu? Ce-ţi căşună aşa, cu Ţica?
Adela:
Păi n-ai fost la ea?
Marcela:
Nu! A răposat acu' doi ani. Intoxicaţie cu plumb. De la
vopsele.
Adela:
Atunci unde-ai fost toată dimineaţa?
Marcela:
Am fost... Da' de ce mă-ntrebi?
Adela:
Ca să ştiu.
Marcela:
De ce să ştii?
Adela:
Că eşti mama mea.
Marcela: Ce-are-a
face?
Adela:
Aşa. Îţi port de grijă. Când nu răspunzi la telefon.
Marcela:
Nu răspund - nu răspund... Poate
că sunt... sub duş!
Adela: Şi
dimineaţa la opt? Şi la zece? Şi la ora prânzului?
Marcela:
Vara e cald...
Adela:
Hai, mamă, zău aşa, pe cine crezi că prosteşti?
Marcela:
Dragă, hai să facem o convenţie: sună-mă între cinci şi şapte seara....Nu, mai
bine între şase şi... nu, nu, mai bine lasă că te sun eu...
Adela: Cum?!!!
Marcela:
Exact. Şi dacă vezi că trei zile n-am sunat, sun-o pe Afloroaia de la trei.Că
ea ştie tot ce mişcă-n bloc. Dac-am murit, chemaţi de la Stănculescu, că sunt
cei mai pricepuţi şi ieşiti mai ieftin.
Adela:
Mamă! Ce-ţi veni?
Marcela:
Ce să-mi vină?
Adela:
Ai păţit ceva? Te simţi bine? Să-i spun lui Cristian să-ţi ia nişte analize....
Marcela:
De ce, fiindcă nu m-ai găsit la telefon?
Adela:
Da! Fiindcă nu mi-ai răspuns la telefon!
Marcela:
Da' ce-s eu dragă, birou de informaţii, Gara de Nord, 112 ? Nici acolo nu-ţi
răspunde întotdeauna aşa, când ai tu chef! Câteodată mai sună şi ocupat....
Adela:
Mamă... mă sperii!
Marcela:
De ce să te sperii?
Adela:
Nu te mai recunosc...
Marcela: Păi te cred...
M-am vopsit alaltăieri. Mi-a cam ars părul, aşa-i?.... Dacă mai trăia Ţica....
Adela:
Te faci că nu pricepi!
Marcela:
Ce să pricep?
Adela:
Că ai o vârstă, şi că mi-e grijă, şi că dacă nu răspunzi la telefon mă gândesc
la ce e mai rău.
Marcela:
Extraordinar!!! Şi ce e cel mai rău? Hm? Ce e cel mai rău, aşa, după tine...?
Adela: Mamă... Mă pui într-o situaţie...
Marcela: Da' tu în ce situaţie mă pui, nu
te-ntrebi? Una-două, să-ţi dau socoteală!
Adela: Da, să-mi dai socoteală! Dacă păţeşti
ceva, pe mine mă judecă lumea. Dacă ţi-e rău, dacă te-mbolnăveşti, dacă....
Marcela: Ei, vezi?
Adela: Ce?
Marcela: Eşti negativistă!
Adela: Eu?
Marcela: Tu. Fatalistă şi negativistă. Mai pe
româneşte: cobe.
Adela: (Ofuscată.) Mamă....?!
Marcela: Mai bine te-ai îngriji cum să-mi faci
un nepot, să-ţi găseşti liniştea, nu să te-nvârţi atâta în jurul meu, că nu-s
pe moarte. Apropo, vezi că pe-acolo prin raftul de sus e cartea aia pe care-o
citeai tu pe ascuns pe la paişpe ani, pentru care ţi-am tras eu vreo două palme şi-ai urlat pân-a
venit administratorul la uşă; poţi s-o iei şi s-o citiţi tu şi Cristinel, că
acuma îţi dau voie.
Adela: Hai, mamă, ce Dumnezeu...
Marcela: Ce, nu-ţi trebuie? Atunci dă-i-o doar
lui, că e bărbat şi trebuie să se priceapă; că eu cred că a stat cam mult lângă
fusta maică-sii şi i-au scăpat din vedere unele chestii.
Adela: Mamă, ce Dumnezeu, e medic!... Şi nu te
mai băga în viaţa noastră particulară!
Marcela: Ei, vezi cum e? Nici tu să nu te mai
bagi în viaţa mea... particulară.
Adela: Parcă tu ai viaţă particulară....
Marcela: Tocmai! Am, n-am, mă... priveşte. Mai
ales că eu te-am făcut pe tine, nu tu pe mine. Îţi repet: nu sunt Gara de Nord
să intri când vrei şi să pleci când vrei şi eu să stau cu porţile vraişte
pentru tine 24 de ore din 24. Să mă cercetezi ca pe Mersul trenurilor când
plec, când ajung şi la ce peron trag de fiecare dată.
Adela: Mă faci să râd! Te dai interesantă,
mamă! Dar să ştii că eu te citesc pe tine ca pe-o carte deschisă!
Marcela : Atunci de ce nu citeşti şi pe
unde-am fost azi dimineaţă?
Adela: Că n-am nevoie.
Marcela: Atunci de ce mă mai întrebi?
Adela: Ca să vezi că-mi pasă.
Marcela: Şi de ce te simţi datoare să-ţi pese
atâta?
Adela: Păi, de! Fiindcă ... nu-i aşa? "Mama e numai una!" De-aia!
Adela: Păi, de! Fiindcă ... nu-i aşa? "Mama e numai una!" De-aia!
Marcela: Aha, asta vine-aşa, carevasăzică: de
fapt nu-ţi pasă, da' te prefaci că-ţi pasă, ca să cred eu că-ţi pasă. Să dorm eu liniştită,
da' de fapt tu eşti aia care doarme liniştită, fiindcă, de fapt, nu-ţi pasă. Mă
citeşti pe mine ca pe-o carte deschisă, constaţi că nu are de ce să-ţi pese,
închizi cartea şi te pui pe tras la aghioase; după care te scoli frumuşel şi-mi
serveşti mie comedia cu păsatul. De trei ori pe săptămână în persoană, la faţa
locului, şi de trei ori pe zi, la telefon. Halal socoteală! Să-ţi fie ruşine!
Adela: Exagerezi, mamă!...
Marcela: Nu, nu exagerez câtuşi de puţin. De
azi încolo nu mai suni tu, că nu-ţi răspund. Sun eu. O dată pe săptămână.
Adela: Pun pariu că o să suni chiar mâine. O
să-ţi se facă dor. Dacă nu de mine, de Cristi. De Cristinel....
Marcela: S-aşteptaţi! (se uită la ceasul de
mână): Oh, ce obosită sunt! Imi iau pastilele şi mă întind în pat. Tu du-te,
du-te liniştită, că eu vreau să aţipesc puţin.
Adela (Alarmată.): Pastile? Ce pastile? Ce ai,
mamă dragă? Eşti bolnavă? Oh, ştiam eu că e ceva cu tine! De când iei tu
medicamente? Când toată viaţa ai fost sănătoasă tun?! Ca un taur, aşa
spuneai...
Marcela: Nu, dragă, ca un taur era taică-tău.
Şi uite că a făcut infarct la 50 de ani! Şi m-a lăsat singură... Hai, du-te,
du-te acasă, Adeluţa, că n-am mare lucru, adică... am, dar... Ştii ce? Du-te,
du-te şi studiază cartea aia de care ţi-am zis... Lasă-mă....
Adela (Ca trăsnită): Mamă, tu ai cancer! Ai
cancer şi vrei să ne menajezi! (Apelează pe mobil): Cristiii! Cristiiiii! Mama
are cancer!!! Are cancer şi nu spune!!!! Vino repede! Cum de unde ştiu? Păi
logic:fiindcă nu spune! (Plângând, o zgâlţâie puternic pe Marcela): Să nu mori,
mamăăăă!
Marcela: N-am niciun cancer! N-am!
Adela: Ba da, ba da, ai, dar nu vrei să
recunoşti! Ca să nu sufăr! Eşti o eroină, mamă, ca-ntotdeauna! Nu murii! Mămica
meaaa!Nu mă lăsaaa!...
(Se aude cheia în uşă. Intră Popescu, cu două
sacoşe şi cu un buchet de tufănele în mână.)
Popescu (Strigă din hol): Eu sunt Marcelina,
am găsit un vinişor de Dealu Mare la 6 lei kilu' ... Punem de-o fripturică...
Adela : (Tiranic.) Nicio fripturică! Mama e
bolnavă. Grav bolnavă. Ţine regim! Şi cine eşti dumneata? Oh, doamne, bătrânii
ăştia... (Strigă tare ca la surzi): Alo, nene, ai greşit etajul! Mai sus! Mai
jos! Lasă-ne!
Popescu (trânteşte plasele şi se repede la
Marcela, pe care o zgâlţâie): Marcela, îngerul meu... Eşti bolnavă? (Marcela
tace, interzisă) Să chemăm doctorul! (Către Adela) Cine sunteţi, doamnă?
Marcela (bâlbâit, arătând-o cu degetul pe
Adela): Doctorul, puiule...
Popescu: Doamna doctor, mă scuzaţi...
Marcela: Doamna doctor... Cristescu-Plopeni...
Adela:
....după soţ...
Marcela
(prinde din zbor): ...după soţul meu, decedat, mă tratează acum pe mine...
Adela:
...???
Popescu:
(la urechea Marcelei, dar destul de tare - e totuşi cam surd): Dragă, n-aş avea
atâta încredere, după ce a murit Mişu...
Adela:
Mişu... cine-i Mişu?
Marcela
(sec): Tac-tu.
Popescu:
Doamna doctor e fiica naturală a lui Mişu? Ce brută de bărbat ai avut, scumpa
mea!
Adela:
Mamă, cine e tipul ăsta care îl jigneşte pe tata cu atâta neruşinare? Ce cauţi
în casa mea, domnule? Ieşi afară!
Marcela:
Nu e casa ta! Aşteaptă mai întâi să dau ortul popii!
Adela:
Mamă, i-ai spus acestui.... acestui.... individ că sunt fiică naturală? Sunt foarte naturală, domnule... cum te
cheamă, şi-a lui tata - Mihai Popescu, decedat, şi a mamei - Marcela Popescu,
aici de faţă, nedecedată încă. Atât de naturală şi absolut legitimă, după cum
vezi, că te poftesc în cel mai natural şi mai legitim mod să-ţi iei catrafusele
şi să pleci!
Marcela:
Adela...
(Adela
îi pune sacoşele în mâini lui Popescu şi-l împinge spre uşă).
Popescu:
Marceluş!.. Fripturica, vinişorul...
Marcela
(calm şi hotărât): Adela, draga mea, ascultă-mă şi pe mine o dată: cel mai
natural şi mai legitim lucru e să te duci la tine acasă. Te-aşteaptă bărbatul.
Adela:
Nu, mamă, e prea devreme...
Marcela:
Nu asta am vrut să spun.
Adela:
Bine, mamă, dacă acum, când eşti aşa de bolnavă îmi refuzi ajutorul...
Marcela:
Nu sunt bolnavă.
Popescu:
Oh, ştiam eu, îngeraşule, mai ales după seara trecută...
Marcela:
Sssst!
Adela:
Ce-ai făcut seara trecută, mamă?
Popescu:
Oh, seara trecută...
Marcela: Taci!
Popesu: Hai, spune-i
draga mea.
Marcela: Am... fost la
restaurant. Am mâncat şi am băut şi am dansat!
Popescu (euforic):
Până ne-au dat afară ospătarii! Hi, hi, hiii! Şi după aia...
Marcela:
Costache!
Adela: Cu
cine? Cu dumnealui, mamă? Cu dumnealui? Cine e dumnealui?
Marcela:
Costache, bărbatul Ţicăi.
Adela: Vai,
mamă, nevasta lui îţi face rochii ziua şi tu dansezi cu el noaptea?!
Marcela:
Nu, dragă, aia cu rochiile e Virginica.
Adela:
(îşi face cruci): Virgi... Dumnezeu să
vă înţeleagă....
Marcela:
Nevasta lui a fost Ţica, coafeza. Tare se mai pricepea... Uite-l şi pe el, ce păr bogat are... la vârsta lui...
Adela:
L-o fi tuns şi pe el la chelie...
Marcela:
Costache dragă, ea e Adela, fata mea şi a lui Mişu, dumnezeu să-l ierte.
Popescu:
Doamna doctor?
Adela:
După soţ, doar după soţ, domnule. Eu sunt contabilă la ANAF. Şi ia zi, mă rog, mamă:
de ce te scoate sâmbătă seara la restaurant dumnealui de faţă?
Popescu:
Costache.
Adela:
Hm?
Popescu:
Constantin Popescu, fost...
Marcela:
Fost. Punct.
Popescu:
Costache pentru amici.
Adela:
Nu mi-ai răspuns la întrebare, mamă. De ce te scoate pe tine domnul Popescu la
restaurant?
Marcela:
Fiindcă a fost ziua mea!
Adela:
Cum focului a fost ziua ta, mamă?! Nu te-am sărbătorit sâmbăta trecută la noi
acasă, cu colegii noştri de serviciu? Nu ţi-am luat cadou aparat de tensiune?
De ultimă generaţie?
Marcela:
Mi-aţi luat.
Adela:
Ei, vezi?
Marcela:
Văd, dar...
Adela:
Dar ce? Ce? Nu vezi că tremur zi şi noapte pentru tine?
Marcela:
Ba da, dar...
Adela:
Daaar? Ce să-ţi mai dau? Ce să-ţi
mai fac? Ce ţi-a lipsit? Ţi-a lipsit ceva?
Marcela:
Mi-a cam lipsit, Adeluţo...
Adela:
Ce?
Marcela:
Voi, Adeluţo... nu m-aţi dansat...
Adela: Extraordinar!
Ai 60 de ani, mamă şi cred că-ncepi să te ramoleşti! De ce n-ai spus? Te dansam
eu, te dansa Cristi, Cristinel...
Marcela:
Nu, draga mea... Voi nu mă puteaţi dansa... aşa, ca Costache!
Adela:
Cum ca Costache?
Marcela:
Romantic...
Popescu:
Sub clar de lună!...
Marcela:
Sub clar de lună... Nu mai dansasem aşa de douăzeci de ani...
Popescu:
Da, da şi după...
Marcela: Tais-tois, Costache!
(Adela se uită stupefiată. Se aude soneria, foarte insistent. Cineva izbeşte de câteva ori uşa, până sare din ţâţâni.)
Cristian:
Sunt eu, Cristi! Nu vă panicaţi! Totul
e sub control!Am venit! Am adus ambulanţa! Mamă soacră! (O apucă şi o zgâlţâie.) Mamă
soacră!!! Întinde-te să-ţi fac o injecţie! Un calmant!
Adela: Nu mai e
nevoie, dragă. Fă-mi mie injecţia şi hai acasă.... Mama e sănătoasă. Tun. Trăieşte
o mie de ani. Ne-ngroapă pe toţi. Halal să-i fie!
(Îl ia de mânecă şi
ies pe uşă.)
Popescu (Pune o placă
la pick-up): Voulez-vous, madame?... Avec
moi?
(Cei doi dansează
fermecaţi, cheek-to-cheek şi, din când în când, cu figuri.)
CORTINA
