Prințul unei insule
mici dintr-o mare albastră ducea o viață tare fericită într-un turn din
fildeș, printre hărți vechi și cărți încifrate, ziua citind câte-n lună și în
stele, iar noaptea cercetând, printr-un ochean, tainele cerului.
Nimeni nu-i tulbura liniștea, nici însuși regele, prea
mândru de învățătura fiului său, ca să-l mai supere cu treburile țării. Din
piața cea mare suiau uneori până la el zvonuri de sărbătoare, ciorovăiala
negustorilor ori zăngănitul armelor, dar prințul zâmbea, căci oamenii erau cât
niște furnici, căruțele cât niște cojițe de alună, iar corăbiile din port cât
niște jumătăți de nuci de cocos, uitate într-un lighean cu apă.
Un singur tovarăș avea prințul,
unul înaripat și semeț în zborul său, un albatros ce dădea roate lin turnului
singuratic în diminețile limpezi când prințul ieșea în micul balcon să privească
marea de turcoază, acolo unde se învecina cu flamura nesfârșită a cerului.
Prințul îl îndrăgea și îi pregătea, pe un talger, fructe și midii pe care albatrosul
le ciugulea cu încântare. Se întâmpla, uneori, ca pasărea să lipsească vreo
câteva zile, iar, la întoarcerea ei, prințul găsea pe talger câte un mic dar
adus, de bună seamă, de prin depărtările pe unde aceasta colindase.
O dată, prințul fu cuprins de
întristare, căci trecuseră mai multe zile ca niciodată de când albatrosul nu se
mai arătase. Îl așteptă o lună întreagă, apoi încă o săptămână și încă o zi. Și,
tocmai când începuse a pierde orice speranță,
îi zări la orizont silueta binecunoscută, vâslind cu osteneală din
aripi. Ajuns în turn, albatrosul își
strânse aripile zdrențuite și-și înclină capul în fața tânărul prinț, care se și
grăbise să-i aducă cele mai alese bucate. Abătut, albatrosul nu se atinse de
nimic, dar lăsă să-i scape din cioc, pe marginea talgerului, un mic obiect
strălucitor. Scoase apoi un țipăt sfâșietor și își luă zborul îndărăt, iar prințul
înțelese că n-avea să-l mai întâlnească vreodată.
În talger, găsi un medalion,
care conținea portretul pictat cu luare-aminte al unei fete de o frumusețe atât
de aleasă, încât părea ruptă din altă lume. Un fior necunoscut străbătu pe dată
inima prințului și un dor fără leac i se cuibări în suflet. Cine să fie acea
făptură fără asemănare? Unde pe lume ar putea-o afla? Din ce depărtări
nestrăbătute de ființă omenească adusese albatrosul portretul fetei? O fericire
scânteietoare îl învălui pe tânărul
prinț, căci, de câte ori privea portretul, fata părea că îi zâmbește , iar viața
i se arăta plină de promisiuni. Într-o
noapte, avu un vis minunat: se făcea că pornise cu o corabie mare spre pleiada
de insule bănuite a se afla dincolo de cele șapte zări și că, undeva, într-una
din aceste insule, îl aștepta fata din portret. Trezindu-se, prințul se apucă,
plin de avânt, să traseze planul unei
corăbii nemaivăzute, în stare să-l ducă până la capătul lumii, dacă era nevoie,
pentru a-și împlini visul. Chemă la el
pe cei mai pricepuți meșteri și le dădu poruncă să înceapă construirea
minunatei corăbii, iar aceștia, molipsiți de entuziasmul său, se apucară îndată
de lucru.
Dar,
la scurt timp, regele muri și prințul fu încoronat în locul său. El trebui să coboare
în mijlocul poporului, iar acum oamenii nu mai erau pentru el niște furnici, ci
bărbați, femei și copii, căruțele nu mai erau cojițe de alune, ci purtătoare
ale holdelor muncite din greu, corăbiile nu mai erau jumătăți de cocos uitate într-un
lighean, ci uriașe alcătuiri de lemn ce cărau în pântece mărfuri de preț, iar
pe punte tunuri de apărare. Zvonurile se preschimbau în cuvinte, sfatul țării
zumzăia de replici ascuțite ca niște săbii, săracii adunați în piață își
împleteau vocile pentru a cere dreptate și, oriîncotro își îndrepta privirea, întâlnea
chipuri ce îl priveau cu deznădejde și speranță.
Prințul hotărî să închidă pentru
un timp turnul, până când se va obișnui cu noua stare. Lăsă acolo cărțile,
hărțile și ocheanele. Doar portretul frumoasei îl vârî în buzunarul de la piept, în dreptul
inimii, ca pe lucrul cel mai de preț de care nu voia să se despartă nicio
clipă. Se simțea cuprins de îndoieli și se temea că nu va ști ce are de făcut.
Își aminti, dintr-odată, tot
ceea ce învățase din vechea carte, transmisă din tată-n fiu, despre îndatoririle
unui bun suveran și înțelese că tatăl său, îmbătrânind, nu mai putuse conduce
țara cu toate puterile, hotarele slăbiseră, iar între ele se înstăpânise
haosul. Cu voință neclintită în braț și în minte, se înhămă la treabă:
reorganiză armata, justiția, comerțul, astfel încât, treptat, țara se liniști și
căpătă încredere în noul cap încoronat. Zilele și le dedica în întregime
faptelor, iar nopțile - viselor de fericire alături de aleasa lui. Erau atâtea
de făcut în mica insulă! În fiece zi, planuri îndrăznețe prindeau viață la
porunca sa, doar planul marii corăbii fu lăsat de la o vreme deoparte, iar călătoria
spre cele șapte zări amânată pentru o dată necunoscută. Într-o seară, la culcare, consată cu supărare că
medalionul se pierduse, dar, prea ostenit de munca de peste zi, hotărî să-l caute
altădată.
Țara înflori și noul rege era
mulțumit de roadele străduințelor lui, căci respectase întocmai cele scrise în
carte. Numai că, scria acolo, negru pe alb, un rege adevărat trebuie să se
căsătorească și să aibă fii, urmași ai tronului, care să-i ducă mai departe
moștenirea. Ca soție legiuită i-a fost aleasă sora regelui insulei învecinate,
ca fiind cea mai potrivită rangului său. Zis și făcut. Regina se dovedi o soție
bună, destoinică și credincioasă. Avură copii și trăiră cu demnitate o viață dreaptă,
dedicată slujirii celorlalți.
Anii trecură în zbor, iar regele încărunți. El nu-și mai aminti nicicând de turnul de fildeș, de portretul de mult pierdut, de marea corabie și călătoria spre cele șapte zări și nici de stelele pe care le cerceta cândva, prin ochean, în fiecare noapte.
Anii trecură în zbor, iar regele încărunți. El nu-și mai aminti nicicând de turnul de fildeș, de portretul de mult pierdut, de marea corabie și călătoria spre cele șapte zări și nici de stelele pe care le cerceta cândva, prin ochean, în fiecare noapte.
