Rumi, un mistic al iubirii (versuri)

 

 

 

 

 

 

 

 

Iubirea a spus

Ştii ce eşti?

Eşti un manuscris al unei scrisori divine,

Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască.

Acest univers nu este în afara ta.

Priveşte în tine;

tot ceea ce vrei să fii

Eşti.

Ascultă secretul din profunzimea

versurilor...

Şi lasă-l să te ducă unde vrea...

Nu uita de sfatul meu

Şi nu abandona această cheie.

Am terminat cu munca şi

Am renunţat la toate.

Acum scriu poezie.

Gândul meu, inima mea, viaţa mea

Îi aparţin Lui.

Toate aceste trei cuvinte

Le-am cuprins într-unul singur:

Iubire.

Îndrăgostiţii au religia lor.

Singurul lor crez este Iubirea.

Prin dragoste

Prin dragoste tot ce-i amar se va îndulci,

Prin dragoste tot ce-i cupru va fi aur.

Prin dragoste toate poşircile se vor transforma în cel mai pur vin,

Prin dragoste toată durerea se va schimba în leac.

Prin dragoste cel mort va fi iar în viaţă.

Prin dragoste regele se va preschimba în sclav.

Un sărut pe care îl dorim

Există un sărut pe care îl dorim

întreaga noastră viaţă, atingerea

spiritului de trup. Apa mării

imploră perla să-şi spargă scoica.

Iar crinul, cu câtă pasiune

are nevoie de o iubită sălbatică! În

noapte, deschid fereastra şi îi cer

lunii să vină şi să-şi apese

faţa de a mea. Respiră în

mine. Închide uşa vorbelor şi

deschide fereastra iubirii. Luna

nu intră pe uşă, ci numai pe fereastră.

 

* * *

Inima este ca o lumânare

Plină de dorinţa de a arde.

Luată de lângă preaiubitul ei

Aspiră să fie una cu El.

Despre Iubire nu poţi să înveţi nimic.

Iubirea vine pe aripile graţiei.

 

* * *

Limpezimea din centrul bobului de rouă

schimbă totul. Acum dragostea mea

nu mai are margini.

Ai auzit, se spune că există

o fereastră care se deschide de la

o minte către cealaltă; dar dacă nu există

perete, nu există nevoia de a construi o fereastră – sau un zăvor.

Constrângerea divină și libera voință

Noi suntem o harpă. Tu faci ca să răsune.

Nu-i tânguirea noastră. Tu gemi pe-ale ei strune.

Un nai suntem. Cântarea din noi - e de la Tine.

Noi munți suntem. Strigarea din noi - e de la Tine.

Un joc de șah noi suntem, cu-nfrângeri și victorii.

De tine-au fost stârnite, la capătul prinsorii.

Noi cine suntem, Suflet al sufletelor, cine

de mai suntem în viață alăturea de tine?

Noi suntem neființe. Suprema Ta ființă

la ce-i menit pieirii s-apară-i dă putință.

Noi suntem lei puternici, dar lei țesuți pe steaguri,

ce vântul îi împinge-nainte, în șiraguri.

Vădită li-e năvala, dar nevăzut e vântul.

O, nevăzutu-acesta să nu-și mai curme-avântul (...)

Elif Shafak - „Cele patruzeci de legi ale iubirii”

Elif Shafak

          Nu aș fi fost, probabil, tentată să mă apuc de citit această carte, dacă nu aș fi alfat, din recenzii (da, iată,  recenziile sunt bune!), că în roman este vorba despre Rumi,  Jalaluddin Rumi (1207 - 1273), unul dintre cei mai mari poeți ai lumii orientale, alături de Hafez, Saadi, Omar Khayyam. Rumi este foarte citit în America, mai ales de simpatizanții New Age, pentru că este unul dintre misticii iubirii universale, iar la noi a fost tradus încă de la începutul secolului trecut, de către George Coșbuc .

          Născut în ținutul Khorassan, ca fiu al unui renumit învățat, refugiat împreună cu familia în orașul Konya (supranumit și Rum) din Anatolia, Rumi urmează inițial drumul tatălui său, ajungând un îndrumător spiritual cu peste zece mii de discipoli. La treizeci și șapte de ani,destinul lui se schimbă radical, ca urmare a întâlnirii cu Shams  din Tabrїz (Soarele din Tabrїz, 1185–1248), un derviș rătăcitor, sufit, de care îl va lega o prietenie spirituală ca urmare a căreia forțele lui creatoare se vor elibera, iar Rumi își va găsi adevărata vocație, aceea de poet mistic. El va compune o operă de peste 80.000 de versuri, formată din catrene (rubayyate), gazeluri, ce culminează cu Masnavi-e Manavi („Poem spiritual”) un magnific poem-fluviu, împărțit în șase părți, reprezentând o „monumentală sinteză a ideilor mistice, pornind de la neoplatonism și până la gândirea chineză, înglobând mitologii indiene, persane și grecești, povestiri din Torah, Evanghelii și Coran spuse (hadit) ale profetului Muhammad, fragmente din gândirea unor mistici musulmani, toate aranjate într-un sistem bine închegat, după o schemă logică impecabilă” (G. Grigore, Jalaluddin Rumi, Editura Kriterion 2002). Prietenia celor două „suflete-oglindă” a ținut câțiva ani, după care Shams ar fi plecat sau, conform romanului, ar fi fost ucis. Rumi i-a atribuit acestuia multe dintre versurile sale. Fascinanta întâlnire spirituală a celor doi a fost comparată cu cea dintre Platon și Socrate sau cu cea dintre Goethe și Schiller. (apud Antologie de poezie islamică, Editura Kriterion, București, 2004)

          Cartea scriitoarei Elif Shafak (Polirom, 2011) are în primul rând meritul de a face cunoscută cititorilor această împletire exemplară a unor destine de excepție, de a evidenția faptul că, dacă într-un secol îndepărtat, bântuit de amenințări externe (cruciați, mongoli etc.) și interne, de extremisme religioase și ideologice a fost posibilă transcenderea acestora prin înălțare spirituală, toleranță, poezie, cu atât mai mult acum, după aproape un mileniu, lucrurile ar trebui să fie din nou posibile.

          Romanul urmărește două planuri: al incursiunii în trecut, prin mijlocirea manuscrisului unui roman despre cei doi învățați, scris de un scoțian trecut la sufism, fotograf, aventurier, globe-trotter, care și-a luat numele de Aziz Z. Zahara, manuscris trimis la o agenție literară din America, și cel al Ellei, gospodină tipică dintr-o familie evreiască din Northampton, mamă a trei copii, care va citi manuscrisul pentru respectiva agenție, cu care colaborează ocazional. 
          Povestea din cartea lui Aziz este minuțios lucrată, prin tehnica împletirii mai multor voci și destine, întrețesute cu dibăcie: alături de Rumi și Shams, primesc cuvântul Hassan cerșetorul, Suleiman bețivul, Trandafirul Deșertului, târfa, Baybars, războinicul, dar și Învățăcelul, Ucigașul, soția, fiii și fiica adoptivă a lui Rumi. Tehnica am mai întâlnit-o la Orhan Pamuk - „Mă numesc Roșu”. Cel de-al doilea plan se axează pe impactul romanului asupra Ellei, care descoperă că nu mai vrea să trăiască o viață fără iubire și alege să-și părăsească familia și să îl urmeze pe Aziz. Această a doua parte este mai puțin convingătoare, din punctul meu de vedere, și nu aduce un plus calitativ poveștii centrale, nefiind suficient de bine articulată cu cea dintâi ca nivel estetic. Cele patruzeci de legi ale iubirii sunt menționate pe parcursul capitolelor, dar, iarăși, inserarea lor în text nu este atât de fericită, ele având un grad mult prea mare de abstractizare și un tâlc prea adânc pentru a putea fi receptate pe deplin de către cititorul obișnuit, la o lectură curentă.

          Elif Shafak (Elif Bilgin) este astăzi cea mai cunoscută scriitoare turcă, autoare a zece romane, multe traduse deja la noi (Bastarda Istanbulului ). Născută la Strasbourg într-o familie de diplomați, și-a petrecut adolescența în Madrid, apoi și-a regăsit rădăcinile în Turcia. Se poate spune că are o identitate cosmopolită, pentru că a locuit în diverse părți ale lumii: Boston, Michigan, Arizona, Istanbul, Londra și vorbește multe limbi. Elif Shafak este, în același timp, o pasionată jurnalistă și public-speaker, ce susține libertatea de expresie, egalitatea femeilor ("In Turkey, men write and women read. I want to see this change."), drepturile minorităților etc.

Pasăre măiastră - Magical Blue Bird

autor: cutia cu litere

„Tinerețe fără tinerețe” („Youth Without Youth”) - un film de artă Coppola - Eliade

Francis Ford Coppola

         Pasionații de proza fantastică a lui Mircea Eliade vor regăsi în filmul Tinerețe fără tinerețe / Youth Without Youth (2007) regizat de Francis Ford Coppola (Nașul, Apocalypse Now etc.) o poveste de iubire peste timp, ce începe la Piatra Neamț, își poartă eroii în Bucureștiul interbelic, în Elveția, India, Malta, într-o experiență mistuitoare. O distribuție de excepție reunește numele unor importanți actori englezi, români și germani.  În rolurile principale: Tim Roth și frumoasa Alexandra Maria Lara, Bruno Ganz, în alte roluri: Marcel Iureș, Florin Piersic Jr., Adrian Pintea, Matt Damon, Mircea Albulescu, Alexandru Repan, Ana Maria Marinca, Dragoș Bucur, Andi Vasluianu, Mirela Oprișor.

          Filmul a fost, desigur, o piatră de încercare pentru regizor, care a abordat acest text pentru a regăsi, probabil, ca și eroul nuvelei, ceva din mirajul tinereții pierdute: "Pentru mine a face acest film înseamnă de fapt o întoarcere la idealurile cinematografice pe care le aveam pe când eram student" mărturisea Coppola.

          Am fost curioasă a descoperi ce poate înțelege cineva necrescut în orizontul tragic al unui basm atât de obsedant ca Tinerețe fără bătrânețe din sensurile nuvelei lui Mircea Eliade. Am mai văzut o ecranizare după Eliade, La nuit Bengali (1988, regia Nicolas Klotz), după Maitreyi, cu Hugh Grant în rolul Allen, în care accentul nu cădea, cum ar fi fost firesc, pe profunzimea poveștii, ci mai mult pe viața englezilor în India. Și aici, dar într-o mult mai mică măsură, am avut aceeași impresie, că sensurile adânci scapă printre degete, că acel sentiment românesc al ființei nu poate fi exprimat de cineva care nu îl are în sânge și în istoria lui culturală. Poate și de aceea critica de specialitate l-a și apreciat, dar a și șovăit la primirea filmului, ba au existat chiar voci care l-au considerat prea complicat și greu de urmărit. 

          Filmul lui Coppola respectă atmosfera și subiectul nuvelei, atât cât se poate reflecta într-un film, îi păstrează poezia, dar parcă înclină balanța prea mult către zona obscură, înspăimântătoare. Tim Roth nu mi s-a părut o alegere inspirată. Părea în vârstă și când trebuia să fie tânăr și nu avea aerul unui profesor de lingvistică și nici al unui îndrăgostit. Actorii români m-au surprins într-adevăr plăcut, în special Alexandra Maria Lara, Marcel Iureș și Adrian Pintea, cel din urmă aproape de nerecunoscut prin machiaj, în rolul unui sacerdot indian. Trecutul învăluit în nostalgie a fost interesant reflectat în nuanțe sepia, de fotografie de demult; am remarcat interioarele cu obiecte vechi, grăitoare, imaginile perfect alese din țară (treptele din Piatra Neamț, atât de bogate ca simboluri!); imaginile din străinătate, fără niciun exces folosite, au susținut perfect povestea, mai ales cele din Malta, cu finalul iubirii. Aspectul cel mai puțin reușit l-au constituit câteva dintre efectele speciale (apariția din neant a unor trandafiri, dedublarea personajului etc.), alături de altele extrem de reușite (personajul care își pierde dinții, femeia ce îmbătrânește), dar costumele, machiajul, fondul muzical, tehnicile de filmare au fost demne de un film de artă.

          Difuzat pe larg în nenumărate țări, mai puțin la noi, Youth without Youth este un film ce merită văzut. Se găsește subtitrat în română pe câteva site-uri de filme online.

          Povestea, pe scurt: profesorul Dominic Matei, ajuns la o vârstă foarte înaintată, deprimat pentru că nu-și poate termina lucrarea despre originea limbajului, este lovit de un trăsnet în fața Gării de Nord din București în noaptea de Înviere.  În spital, când i se înlătură bandajele, se constată că a întinerit. Cazul este ținut secret o vreme, dar este, în cele din urmă, descoperit de Securitate, care trimite o tânără seducătoare să-i smulgă secretul. Profesorul nu doar că își regăsește condiția fizică de la 30 de ani, dar constată că intelectul său capătă puteri uluitoare. El înțelege dintr-odată orice limbă; interesul său se îndreaptă spre limbile vechi; astfel, constată că poate descifra orice manuscris, oricât de vechi, în orice alfabet. El o întâlnește accidental pe frumoasa Laura, avatar al Veronicăi, iubita sa din prima tinerețe și al lui Rupini, o femeie din India, din  timpuri preistorice. Împreună cu un grup de cercetători din domeniul culturilor vechi, Dominic Matei și Laura pleacă în India și găsesc peștera în care a murit Rupini în urmă cu mii de ani și osemintele acesteia. Laura are capacități mediumice; prin regresie în timp, ea îl conduce pe Dominic înapoi prin epoci, vorbind în limbi din ce în ce mai vechi, nemaiauzite vreodată. Îndrăgostit profund de aceasta și observând că experiențele extratemporale o epuizează (ea începe să îmbătrânească accelerat), Dominic renunță la cercetări și-i cere să se despartă de el. Chemarea de a se întoarce în orașul natal devine din ce în ce mai puternică. Reîntors la Piatra Neamț, la Cafeneaua Select, unde se afla la începutul filmului, Dominic își regăsește bătrânii prieteni, care îl recunosc. El moare la ieșirea din cafenea, iar în hainele moderne se descoperă trupul său de om bătrân. Ca în orice nuvelă fantastică, finalul e învăluit într-o notă de ambiguitate, privitoare la realitatea faptelor. 
          Mie filmul lui Coppola mi-a plăcut și am petrecut două ore pline de miez vizionându-l. 

Fredrik Backman „Un bărbat pe nume Ove” - un simpatic roman politically correct

          Dezinvolt, cu caractere bine definite, cu dialoguri rupte din viață, plin de haz, dar și cu accente de duioșie, romanul scriitorului suedez Fredrik Backman (Editura Art 2017) punctează câteva dintre provocările societății actuale, puse în dezbatere mai ales în ultimul deceniu, de tipul discriminare versus toleranță: integrarea imigranților, îngrijirea instituționalizată sau în familie a bătrânilor, educația mai lejeră a tinerei generații, adaptarea la invazia tehnologiei, toleranța față de homosexuali, obezi etc., rolul societății civile în reglarea relațiilor stat - cetățean și în combaterea abuzurilor, toate în povestea simplă a unui om obișnuit: Un bărbat pe nume Ove.

          În esența ei, povestea romanului este una de cartier: Ove, un bărbat pensionat, dar încă în putere, fost președinte al asociației de proprietari, își face rondul în fiecare dimineață, bombănind; este un tipicar, un perfecționist care ține la reguli și la respectarea lor. Toată ordinea existenței lui se clatină când în viața lui pătrund, neinvitați, noii vecini, consultantul IT Lars (Tolomacul), Parvaneh - soția lui gravidă pakistaneză și fetițele lor, care îi solicită ajutorul și i-l oferă chiar și când el nu are niciun chef. Ove se vede nevoit să aibă de-a face și cu alte figuri de tineri aparent debusolați, pe care, când îi cunoaște, constată că nu sunt chiar atât de incceptabili. Inacceptabili rămân doar parveniții necivilizați, plini de tupeu.

         Există în carte o incursiune în trecutul lui Ove, în copilăria aspră, de orfan, adolescența și tinerețea marcate de muncă, greutăți, nedreptăți, dar și întâlnirea unei iubiri unice, la pierderea căreia simte că viața lui nu mai are niciun rost; un trecut în care s-a ghidat după principiile preluate de la tatălui său, iar noțiunile de datorie, corectitudine, devotament, sacrificiu l-au ajutat să-și construiasă o viață cinstită.
         Ove este un bărbat aparținând lumii vechi, cu valorile ei tradiționale, iar romanul ilustrează ieșirea volens-nolens a acestuia din tiparele rigide ale trecutului, din suferința care l-a marcat de-a lungul vieții aspre pe care a dus-o și acceptarea faptului că și atunci când închiderea în carapace pare singura soluție, există șanse de a redescoperi prietenia, omenia, iertarea, afecțiuna, într-un cuvânt - iubirea. Căci fără iubire, Ove este un bărbat incomplet (OVE = LOVE incomplet).

          Zâmbetul mucalit al lui Fredrik Backman, prezent în toate fotografiile sale de autor, plutește peste paginile cărții, parcă pentru a ne spune: Da, am scris un roman politically correct, pentru că, la urma urmei, chiar așa ar trebui să trăim.

Kazuo Ishiguro „Să nu mă părăsești”

          Să nu mă părăsești (Never let me go) este a doua carte a lui Kazuo Ishiguro despre care scriu aici, o carte diferită de Rămășițele zilei, dar la fel de provocatoare.  În aparență axată pe o intrigă simplă - relația în triunghi a unor tineri - aceasta este învăluită într-un manșon de ambiguitate, unde se țes, pe neștiute, întrebări, probleme, semnificații.

          La o primă lectură, cartea narează o poveste tristă despre prietenie și dragoste, având ca protagoniști trei adolescenți, Tommy, Ruth și Kathy, care cresc împreună, sunt colegi la aceeași școală cu internat, se îndrăgostesc, se despart și se regăsesc după absolvire, până la moartea inevitabilă a primilor doi. Diferența față de alte povești asemănătoare constă în faptul că aceștia și colegii lor dintr-o întreagă rețea de școli de același tip sunt creați și educați cu scopul de a deveni donatori de organe, fiind, mai precis, clone. Întâmpările nu sunt plasate în vreun viitor apocaliptic, ci în Anglia anilor '70 - '80 - '90, pe un fundal cenușiu, alcătuit din câmpii nesfârșite, păduri întunecate, ceruri lipsite de soare, drumuri lungi, labirintice.

          Ca și în Rămășițele zilei, povestea din acest roman este în sinea ei dezolantă, prea simplă pentru a stârni interesul cuiva neimplicat, o poveste despre o viață fără nimic spectaculos, un destin trasat de dinainte în cele mai mici amănunte, în care protagoniștii duc o existență ce exclude orice vis, orice ambiție sau realizare personală, ce slujește altora și în care spațiul personal este extrem de restrâns.

          Kathy H., ajunsă la capătul unei cariere nefiresc de lungi pentru cei asemenea ei - doisprezece ani ca îngrijitoare a celor care au donat organe - și după moartea prietenei sale Ruth și a lui Tommy, iubitul și prietenul său, se simte epuizată și se pregătește să treacă la ultima etapă a destinului, aceea de a începe, la rândul ei, să-și doneze organele vitale. În acest moment se declanșează confesiunea ei, în care încearcă să rememoreze secvențe semnificative din trecut, să caute semne prin care să-și înțeleagă destinul, să descopere adevărurile din spatele creării lor, să afle în ce măsură au fost mințiți și dacă educația de excepție pe care au primit-o la Hailsham le-a adus un folos sau a fost o iluzie, un efort  inutil privit din perspectiva morții.

Kazuo Ishiguro

          Ceea ce știu cei de la Hailsham este că au fost creați în eprubetă, din material genetic, crescuți încă de bebeluși în așezăminte speciale. Știu că la școala lor, Hailsham, și la încă două școli sunt condiții speciale, dar nu știu nimic concret despre regimul din celelalte școli. Ei nu au voie să părăsească deloc campusul, iar educatorii lor, numiți paznicii, par persoane responsabile și cumsecade: Miss Geraldine, Miss Emily etc. Informațiile despre menirea lor nu le sunt ascunse, dar nici prea clare. „Am știut și n-am știut”, „ni s-a spus și nu ni s-a spus”  va înțelege Kathy. Copiii sunt încurajați să citească opere alese, să scrie poezii, să picteze, să prețuiasă creațiile celorlalți și să se sprijine unii pe alții. Starea lor de sănătate este foarte importantă, ei fiind supuși la controale medicale săptămânale. Când devin adolescenți, știu deja că nu vor putea avea copii, de aceea relațiile intime nu le sunt interzise, ba chiar sunt instruiți cum să procedeze. Dincolo de toate acestea, duc o viață obișnuită pentru fiecare etapă, se joacă, au prieteni, râd, bârfesc, ascultă muzică, iar după 16 ani sunt mutați în alte locuri și devin semi-independenți. Atunci încep și stagiile de instruire pentru a deveni întâi îngrijitori, apoi donatori. Cei care supraviețuiesc după a patra donație sunt rari și se bucură de multă admirație.

          Cele trei personaje centrale sunt cumva niște excepții. Tommy este un băiat lipsit de creativitate, care nu poate desena. El este mereu frământat, are explozii de furie și devine ținta batjocurii colegilor săi, până când Miss Lucy îi spune că nu este nicio problemă, că trebuie să se accepte așa cum este. Antrenat mai târziu alături de Kathy și Ruth în aflarea adevărurilor ascunse, el reprezintă atitudinea rațională, senzorială. Ruth se distinge, la rândul ei, printr-o imaginație peste medie, prin care încearcă să evadeze din realitate, devenind de multe ori mincinoasă, manipulatoare, egoistă, fără a-i păsa dacă provoacă suferință celorlalți. Atitudinea ei este cea a artistului. Kathy se situează undeva la mijloc, având o atitudine reflexivă. Tensiunea romanului se creează între speranță și vis pe de o parte și spulberarea iluziilor, pe de altă parte.

          Titlul romanului trimite la un cântec de pe o casetă audio pe care Kathy îl ascultă în copilărie.Ea dansează cu o pernă în brațe, imaginându-și că este o femeie ce știe că nu poate avea copii, dar în mod miraculos are unul și se teme să nu-l piardă. Este surprinsă astfel de Madame, o femeie misterioasă care vine la Hailsham uneori și le ia copiilor cele mai bune lucrări pentru o presupusă Galerie.

          Am tatonat mult până să găsesc un punct de acces în zona semnificațiilor, în carapacea densă și rafinată scriiturii. Ca și la Rămășițele zilei, am înțeles că trebuie să pornesc de la aceleași  întrebări: cui i se confesează Kathy? de ce o face? Niciun artificiu narativ nu este folosit: nu e vorba nici de un manuscris, nici de o înregistrare, nici de un personaj căruia i-ar adresa, nici pur și simplu un monolog fără adresă. Identitatea cititorului este totuși limpede chiar din prima pagină: expunându-și situația profesională de îngrijitoare, Kathy spune „dacă sunteți cumva unul dintre ei”, adică, de fapt, dacă suntem și noi, în felul nostru, niște clone. Deci, se adresează cititorului-clonă, ne determină să reflectăm la condiția noastră de ființe create, la urma urmei, „după chipul și asemănarea” cuiva mai presus decât noi. Lumea clonelor este o parabolă a lumii noastre, a condiției umane. Ca și clonele, noi știm și nu știm adevărul despre condiția noastră, ca și acestea, ne înarmăm cu o anumită educație, îi îngijim pe cei din jurul nostru, apoi ne vine rândul să ne pierdem, unul câte unul, organele și să ajungem în pragul morții, doar că într-un alt ritm temporal, cu prețul îmbătrânirii, cu toată degradarea și suferința ei. De ce se confesează Kathy? Este un fel de ștafetă pe care ne-o înmânează, aceea de a continua să ne punem întrebări, să descifrăm semnele adevărului, să căutăm o ieșire din predestinare.

          O altă problemă ridicată în text este aceea a rolului și a rostului unei educații superioare, atunci când știi că ai o existență finită. Elevii de la Hailsham au statutul unor privilegiați. Chiar dacă educația îi face mai sensibili, iar trăirile lor mai rafinate  le inhibă uneori acțiunile, ei sunt considerați superiori și primesc posturi mai bune. Tommy este cel care începe să deseneze târziu, deși nu-i mai servește la nimic, pentru că descoperă sensul creației. Madame se străduiește să demonstreze că și clonele au suflet, arta fiind calea pe care o alege pentru demersul ei.

          Raportul creatorului cu propria creație este o temă tulburătoare. Paznicii și Madame simt în adâncul lor un dezgust, o oroare greu acunsă față de aceste ființe artificiale create inițial ca suboameni, dublată de o doză de compasiune. Aceasta se transformă în teamă, atunci când își dau seama că, prin crearea unor ființe cu trup perfect sănătos, cu suflet și cu o educație superioară (sacrificiul acceptat, pentru care sunt create clonele, le conferă acestora o aură de noblețe), au creat, de fapt, supraoameni, motiv pentru care Hailshamul (denumire cu rezonznțe naziste) și celelalte școli asemănătoare sunt desființate.

       Kazuo Ishiguro se reinventează, cu fiecare roman, invitându-ne la reflecție asupra lumii în care trăim.