Henri Matisse - Les poissons rouges (1912) - Cum am explicat modernismul pornind de la un tablou

Henri Matisse, Les poissons rouges

            Se întâmpla deunăzi să mă frământ pentru a găsi o cale mai directă de a explica, în format sintetic (într-o singură oră!), unor adolescenți, cum e cu modernismul în literatură, care sunt cauzele lui, intenționând, dar reușind doar să ating razant subiectul, să le vorbesc despre descoperirea subconștientului, despre Freud, Jung, apoi despre fenomenologia lui Husserl și intuiționismul bergsonian, despre mutațiile pe care le-au produs în toată gândirea și arta secolului al XX-lea. Nebunie curată! Citiseră doar Arghezi și Blaga, vreo câteva poezii.

            Și atunci, printr-o fericită întâmplare, cum se petrece adesea (vezi coincidențele lui Jung), am dat peste tabloul lui Matisse și am știut că acesta va fi calea ce mai simplă de a-i lămuri, și așa a fost. Au privit, au observat, i-am ghidat în discuții. Iată câteva concluzii.

            Acvariul cu pești simbolizează adâncimea subconștientului/inconștientului, iar imaginea reflectată la suprafața apei, plată, deformată, nedefinită - planul conștiinței. Așezarea exact în mijlocul tabloului a vasului (compoziție ce poate părea naivă, simplistă față de, să spunem, plasarea pe secțiunea de aur) trimite la ideea că psihicul, cu adâncimea lui, devine chiar centrul preocupărilor artistului modern; folosindu-se de elementele universului exterior (acvariu, pești, plante), artistul comunică metaforic și simbolic aspecte esențiale ale universului său interior; arta modernă se caracterizează, deci, prin autoreferențialitate, reflexivitate.

            Faptul că „și un copil ar putea desena așa” exprimă opțiunea artistului modern de a recupera începuturile, experiența artei arhaice, naive, întoarcerea spre primitivism, spre arhetipuri, spre ceea ce zace în inconștientul colectiv, tendință proprie, de exemplu, expresionismului.

            Culorile tari, fără multe nuanțe, ce violentează privitorul (Matisse este considerat, după unele opinii, reprezentant al fauvismului), arată intenția artiștilor de a încalcă regulile obișnuite și de a propune alte principii estetice, potrivite noilor conținuturi - arta și literatura modernă șochează adesea privitorul/cititorul, îl solicită să vadă esențele, să iasă din zona de confort; realitatea nu mai este redată mimetic, ci reinterpretată, reconfigurată.

            Decorul este unul citadin, cu elemente de rafinament (mobilierul, balustrada).

            Starea vegetativă din mediul exterior, exprimată de plante, este  în contrast cu tensiunea latentă, cu pulsiunile subconștientului,  sugerate de mișcarea peștilor. Prezența orhideelor și a peștilor aurii exprimă faptul că există o atracție spre exotism în arta modernă, detectabilă în literatura simbolistă, de exemplu.

            Forma de cerc domină tabloul: a mesei, a vasului, a suportului -  și câtă bogăție de semnificații în simbolul cercului!...; există, de fapt, cinci cercuri sau inele, coaxiale pe verticală, în tablou!

            Scara invită la accesarea, din nou pe verticală, a altor planuri decât cel în care ne aflăm - superior/inferior.

            Peștii devin metafora revelatorie ale unei lumi tăcute, misterioase, formă primară a vieții apărute inițial în planul acvatic (să ne amintim meduzele pe care marea le plimbă sub clopotele verzi ale lui Ion Barbu); culoarea roșu-portocaliu și sugestia peștișorului „de aur” trimit la elementul foc, înțeles ca motor al vieții, al creației, la ideea de tezaur, miracol, iar apa, element complementar, apare drept matrice a energiilor creatoare, depozit al potențialităților, mediu al dizolvării formelor vechi și al renașterii la un nou stadiu.

          Ca reflexie în literatură a imaginii din tablou, iată un fragment arhicunoscut din  În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, în care naratorul plonjează  în adâncimile memoriei, făcând eforturi pentru a găsi „peștișorul de aur” al fericirii pierdute, trezite, în străfulgerarea unei clipe, de aroma și gustul madlenei:

            (...) simt cum tresare în mine ceva care se mişcă, ar vrea să se înalţe, ceva desprins parcă de pe fundul unei mări, de la o mare adâncime; nu ştiu ce este, dar urcă încet;  simt rezistenţa şi aud murmurul distanţelor străbătute. Desigur, ceea ce palpită astfel în adâncul meu este probabil imaginea, amintirea vizuală care, legată de acel gust, încearcă să-l urmeze până la mine. Dar ea se zbate prea departe, prea nedesluşit; abia dacă percep răsfrângerea neutră unde se confundă insesizabilul vârtej al culorilor răscolite; dar nu pot să desluşesc forma, să-i cer, ca singurului interpret cu putinţă, să-mi traducă mărturia contemporanului său inseparabil, gustul, să-i cer să-mi spună despre ce împrejurare anume, despre ce epocă din trecut este vorba. Va ajunge oare până la suprafaţa conştiinţei mele clare această amintire, clipa veche pe care atracţia unei clipe identice a venit să o cheme de atât de departe, să o tulbure, să o ridice din adâncurile mele? Nu ştiu. Acum nu mai simt nimic, s-a oprit, a coborât poate din nou; cine ştie dacă va mai urca vreodată din noaptea sa.

Peter Mayle - toată savoarea vieții provensale într-o singură carte

    Oh, acesta este exact cartea de care aveam nevoie! Ne-am întâlnit la standul cu cărți dintr-un supermarket și mi-a sărit direct în cărucior. Scrisă într-o manieră agreabilă de către autorul englez Peter Mayle, fascinat de Provence, unde a și ales să locuiască pentru mulți ani, cartea nu e propriu-zis o enciclopedie a spiritului provensal, ci, respectând totuși principiul ordonării alfabetice, este, mai degrabă, o miscellanea colocvial-umoristică, bine documentată, în care eu, una, am găsit o mulțime de ecouri ale singurei și fericitei mele peregrinări pe pământ marseillez și în împrejurimi (excursie cu scop profesional, dar tot am văzut - și gustat! - câte ceva): pastis, bouillabaisse, herbes de provence, lavande, savon de Marseille, huile d'olives presărate printre povești despre limbă, scriitori și pictori (Dumas, Van Gogh etc.), Pont d'Avignon, vietăți, climă, obiceiuri și tot felul de ciudățenii. Plină de fotografii și ilustrații, cartea, publicată de Editura RAO, îți inspiră dor de ducă spre ținuturi unde la vie est belle și plină de savoare.
         Peter Mayle, (n.14 iunie 1939, Brighton, Regatul Unit – m.18 ianuarie 2018, Ménerbes, Franța), autor ce a debutat cu cărți pentru copii și adolescenți, este cunoscut mai ales pentru best-seller-ul A Year in Provence (1989), ecranizat de BBC, Mayle fiind scenarist - adevărată lecție de savoir-vivre, urmat de cărțile non-ficționale Toujours Provence (1991), Encore Provence (1999), French Lessons (2001) și, iată, Provence A-Z (2006).
          Eu am văzut filmul A Good Year (2006) după romanul său Chasing Cezanne, comedie romantică având în distribuție pe Russell Crowe și Marillon Cotillard, regia - Ridley Scott, desfășurat tot pe fundalul amintitei regiuni, care m-a încântat.

Antichități și fantazii

          Sâmbătă drumurile m-au purtat pe la Romexpo, unde, pe lângă standuri cu exponate de cu totul altă natură, era o secțiune destul de mare dedicată antichităților. Fără a-mi propune să iau ceva (ba din contră, temându-mă că voi lua cine știe ce!...), ochii mi-au căzut din start pe obiectul cu pricina: o carafă mică, fumurie, cu dop albastru-turcoaz, în care lumina se reflecta ireal de frumos, cu o formă de o rară eleganță (așa mi s-a arătat mie, care am cam multă imaginație, desigur). 

         Am dat mai multe ture, timp de vreo oră, dar m-am întors, atrasă magnetic, disperată că nu mai găseam standul, pentru a mai admira o dată micul obiect. Până la urmă mi-am exersat cu succes și cu un tupeu negustoresc pe care nu știam că-l am, cu o tehnică deprinsă, fără doar și poate, de la unele emisiuni despre licitații și astfel de târguri, obținând-o la un preț corect, zic, pentru ambele părți.

          Acum, e drept, ce nevoie aveam de o astfel de carafă? Niciuna! Va sta pe un pervaz, alături de alte vaze, filtrând lumina într-un joc blând de reflexii și culori.

          Ideea e că, venind acasă, n-am avut stare: am navigat toată seara pe net, descoperind tot felul de lucruri: faptul că acestă formă de vas se numește  lacrimă, iar culoarea aceasta a sticlei sau a cristalului ambră; că acest tip de vas se numește decantor și este folosit la aerarea, în special, a vinului roșu. Am citit și am văzut videoclipuri ale unor somelieri despre arta servirii vinurilor prin utilizarea decantorului, pentru a spori aroma vinurilor mai noi. E o întreagă punere în scenă! Eu am, în acest obiect, un mic decantor, de vreo 300 ml. E posibil să fie pentru o singură porție... Sau o fi pentru lichior? Inițial m-am întrebat dacă nu o fi fost vreo olivieră.

Serviciu de băut, Pelișor

          Nepurtând nicio marcă, dar fiind foarte frumos lucrat, iar, după toate aparențele și după cuvintele celui care mi l-a vândut - foarte vechi, am căutat să văd dacă găsesc ceva asemănător și am aflat o istorie întreagă a unei celebre fabrici de sticlă deschise la Azuga între 1830 - 1935 ce făcea piese cam ca aceasta după modele din Boemia și în care se lucra cu muncitori boemieni, deservind chiar casa regală. Nu-i așa că decantorul meu aduce ca stil cu acest serviciu pentru băut Art Deco ce a fost comandat de însăși regina Maria și care se află astăzi la Pelișor, colecția de sticlărie? (https://peles.ro/patrimoniul/sticlarie/serviciu-pentru-baut/ ) O, nu susțin că este neapărat produs în acea fabrică, dar nici exclus nu ar fi, nu?

          Iată și o altă asemănare, care dovedește că unele forme străbat, prin eleganța lor, timpurile: Vivre produce astăzi un vas aproape identic, doar că transparent, la un preț sensibil mai mare.

          Și să știți că dopul nu este de la alt vas: atât pe sticlă, cât și pe dop există gravată minuscul și cu maximă finețe o cifră, aceeași. De altfel, îmbinarea de culori și nuanțe este cea care face tot efectul.

          Și uite așa, dintr-un capriciu, am descoperit o mulțime de povești... E absolut minunat!

Decantor Vivre

Povestea unui tablou : „Il bacio” („Sărutul”) de Francesco Hayez

Il bacio, Francesco Hayez

          În săptămâna aceasta din martie, când dragostea plutește în aer și o respirăm prin toți porii, am ales să scriu despre un tablou plin de pasiune, de mister și suspans, pe care, din păcate, nu l-am putut vedea când am fost la Milano, în 2013. Accademia di Brera, unde se află tabloul, nu putea fi vizitată decât parțial, dar, ieșind din maiestuoasa curte interioară, m-a întâmpinat, în ziua aceea destul de mohorâtă de primăvară, galbenul luminos al mugurilor în cocheta Piazzetta di Brera, în inima căreia se află statuia lui Francesco Hayez. Nu știam nimic despre acest artist și despre motivul pentru care este atât de cinstit de către milanezi. Dar orice uimire este un imbold pentru a afla lucruri noi și, asemenea unei semințe ce așteaptă cuminte dezghețul,  întrebarea aceasta a așteptat, iată, câțiva ani până a-și găsi răspunsul.

           Francesco Hayez (n. Veneția 1791- m. Milano 1882) este pictorul italian ce ilustrează  chintesența romantismului  în artă; format inițial la școala clasicismului, sub influența lui Antonio Canova, din 1821 acesta se mută la Milano și devine unul dintre liderii mișcării romantice. Temele predilecte ale lucrărilor sale sunt scenele istorice, biblice și portretele.

          „Il bacio”, cel mai cunoscut tablou al său, aduce în fața privitorilor întâlnirea de taină între doi îndrăgostiți care-și dau un sărut plin de pasiune și de promisiuni înaintea unei despărțiri intempestive. Decorul este unul medieval, ce ne poartă pe coridoarele de piatră ale unui castel auster. Este un loc de trecere, între bolta întunecată unde pândesc primejdiile, reprezentate de o umbră amenințătoare, și o scară luminoasă, ce sugerează elevația iubirii, speranța, eliberarea.  
         Cele două personaje cuceresc prin tinerețe, dăruire, angajamentul care se citește în atitudinea lor. Tânărul, cu o pălărie à la Robin Hood de sub care se revarsă părul rebel, înfășurat într-o mantie amplă, sugerează tipul eroic, al celui care luptă pentru un ideal contra autorității nedrepte. Pumnalul de la șold susține această impresie. Pasul pe care îl face pe trepte exprimă iminența plecării. Atitudinea lui față de iubită este una ocrotitoare, mâinile îi sunt ferme, dar delicate, mângâietoare. În prim plan este tânăra, al cărei corp unduit sub puterea sărutului este plin de grație. Mângâierea ei este sfioasă, parcă neobișnuită cu îmbrățișarea. Rochia simplă, de croială renascentistă, uimește prin splendoarea reprezentării  faldurilor și a pliurilor ușoare ale mătăsii, parcă atunci scoase din dulap. Ea nu poartă semnele unei întâlniri aprige, consumate, ci ale uneia inocente. Este o rochie de  nunață azurie, celestă, cu mici detalii în alb și auriu, paletă coloristică ce trimite la idealul angelic. Chipurile îndrăgostiților sunt contopite în sărut, al iubitului aproape complet ascuns, al iubitei dezvăluind doar obrazul alb și privirea îngrijorată. Compoziția cuplului este ovală, din linii drepte și curbe și în culori contrastante, în care masculinul și femininul, pasiunea și inocența, forța și delicatețea se completează într-o uniune a contrariilor ce susține impresia de echilibru, de plenitudine a iubirii. 
          „Il bacio” a fost realizat de Francesco Hayez, în ulei pe pânză, cu dimensiunile de 118,4 x 88,6 cm, pentru contele Alfonso Maria Visconti di Saliceto și a decorat casa familiei Visconti pentru mai mult de douăzeci și cinci de ani. În 1886, cu un an înaintea morții, contele a oferit pânza Pinacotecii di Brera din Milano, unde se află și astăzi, expusă în sala XXXVII.

Trei dintre cele pateu versiuni ale operei, la Galeria d'Italia 2015

          Dincolo de aceste aspecte care atrag privitorul de la început,  în spatele tabloului există  o întreagă desfășurare de simboluri.  Această lucrare a fost considerată o alegorie a mișcării de resurecție națională a Italiei, cunoscută sub numele de Risorgimento, mișcare de unificare ce avea să conducă la obținerea  independenței, în 1870. Cele patru culori ale tabloului, roșu, verde, alb și albastru, reprezintă culorile reunite ale steagurilor  Italiei și Franței, aliate în al Doilea Război de Independență, terminat în 1859 cu victoria contra Imperiului Austro-Ungar.  Decorul întunecat și arid al tabloului ar reprezenta fundalul politic ostil acestei alianțe. Tabloul cunoaște încă trei versiuni, dintre care, în cea din 1861, anul în care Roma a fost declarată capitala Italiei Unite,  rochia fetei este de culoare albă, culoare care, alături de roșu și verde formează drapelul național al Italiei ieșite triumfătoare în urma acestor mișcări. Astfel, tabloul „Sărutul” este considerat simbolul nașterii unei națiuni.

          În plus, ca o curiozitate, în 1920, fabrica de ciocolată Perugina a ales să plaseze sărutul din acest tablou (între timp mult stilizat) pe cutiile sale de culoare albastră pentru a-și promova  binecunoscutele până astăzi produse Baci.

Piazetta di Brera, statuia lui Fr. Hayez

De primăvară (desen)