Cezar Pârlog - „Ce mult te-am iubit!”

          Cezar Pârlog mi-a trimis o carte. O spun din start că nu-l cunosc pe Cezar Mihai Pârlog. Numele mi se pare cunoscut, ne-om mai fi intersectat pe unele site-uri literare? Să scriu despre un autor contemporan, necunoscut mie, hmmm... adevărată provocare! Hai să vedem despre ce e vorba.

          Cartea arată foarte bine, în titlu străbate unda parodică, ilustrația este incitantă, dar surpriza cea mai plăcută vine când deschid volumul: micropovestiri! Wow! În sfârșit! Iată că acest gen și-a făcut loc și la noi! Umor. Încă un wow! Câtă sete de umor este în această țară tristă! Și cât de puțin umor de calitate se publică!

          Este cartea lui Cezar Pârlog, așa cum spune titlul, o carte de dragoste? Sigur că este! Da, chiar de dragoste la plural, de o sută de ori dragoste, căci agenda telefonului mobil este încăpătoare. Spun asta, pentru că volumul, foarte unitar, este organizat pe principiul celor vreo sută de povești, de aproximativ sută de cuvinte fiecare, anexate numerelor de telefon ale unor vreo sută de doamne /domnișoare ordonate alfabetic, din agenda unui tip... tipic de azi! Aș spune că textul AGENDĂ, cu rol de sumar, constituie în sine o povestire, una dintre cele mai simpatice ale volumului, o nadă aruncată chiar de la început cititorului. Găsim acolo o listă de hipocoristice și abrevieri pline de savoare, dintre care: Alina pisi, Alina 2, Anca SF, Andra Metr*, Dana Steaua, Mami, Sori yoga, multe dubluri: Clau, Clau 2 , multiplicări: Miha 2, Miha 3, Miha 4, Miha 22, Miha 24 și chiar ființe neidentificate (??). Ca formulă a cărții, autorul mi-a indicat, într-un mesaj, scrierile lui Dan Rhodes, dar eu i-aș stabili o altă filiație, desigur, după alte principii decât al dimensiunii textelor, și anume Ingeniosul bine temperat. Dicționar onomastic de Mircea Horia Simionescu.

          În fiecare text există un el, care povestește, și o ea, numită cu pretinsă sinceritate prietena mea, amica mea sau iubita mea, pe care bărbatul mărturisește că o adoră, că e marea mea iubire sau alte variante. Hazul apare, desigur, din această formulă de  halima, din aglomerarea de iubiri care mai de care mai sincere, ce se înfiripă, se derulează, decad sau se desfac din cele mai stranii motive ale cotidianului.

          El este un bucureștean de vârstă medie, cam naiv, dar receptiv la oportunități, un gen de Don Juan, mai prozaic nițel decât originalul, bărbat destul de casnic și însurat, cu serviciu și apartament la bloc, însă și cu cont pe Sentimente și foarte activ pe Facebook. Dacă ar fi să-l asemăn cu vreun alt personaj, acesta ar fi Jerry Seinfeld din serialul omonim: nonșalant, superficial, absorbit de  unicitatea și ciudățenia fiecărei relații. Acest el nu este deloc selectiv la femei, pe care le ia așa cum viața i le oferă: mai tinerele cu unghii vopsite albastru sau mai trecute, categoria doamne bine, libere sau măritate, colege de serviciu sau cunoștințe întâmplătoare, excursioniste sau scriitoare, frumoase sau urâte, la nevoie chiar o femeie gonflabilă, căci ceea ce contează este parcurgerea experienței. Ce nu-i iese în realitate, completează din plin cu imaginația, așa cum precizează în ultima povestire, fapt care ne invită să medităm asupra liniei fragile dintre probabil și posibil.

           Umorul netăgăduit provine din contrastul dintre aceste reminiscențe de donjuan idealist, care iubește femeia cu implicare declarativă și superficialitatea evidentă a relațiilor. Dintre idilismul spre care aspiră îndrăgostiții - se plimbă de mână prin Grădina Botanică, hrănesc rățuștele în Herăstrău, merg la Ateneu, citesc poezii - și prozaismul vieții de zi cu zi, care-i cufundă în chestiuni mercantile, culinare, politice sau birocratice. Locul parcurilor este luat rapid de supermarketuri, birouri, RATB, ghena de gunoi, toaletă, spital (de psihiatrie), camere de bloc; al lecturilor elevate - de  ziarul Clik sau Cancan;  al spațiilor romantice - de  Facebook, Google, OLX etc.

          Limbajul este perfect adaptat conținutului, lunecând de la fraze frumos șlefuite (Pe Cezara o iubesc mult, și divinizez acel corp eminamente perfect), care mustesc de ironie, la expresii fruste, agresive (Nesimțitul dracului! „Bărbații toți sunt niște porci!”), pe fondul limbajului uzual contemporan. Jocul bine dozat al registrelor lingvistice generează efecte comice surprinzătoare.

          Ceea ce face șarmul cărții este această acceptare a fuziunii celor două lumi, fantezist-idealistă și vulgar-practică, acomodarea cum se poate la realitate, așa întortocheată, meschină și pe alocuri bizară cum este ea. Acceptarea de către omul modern a unei doze de alienare, de repetabilitate, de clișeizare a situațiilor de viață, inclusiv a relațiilor interpersonale, de relativizare a valorilor. Acceptarea faptului că iubirea pornește de la cele mai sincere intenții, dar cade rapid în banalitate, în stupiditate, chiar în deviații obsesive. De aici toleranța, umorul ca soluție, luarea lucrurilor așa cum sunt, trăirea vieții ca pe o permanentă aventură a cotidianului.

             Nu aș vrea să închei fără câteva precizări despre micropovestire ca gen. Din întâmplare sau nu, Cezar Mihai Pârlog a trimis cartea „la adresă”. Chiar știu „cu ce se mănâncă” acest gen, apărut în spațiul hispano-american sub numele de microrrelatos, deoarece, la rândul meu, l-am cultivat și l-am susținut. În România, a pătruns de câțiva ani, sub numele de flash-fiction, și are succes. Flash-fiction este totuși ceva diferit de microrrelato sau hiperbreve, dimensiunea textelor fiind mai permisivă, mai mare. Acest tip de scriere este foarte agreat în atelierele literare, deoarece permite o redactare și o evaluare rapidă; de obicei sunt concursuri tematice, care generează adevărate explozii ale creativității. Este un tip de proză foarte adaptat ritmului omului modern, care trăiește alert și are doar intervale scurte de timp pentru lectură - în metrou de exemplu (s-a vehiculat ideea scrierii sub forma de SMS). Cine își închipuie că a scrie micropovestiri este un lucru simplu, se înșală. Dimpotrivă, cu cât numărul de cuvinte este mai redus, cu atât importanța fiecărui cuvințel în economia textului este mai mare. Un text bun este unul foarte coerent, de regulă narativ, anecdotic,  interactiv - cititorul este antrenat în descifrarea sensurilor, simbolic, aluziv, cu titlu semnificativ, cu atmosferă bine susținută și cu final surprinzător. Cezar Pârlog s-a adaptat  perfect la cerințele genului, ceea ce, repet, nu e ușor.

            Impresia pe care o lasă Cezar Mihai Pârlog prin volumul „Ce mult te-am iubit!” (Ed. Libris Editorial, 2018) este aceea a unui surfer pe valurile umorului care se ține foarte bine pe placă. Citind, l-am pândit cu sufletul la gură: va cădea în trivial? în erotism de duzină? în satiră demodată?  în bășcălia atât de practicată la noi? în caricatural? în grotesc? Ei bine, nu. Nu o face. Face slalom printre toate aceste tentații și reușește să scrie o proză de calitate, de un umor subtil în felul său, într-o manieră cu totul nouă în peisajul literaturii noastre de azi.

Satul medieval din centrul Capitalei

           Am petrecut în această după-amiază vreo  oră vizitând Satul medieval amenajat în Piața Constituției, eveniment organizat de Primăria București în colaborare cu Teatrul Excelsior, în zilele de 8, 9, 10 iunie între orele 10:30 - 18:00, urmat, în fiecare seară, de la orele 19:00, de spectacolul cu piesa Vlaicu Vodă, după Alexandru Davila, în regia lui Horia Suru.               

          Spațiul împrejmuit cuprinde vreo  cincisprezece căsuțe de lemn, care încearcă să reconstituie viața românească din secolul al XIV-lea, amenajate ca ateliere ale diverselor meșteșuguri: olărit, pielărie, țesătorie, fierărie, sculptură în lemn, unde copiii (și nu numai) chiar lucrau câte ceva, sub îndrumarea meșterilor populari. Într-o bisericuță, puteau învăța arta pictării icoanelor, pe margini, în spații împrejmuite, se puteau vedea gâște, rațe, găini, oi, capre și, mai ales, o serie de cai absolut superbi. În mijlocul „satului” se afla terasa unui han (”Scărlătescu”, ca să nu existe confuzii!), care își ospăta mușterii cu bucate și băuturi, cu prețul în jetoane;  un vițel  învârtit la proțap, din care însă nu mai rămăsese mare lucru, răspândea un miros apetisant, când grăsimea picura peste jar, sfârâind. Din difuzoare, răsuna o muzică „medievală”, nu știu cât de românească, în niciun caz specifică unui sat, ci unei cetăți, unui burg medieval.

          Câțiva actori, îmbrăcați în haine de epocă, cu coifuri cu vizieră pe cap, au înjghebat o confruntare, în care, cam hazliu, în loc de săbii sau buzdugane, s-au ciomăgit cu niște drugi argintii de plastic sau burete! Oricum, aveau plete de invidiat! „Sătenii” aveau și ei o îmbrăcăminte mai ciudățică, veche, n-am ce zice, dar parcă românașii nu purtau basma, ca pirații! Și nici haine gălbui, din câte știu eu de la istorie, ci albe, care se asortau foaaarte bine cu adidașii din picioarele unora!

            Cireașa de pe tort a reprezentat-o tribuna rotativă! La un moment dat, am fost invitați toți cei din incintă să ne suim pe tribuna ultramodernă, cu scaune albastre. Aceasta a început să se rotească încet, astfel am putut vedea, pe de-o parte, imaginea de ansamblu a târgușorului, pe de altă parte, clădirile din piață, mai ales Casa Poporului. 

            Nu am rămas să vedem și piesa, pentru că mai dura ceva până să înceapă. Mi-am adus aminte, cu durere, cât am mai citit (a se citi tocit) la ea în clasa a IX-a! Știam o grămadă de versuri, ne-a picat chiar la teză!... Cred că mi-a fost și puțin teamă să nu fiu dezamăgită de „versiunea concentrată” pe care ne-o propun cei de la Teatrul Excelsior. Poate greșesc...

            Ținând contde intrarea liberă, de caracterul interactiv, de meșteșugarii pricepuți, de animalele pe care copiii le pot admira în mijlocul Bucureștiului, de strădania de a crea atmosfera de demult, prin costume, muzică, diversitatea programului, de scena rotativă, de organizarea bună, se pot trece cu vederea unele stângăcii și inadvertențe; așadar, mi s-a părut un eveniment agreabil, binevenit, la care merită să participați.

 

La Bookfest, la vânătoare de cărți

          Am reușit să ajung ieri la Bookfest, mai după-amiază, pentru a evita aglomerația de la primele ore ale frumoasei zile de 1 Iunie. 

          Mi s-a părut mai restrâns decât alte dăți târgul, dar mai aerisit, mai bine organizat, cu o ofertă într-adevăr interesantă și cu reduceri substanțiale la majoritatea editurilor. Eu m-am oprit mai ales la standurile cu cărți de ficțiune.

          Din start, am ales, cu entuziasm maxim,  Alfred Jarry - Ubu, o ediție absolut minunată a operei acestui precursor al teatrului absurd; e suficient să spun că este îngrijită de Romulus Vulpescu (traducere, studiu introductiv, note și comentarii, copertă, prezentare grafică) pentru a înțelege că poartă girul excelenței. Cuprinde cele patru piese: Ubu rege, Ubu încornorat, Ubu pe colină, Ubu înlănțuit, plus Almanahul Ilustrat al lui dom' Ubu și alte scrieri adiacente, cu ilustrații alb-negru și câteva planșe color, ce respectă edițiile originale. Este  publicată la Editura Paralela 45. Am fost plăcut impresionată să văd mai multe persoane cumpărând-o, cu același entuziasm ca și mine.

           Am mai luat: 

• Tracy Chevalier (cunoscută mai ales pentru Fata cu cercel de perlă) - Simetria de temut, roman despre pictorul și poetul William Blake; 
• Jostein Gaarder, unul dintre scriitorii mei preferați pentru copii și adolescenți - Misterul cărților de joc; 
• William Golding - Piramida, roman cu tentă autobiografică; 
• Emmanuel Roblѐs - Norma; 
• Jaques Chessex - Căpcăunul;
• Henri-Pierre Roché - Jules și Jim (după care a realizat un film superb François Truffaut, în 1962) 
• vreo patru cărți polițiste (Rodica Ojog-Brașoveanu, Olimpian Ungherea, Kristina Ohlsson), care nu au mai încăput în poză. 

Patul lui Procust before „Patul lui Procust”

Frida Kahlo -The Dream The Bed

          Vă cer îndurare, dragi cititori, pentru anglicismul din titlu; vă asigur că nu din snobism l-am pus acolo, ci, cred, dintr-un spirit năstrușnic ce-mi dă târcoale uneori și mă determină să mă joc cu clișeele (life after life, school before school etc.).

            Luați articolul, dacă vreți, ca pe o ghicitoare literară.

            Tot căutând eu pe la mijlocul lui aprilie ceva de citit, într-o perioadă de penurie de cărți și de inspirație de lectură, am dat peste un destul de cunoscut roman românesc, în care, într-un mod neașteptat, în ciuda faptului că scriitorul, iubit de unii și privit cu condescendență de alții, este asociat cu provincialismul, am întâlnit două motive-cheie ale romanului românesc modern: patul lui Procust și concertul monden, ridicate, desigur, de Camil Petrescu și de Hortensia Papadat-Bengescu la standarde estetice superioare.

            M-am grăbit să cercetez problema, din punct de vedere cronologic, convinsă că iarăși voi putea demonstra faptul că unii scriitori adepți ai modernismului recurg la aplicarea teoriei imitației tale quale, servindu-se cu subiecte și motive de la alții (vezi https://cutia-cu-litere.blogspot.ro/2015/02/recitiri-si-deja-vu-uri-sau-cum-s.html), însă acest lucru s-ar putea aplica, iarăși, doar lui Camil Petrescu, nu și Hortensiei Papadat -Bengescu: romanul cu pricina a fost publicat în 1929, Patul lui Procust în 1933, Concert din muzică de Bach cu doi ani înainte, în 1927. Iată, deci, cum circulația motivelor, sau, poate, a ideilor în epocă și recurența unor realități obsedante ale timpului în operele literare, ne dau, ca în oglinzi paralele, o imagine mai complexă asupra unei epoci.

            Respectivul roman, cu tente autobiografice evidente, tratează teme ca nepotrivirea în cuplu, renunțarea tânărului intelectual superior la o iubire mare, care îi cere prea multă implicare și concesiile făcute societății reconfigurate după război; fresca acestei societăți din ce în ce mai snoabe, în care cultura servește puterea și afacerile, dispariția vechii elite intelectuale și decăderea unei vechi capitale cu valorile ei. Este un roman subiectiv, cu destul de multă introspecție. Ceea ce i se reproșează: sentimentalismul excesiv. Totuși, Lovinescu însuși își exprimă admirația pentru scriitor (un indiciu suplimentar: al doilea prenume al acestuia, puțin cunoscut, este Hipolit).

            Iată motivul procustian, într-o replică a personajului feminin:

            - (...) Eu nu te împiedic, Andi. De ce nu vrei să-nțelegi? Nu-ți altera poftele tale, nevoile tale, impunându-ți-le pe-ale mele. Noi doi ne iubim, dar nu suntem o singură ființă. Suntem doi oameni de sine stătători. Dragostea noastră nu trebuie să ne fie un pat ca al lui Procust; nu trebuie să ne mutilăm personalitățile noastre, ca să devenim identici. Asta distruge dragostea. Andi, dragă, eu respect ființa ta așa cum e. Numai să fii așa cum ești și-n fața mea. Să nu cauți niciodată să menajezi în mine susceptibilități imaginare. Să nu cauți să mă cruți. Dacă vei iubi pe altcineva, spune-mi fățiș: Nu te mai iubesc. Să ne despărțim curați...

            Concertul, pus la cale de sora protagonistului, cu scopul bine mascat de a-l apropia pe Andi de o veche iubire, nu aspiră să fie, în primul rând, un eveniment artistic de înaltă ținută, deși are ca vedetă pe o distinsă cântăreață de operă, ci urmărește consolidarea poziției în elită a organizatoarei și a familiei sale.  În ziare se vorbește despre „marele eveniment artistico-monden al acestei ierni”, care se așteaptă a fi un „regal artistic”, o apologie a familiei în plină ascensiune, iar când evenimentul are loc, el nu dezminte așteptările:

            Lojele și stalurile se pregătiseră pentru un fel de bal static: adică o expoziție de rochii. Nimeni nu socotea această serată de binefacere - cu toată reclama - ca un „regal muzical”, ci ca un pretext de găteală. Și-ntr-adevăr fusese o întrecere de toalete între cucoanele Iașului de după război. Sala fusese plină. Fanache Dobrescu adusese baroul, magistratura, clienții și băncile, iar domnul Iustin Danielescu, Universitatea. „Elita intelectuală a Iașului”, după expresia ziarelor, își „dăduse întâlnire” acolo.

          Cred că ați recunoscut deja romanul: Bal mascat de Ionel Teodoreanu.