Camille Claudel, o femeie-artist de geniu, un destin tragic

    

Camille Claudel

      Pe Camille Claudel am descoperit-o acum vreo doi ani, în timp ce căutam pe internet o imagine pentru a ilustra o povestire; m-am oprit la o sculptură de mici dimensiuni,  Valsul (La Valse), care mi s-a părut atât de dramatică, încât am avut  impresia că văd desfășurându-se, ca-ntr-un film, vârtejul plin de pasiune al celor două trupuri înlănțuite în acordurile muzicii. Nu putea fi opera unui anonim! Și, astfel, am aflat povestea tragică a unei  femei extrem de talentate, pătimașe, ale cărei calități aveau să fie aruncate în umbră de voința inflexibilă a familiei.

        Camille Claudel a fost sora poetului Paul Claudel, iubita și colaboratoarea sculptorului August Rodin. A studiat artele la Academia Colarossi, fiind eleva lui Alfred Boucher, pe unul dintre puținele locuri alocate pe atunci femeilor. La vârsta de douăzeci de ani începe să lucreze cu August Renoir, în atelierul acestuia; cei doi vor începe o relație tumultuoasă, ea devenindu-i model, sursă de inspirație, confidentă, iubită. Legătura lor a stârnit oprobriul familiei, în special al mamei tinerei, astfel încât Camille și-a părăsit casa părintească. După opt ani, relația amoroasă cu August Rodin a încetat, dar  cei doi s-au revăzut în mod constant încă mulți ani. Consecința a fost că acesteia, ca femeie artist, i-a devenit extrem de dificil să mai obțină fonduri pentru a-și realiza ideile îndrăznețe. Ea a rămas total dependentă de Rodin, mai ales după moartea tatălui ei, când mama și fratele nu au mai vrut să o susțină în niciun fel. Camille a continuat să lucreze în condiții vitrege și se spune că era  văzută umblând în zdrențe, ca o cerșetoare. Talentul ei s-a bucurat de recunoaștere de la început,  Octave Mirbeau considerând-o chiar un artist de geniu.

La Valse

         În jurul vârstei de patruzeci de ani, Camille este declarată bolnavă mintal. Ea își distruge o parte dintre opere, îl acuză pe Rodin că i-a furat ideile și că vrea să o omoare. I se pune diagnosticul de schizofrenie. În plină suferință, Camille se izolează  în atelierul său. Când tatăl, singurul care a fost de acord cu cariera ei artistică, moare, familia nici măcar nu o anunță. Fratele, Paul Claudel, poet și diplomat, ia hotărârea de a o interna, pentru ca viața ei „scandaloasă” (a se citi: de femeie artist) să nu arunce o pată asupra respectabilității celorlalți membri, astfel încât ea ajunge în ospiciu „de bunăvoie” în același an (1913).

          Presa a acuzat familia pentru acest act, Camille a fost mutată în mai multe instituții, mama ei i-a interzis să mai primească scrisori de la oricine în afară de fratele ei. Personalul spitalului a propus în nenumărate rânduri externarea și reintegrarea  ei în familie, dar toate încercările s-au izbit de un zid. Paul Claudel a vizitat-o doar de șapte ori în treizeci de ani, sora ei o singură dată, iar mama deloc. O prietenă, care a reușit să o vadă, a susținut cu tărie că sculptorița nu este nebună. La moartea Camillei, niciun membru al familiei nu a participat la funeraliile desfășurate chiar la cimitirul din Monfavet, localitatea unde se afla ospiciul. Se pare că rămășițele ei au ajuns  la groapa comună.

         Au rămas în urma ei aproximativ 90 de lucrări, aflate în cele mai de seamă muzee din Franța și în muzeul ce îi poartă numele, înființat la Nogent-sur-Seine.

         Cea mai frumoasă dintre creațiile sale, Valsul (La Valse), a fost realizată între 1883 și 1901, iar în 1905 a fost multiplicată în 25 de exemplare, în ghips și bronz. Ea poartă ecourile pline de pasiune ale relației cu maestrul său. Camille avea 19 ani când a început lucrul la această statuetă. Versiunea inițială, în ghips, reprezintă doi îndrăgostiți, fără veșminte, înlănțuiți într-un dans al seducției, în care femeia este abandonată pasiunii până la punctul de a-și pierd total echilibrul. Criticii de la Școala de Arte Frumoase au judecat cu asprime sculptura, considerând-o indecentă (oare dacă era realizată de un bărbat, de Rodin de exemplu, s-ar mai fi izbit de tot atâta intoleranță?). Astfel că, în variantele următoare, Camille a drapat trupul femeii, în partea inferioară, într-o jupă  învolburată, de o plasticitate fără seamăn, care nu-i scade nimic din valoarea artistică, poate dimpotrivă. După moartea artistei, nepoata sa, Reine-Marie Paris, care îi colecționează lucrările, a comandat o versiune în bronz de dimensiuni ceva mai mari.

        Una dintre stautetele de bronz, de 46,7 cm, cu femeia purtând o fustă lungă, a fost adjudecată la licitație în 2017  pentru 1,18 milioane de euro nepoatei Reine-Marie Paris, după ce zăcuse până la acea dată într-un dulap al primului său proprietar, Joseph Allioli, și urmează a fi expusă în Muzeul Camille Claudel.

 

Tracy Chevalier - mediocritatea de temut...

          Ceea ce m-a determinat să cumpăr, acum ceva  timp, cartea Simetria de temut a scriitoarei americane stabilite în Marea Britanie Tracy Chevlier nu a fost atât ecoul pe care romanul Fata cu cercel de perlă l-a stârnit în lumea literară, cât mai ales faptul că își propunea să fie o carte despre William Blake, figură fascinantă a romantismului englez, poet vizionar, aproape necunoscut în timpul vieții (mai mult ca gravor, ilustrator al Divinei Comedii), cu propensiuni mistice și filozofice.  Menționarea unei serii de premii, cărora nu le-am acordat prea mare atenție inițial - și nu voi mai repeta greșeala! - mi s-a părut o notă bună pentru alegerea acestui roman.

          Poate că scrierile lui Tracy Chevalier se pretează foarte bine pentru a sta la baza unor scenarii de film, cum s-a și întâmplat cu deja amintitul roman, unde viziunea regizorală, decorurile, costumele de epocă, șarmul unor actori consacrați sunt o garanție a succesului,  poate cititorii obișnuiți cu seriile de bestselleruri pentru adolescenți continuă în mod firesc lectura cu astfel de povești pe fundal istoric fără mari pretenții, poate că sunt eu prea cusurgie și am avut așteptări prea mari, dar lectura acestei cărți a fost pentru mine o dezamăgire, o spun sincer și asumat. Am făcut un efort pentru a duce lectura până la capăt.

          Acțiunea este plasată în Londra sfârșitului de secol al XVIII-lea (din martie 1792 până în iulie 1793), perioadă istorică marcată de turbulențele antiregaliste din Franța postrevoluționară, ce amenințau să se extindă și în Anglia. În centrul romanului stau trei adolescenți: Jem (13 ani), sora lui, Maisie (15 ani), copii ai unui dulgher din provincie, și  Maggie, o fată londoneză ce va servi drept călăuză celor doi frați prin labirintul orașului. Cei trei își petrec vremea spionându-și vecinii, în special pe domnul William Blake. Familia Kellaway, din care fac parte Jem și Maisie, a venit la Londra la invitația unui conducător de circ, Phillip Ashley, pentru a lucra la întreținerea decorurilor, astfel că o parte din subiect are legătură cu acest mediu. În primele trei sferturi din roman nu se întâmplă mai nimic, doar o rătăcire pe străzile Londrei;  intriga este puerilă sau, mai bine zis, nu prea există, doar spre final se întâmplă lucruri ce merită a fi luate în seamă. Senzația este că, în acest ultim sfert, autoarea s-a trezit din letargie și și-a regăsit un strop de vigoare epică, sau chiar că finalul este scris de o altă mână, fiind destul de izbutit față de restul.

          Vârsta personajelor nu lasă loc unei dezvoltări mai ample a subiectului, oricum psihologia vârstei este surprinsă cu stângăcie; adolescenții vorbesc și se poartă ca unii din zilele noastre, nu de pe atunci. Nu este valorificată diferența dintre mentalitatea de  epocă și cea de astăzi. Dintre personaje, singura mai bine conturată este Maggie, o fată destul de vulgară, dintr-o familie ce își petrece timpul mai mult la cârciumă și căreia nu-i pasă de ea, dar îndrăzneață și curioasă față de tot ce o înconjoară. Ea se apropie de familia Blake, astfel încât cei trei copii reușesc să vadă cărțile pe care le tipărește misteriosul personaj (însă doar Jem știe să citească). Jem și Maisie sunt lipsiți de contur și de vreo profunzime.

          Reconstituirea tabloului de epocă, lucru pentru care autoarea a primit unele aprecieri, este minimală, în afara unor cârciumi, a câtorva prostituate și a unor denumiri de cartiere nu percepem nimic din atmosfera acelor timpuri. Circul este o soluție facilă de a scăpa de efortul reconstituirii peisajului londonez, fiind un mediu atemporal. Nici măcar aici nu sunt descrise prea concret aspectele inedite ale acestei lumi, ci sunt doar menționate numerele de circ. Ceva mai multă culoare de epocă se simte tot în ultima parte, când aflăm mai multe despre îndeletnicirea femeilor de a lucra nasturi sau, din când în când, despre munca de realizare a scaunelor în atelierul tatălui lui Jem. Deci, documentarea mi se pare insuficientă și prea puțin valorificată.

              Însă ceea ce de-a dreptul m-a deranjat a fost felul cum a fost speculată figura lui William Blake în roman: primul lucru cu care cititorul ia contact în legătură cu acest personaj sunt fesele sale și ale doamnei Blake, în chioșcul din grădină! Copiii trag cu ochiul și chicotesc la vederea partidei de amor a celor doi. Îmi aduc aminte de Eminescu, care se îngrozea de ceea ce bănuia că  va reține posteritatea din biografia unui creator de geniu (Scrisoarea I)... Nu există, vai, ilustrare mai limpede... Din figura lui Blake mai aflăm că purta un fes roșu, semn al simpatizanților revoluției și că era o apariție ce trezea respect, dar și suspiciuni. Îi plăcea să le pună întrebări copiilor despre simetria contrariilor, dar cei trei, cu prea puțină școală sau deloc, cu greu înțelegeau câte ceva din jocul acesta subtil, ca și din cântecele din cele două cărți, Cartea inocenței și Cartea experienței, din care se citează sporadic câteva strofe. Cititorul nu rămâne cu nimic din esența scrierilor și a gândirii acestui mare poet. Titlul volumului, în limba română, Simetria de temut, în original Burning Bright, este o alegere neinspirată a traducătoarelor, fiind prea abstract față de cel original, și nu rezultă suficient că ar fi un fragment de vers dintr-o celebră poezie din Cântecele inocenței, Tigrul, din care citez în engleză strofa în cauză, pentru a-i păstra intactă magia: Tyger Tyger, burning bright, / In the forests of the night; /What immortal hand or eye,/ Could frame thy fearful symmetry? Traducerea este în tot romanul cam poticnită, poate are și ea o „contribuție” la lipsa de culoare a scriiturii.

              Revin la premiile pe care le-a primit cartea: ele sunt premii ale cititorilor unor publicații (Times, People, Elle), sau ale unor librării (lanțul Barnes & Noble), care le-au apreciat în funcție de numărul de exemplare vândute, nu premii ale criticii; a mai obținut un premiu Goodreads (o platformă unde cititorii sunt cei care fac aprecieri asupra lecturilor). Desigur, cititorii au un cuvânt important de spus, dar nu orice carte cu succes la publicul larg este și o carte de valoare.

               Închei afirmând că a recurge la o rețetă literară în care să te folosești de figuri ale unor personalități culturale, tratându-le cu superficialitate sau cu o evidentă lipsă de înțelegere a creației acestora, ori, mai rău, trimițând, tendențios, în derizoriu respectiva figură, mi se pare o practică literară neonestă în goana după succes și voi scrie despre aceasta de câte ori este cazul, pentru a-mi susține punctul de vedere.

Yves Klein - artistul care a inventat o culoare

          „Ați privit vreodată un fluviu drept în ochi?” era o replică dintr-un scheci de demult, în care un pictor, care nu desenase nimic pe o pânză vopsită într-o singură culoare, îi băga în ceață pe privitorii deconcertați, neobișnuiți cu arta nonfigurativă. Ei bine, dacă mi-ar fi spus cineva că voi cădea în adâncă admirație privind un dreptunghi monocrom, aș fi crezut că își râde de mine. Și totuși, da, mi s-a întâmplat. Din tot Muzeul Național de Artă Modernă de la Centrul Pompidou din Paris, mi-a rămas, de neșters, impresia unui singur tablou, de un albastru intens, adânc, din care, privindu-l, nu te mai poți trezi. Absolut hipnotic. Se numește simplu, Blue, și este creația lui Yves Klein, pictorul care a rămas în istorie prin faptul că a inventat o culoare.

            Albastrul său inconfundabil, un ultramarin profund și luminos în același timp, devenit, în 1960,  marcă înregistrată sub numele IKB (Internațional Klein Blue) a fost obținut dintr-un amestec de pigmenți și rășini sintetice, de către artistul francez, în colaborare cu Edouard Adam, un furnizor de materiale de pictură din Paris. Amestecul special de rășini permite pigmentului suspendat în el să-și păstreze intacte proprietățile și să le pună în valoare la modul optim.

Blue

            Yves Klein (1928 - 1962) a fost un artist greu de încadrat, considerat de către unii neodadaist, de alții postmodernist timpuriu. A fost unul dintre artiștii cei mai curajoși ai timpului său, nonconformist, perseverent în a-și susține ideile, care a înfruntat eșecurile, ridiculizarea, și a obținut, în cele din urmă succesul și recunoașterea internațională. Născut la Nisa, a crescut înconjurat de albastrul infinit al cerului și al mării. Încă de atunci, considera că liniile și formele care se ivesc în calea vederii (păsări în zbor, bărci) alterează culoarea pură. Mai târziu, a afirmat că formele și liniile între care omul trăiește constituie o închisoare, din care trebuie să se elibereze, pentru avea acces la esențe. Acest lucru, eliberarea de constrângerile formei și ale conținutului, caracterizează, de altfel, arta  timpului, dacă ar fi să ne referim, în orizontul românesc, la poezia pură a lui Ion Barbu, la versurile lui Urmuz sau la teatrul lui Eugen Ionescu; poezia lui Man Ray, Edwin Morgan ori Christian Morgenstern sunt alte exemple de eliberare față de una sau alta dintre convențiile poetice (sens, formă, cuvânt), iar în pictură și sculptură exemplele sunt numeroase (Pablo Picasso, Marcel Duchamp, Juan Miró, Hans Arp, Piet Mondrian, Henri Moore, C. Brâncuși etc.) Poate nu este lipsit de interes să menționăm că Yves Klein a studiat judo și a petrecut un timp (1952-1954) în Japonia, fiind atras de spiritualitatea acestei țări.

            Yves Klein a mers atât de departe cu experimentarea unor noi mijloace ale artei, încât a căutat să picteze cu aer, cu foc (fântâni în care, în loc de apă, a folosit flăcări albastre), a fost primul artist care a recurs la body painting, transformând modelele în adevărate pensule umane (ciclul de opere Antropometrie), a folosit forme artistice preexistente, vopsind în deja renumitul său albastru copii ale unor capodopere ale sculpturii clasice, a folosit obiecte naturale (bureți de mare) pe care le-a transformat în obiecte de artă sau le-a inclus în tablouri. Numele său este legat de noțiunile de performance art, minimal art, pop art, pentru care a fost un pionier. Poate că astăzi, când străbatem de câteva decenii drumul dechis de acești artiști, ceea ce a realizat el nu mai pare ceva ieșit din comun. Dar, dacă suntem acum aici, aceasta se datorează, fără îndoială, curajului și viziunii unor artiști ca Yves Klein.

            Din fotografiile și filmele rămase, Yves Klein ne privește cu ochii unui iluzionist care ne invită să luăm parte la miracolele sale. Viața lui Yves Klein a fost una intensă și scurtă. A murit la vârsta de 34 de ani, în urma unui atac de cord. Ar fi împlinit anul acesta 90 de ani.

            Culoarea sa, IKB, este astăzi folosită de casele de modă, ca o garanție a calității și a stilului.

Antropometrie

La Venus

Piscine

Gold monochrome

Sponge

Sursa fotografiilor: Internet

„Laur” de Evgheni Vodolazkin

       

             Laur de Evgheni Vodolazkin (Editura Humanitas) este, fără nicio îndoială, cea mai profundă carte pe care am citit-o în ultimii ani. Este cartea unui drum spiritual, pe care sunt presărate cunoașterea, iubirea, greșeala, căința, suferința, renunțarea, desăvârșirea, iluminarea. Simbolul Laur din titlu, ultimul nume sub care este cunoscut eroul romanului, un vraci devenit călugăr, ascet, sfânt, poartă în el toate aceste deschideri de semnificație: putere vindecătoare, otravă, triumf; căci planta cu această denumire, veșnic verde,  este atât una de leac, cât și una toxică, însă este și cea care încununează fruntea celor biruitori, simbolizând gloria eternă, nemurirea.

            Evgheni Vodolazkin (n. Kiev 1964), filolog specialist în literatura rusă veche, alcătuiește o țesătură densă, stratificată, în care erudiția și simplitatea se îmbină într-o proză fluentă, într-o voce narativă inconfundabilă, cu inflexiuni ce vin din adâncul timpurilor și ajung până în prezent. Lavr în original, apărut în 2012, a primit numeroase premii și a fost tradus în peste treizeci de limbi.

            Când m-am apucat de scris despre această carte, mi-am dat în scurt timp sema că intuiția critică nu este de ajuns, că îmi lipsesc în mare măsură instrumentele. A trebuit să-mi adun puținele cunoștințe despre ortodoxia răsăriteană, despre viețile sfinților, să citesc despre istoria bisericii ruse, să mă documentez despre etimologia și semnificația unor nume și simboluri, să localizez orașe și trasee pe hartă. Pot spune că am parcurs și eu un drum spre mai multă cunoaștere în încercarea de a descifra o parte dintre simbolurile cărții.

            Romanul este împărțit în patru părți, care constituie etapele călătoriei spirituale a eroului:

I. Cartea cunoașterii, II. Cartea renunțării, III. Cartea drumului, IV. Cartea liniștii. Cel care parcurge acest drum poartă, pe rând, patru nume: Arseni, Ustin, Ambrozie, Laur, corespunzătoare stadiilor desăvârșirii sale. Cu rezonanțe din I Ching, titlul sugerează o carte a schimbărilor, în care personalitatea se transformă profund, își sparge unitatea și se dizolvă în final în lumina vieții de dincolo.

            În prima carte, Arseni, ai cărui părinți mor de ciumă, este crescut de bunicul Hristofor, care îl învață tainele ierburilor și ale tuturor leacurilor. Tot el îi dă primele cunoștințe despre învățăturile sfintelor scripturi. După moartea acestuia, adolescentul Arseni duce mai departe moștenirea lui Hristofor, devenind el însuși un vindecător. O adăpostește în secret pe Ustina, o fată ce fugise de ravagiile molimei; el descoperă iubirea și o consideră pe Ustina soția lui. Când aceasta rămâne însărcinată, Arseni îi refuză cununia la biserică, împărtășania sau aducerea unei moașe, consecința fiind că Ustina moare în chinuri, împreună cu pruncul, căci Arseni o moșește el însuși, dar eșuează, neavând cunoștințele necesare. Din acest moment, știindu-se vinovat, cuprins de căință, el își dedică viața mântuirii sufletului Ustinei și al pruncului.

            Cartea a doua  cuprinde plecarea lui Arseni spre alte sate și orașe, unde se remarcă în lupta cu ciuma, prin puterea de sacrificiu, dedicația și renunțarea la nevoile sale pentru a se pune în slujba celorlalți. Ținut la loc de cinste ca doctor al curții, dăruit de bolnavi de neam mare cu lucruri scumpe, iubit și dorit de soț de o femeie la care ține, Arseni  refuză aceste daruri și alege calea renunțării la bogățiile și bucuriile lumești, pentru că simte că ar trăda-o pe Ustina. Fuge din oraș și este atacat de tâlhari, bătut crunt, jefuit de tot ceea ce avea. După luni de suferință fizică și morală, cu rațiunea încețoșată, ajunge la Pskov unde e considerat nebun întru Hristos. Purtarea sa e de neînțeles pentru semeni, el însuși se simte într-un trup străin. E văzut lovind cu pietre casele și biserica, pentru a pune pe fugă diavolii adunați pe la colțuri, și vorbind cu îngerii. Își ia numele Ustin și se retrage într-un adăpost înjghebat între doi stejari și zidul unei mânăstiri. Într-o iarnă cumplită, aflat în pragul morții, are viziunea unui înger, care îl lovește cu o creangă înflorită și îi spune că a primit o viață de nebiruit.

            Pe parcursul celei de-a treia cărți, Arseni întreprinde o călătorie la Ierusalim, împreună cu milanezul clarvizionar Ambrogio Flecchia, drum presărat cu primejdii din partea naturii (furtuni pe mare) și a oamenilor (atacul mamelucilor, care îi ucid tovarășul), dar și cu deschiderea orizontului spre alte lumi și culturi. Ajunge singur și rănit  la Ierusalim, fără a reuși să ducă acolo candela ce îi fusese înmânată la plecare, furată de tâlhari.

            În ultima carte, întors după mulți ani la Pskov, Arseni nu mai este recunoscut de locuitori. El merge la Mânăstirea Sf. Kiril, din apropierea satului său natal, unde primește o chilie. Un nou val de ciumă pune la încercare capacitățile vindecătoare ale lui Arseni. El nu mai vindecă acum cu leacuri, ci cu puterea spiritului și a credinței. Este călugărit sub numele de Ambrozie. Omenirea se afla în așteptarea sfârșitului lumii, în anul 7000 de la Facerea Lumii. La Paștele acestui an, Ambrozie primește schima, dreptul de a se retrage din lume, sub noul nume, Laur. Își trăiește ultimii ani în codru, într-o peșteră, în armonie cu sălbăticiunile. Înainte de părăsirea acestei lumi, primește șansa de a-și ispăși vina din tinerețe, căci adăpostește o fată ce și-a pierdut fecioria și a fost alungată din sat; Laur rabdă în tăcere acuzațiile nedrepte ale fetei că el ar fi tatăl copilului pe care îl poartă în pântece și o ajută să nască. Moare ținând copilul la piept și este înmormântat fără onoruri, conform dorinței lui, legat cu o frânghie de picioare și târât într-o mlaștină.

            Subtitlul Roman neistoric intrigă, vădită fiind acribia autorului în menționarea reperelor temporale; Arseni se naște în satul Rukina la 8 mai 6948 de la Facerea Lumii, anul 1440 de la Nașterea Mântuitorului. Această preocupare pentru ancorarea exactă în timp a evenimentelor apare peste tot în roman. Cu toate acestea, una dintre ideile romanului este aceea a timpului care nu există așa cum îl percepem noi în general ca fiind liniar, istoric, căci pentru cei luminați el poate fi un cerc sau o spirală (la mânăstire), poate fi transgresat, accesat în diversele puncte și dimensiuni, prin intermediul viziunilor (Ambrogio, dar și Arseni într-o oarecare măsură), iar în stadiul atingerii desăvârșirii timpul nu mai există, devine eternitate. Stilul romanului sugerează acest lucru prin alunecările din limbajul epocii în cel contemporan, filosofic, iar una dintre scenele memorabile este aceea când, mergând prin pădure, Arseni și Hristofor trec pe lângă o sticlă de plastic.

            Dificultatea, dar și interesul cărții vin din zona de timp, de spațiu, de cultură și civilizație în care ne poartă lectura: Rusia medievală, a secolelor al XV-lea - al XVI-lea, epocă în care Biserica Rusă se desprinde de suveranitatea patriarhiei Constantinopolului, își dobândește autonomia și se consolidează, căpătând un profil aparte. Figurile primilor mari sfinți și mitropoliți devin repere, pietre de temelie pentru o lume nouă, pe care Evgheni Vodolazkin o surprinde, în esența ei, în roman. Pentru cititorul român, ar părea de ajutor să ia ca reper epoca lui Ștefan cel Mare (1457-1504), cu care viața lui Arseni - Ustin - Ambrozie - Laur se suprapune în mare parte (1440 - 1520), dar, de fapt, evenimentele sunt plasate într-o epocă mult mai îndepărtată  în trecut pe scara evoluției, reflectând o lume abia desprinsă de un mod de viață arhaic și făcând primii pași către zorii ortodoxiei ca factor civilizator, care ordonează, dă sens și coerență existenței. Totuși, nu este o carte despre religie și nici o monografie a Rusiei din trecut.

            Viața lui Laur întruchipează un anumit specific al spiritualității ruse, în care se contopesc ideea mântuirii prin suferință, a păcatului ca treaptă necesară a izbăvirii, toleranța față de stratul precreștin, magic, credința în miracole și mai ales în capacitățile extraordinare ale unor fețe bisericești, obținute printr-o viață de smerenie, renunțare la lume și la sine, teme și motive întâlnite și la Dostoievski. Evoluția lui Laur este o metaforă a evoluției spiritualității pravoslavnice care și-a definit un profil distinct în familia creștinismului și a ortodoxiei.

            În construirea personajului, autorul sintetizează trăsături și situații specifice mai multor figuri de sfinți și martiri, ce se bucură de multă cinste în această parte a lumii creștine: cel mai apropiat este Laur de Sfântul Vasile Blajinul (Блажeн = fericitul n. 1469 - m. 1551?), sfânt mistic al Bisericii Ortodoxe Ruse, care, datorită modului de viață, a aparținut categoriei de nebun întru Hristos. N-avea colibă şi umbla aproape gol, dar spunea lucruri uimitoare. Uneori, arunca pietre în casele credincioşilor şi îmbrăţişa casele unor oameni vestiţi ca răi. Întrebat, spunea că la casele oamenilor buni, demonii nu puteau intra şi stăteau pe afară la pândă şi de aceea arunca pietre să-i alunge, în vreme ce la casele celor răi îngerii stăteau pe la colţuri, dorind să poată intra, şi el îi îmbrăţişa; despre el s-a spus că a stins, de la mare distanță, un incendiu la Novgorod; acest fapt este atribuit, în roman, lui Arseni, în cartea a doua. Întâmplarea din final, ce îl conducespre izbăvire în ceasul morții, a acuzării de către o fecioară păcătoasă că ar fi tatăl copilului ei se regăsește în viața Sfântului Macarie Egipteanul; la fel, comunicarea cu animalele pădurii: de exemplu, Sfântul Paisie Aghioritul vorbea cu urșii - Laur primește în peștera sa un urs peste iarnă. Retragerea în codru, împărțirea tainului cu sălbăticiunile, atacul tâharilor care îl lasă aproape mort se regăsesc în viața Sfântului Serafim de Sarov. Dorința testamentară ca la moarte să-i fie legate picioarele cu o sfoară și să fie târât în munte, a Sfântului Arsenie cel Mare, este atribuită și ea personajului Arseni. Deci, Arseni/Laur se constituie ca un personaj exemplar pentru ideea de sfințenie, asceză, desăvârșire spirituală, așa cum este înțeleasă ea în spațiul ortodoxiei răsăritene.

            Numele alese de scriitor nu sunt întâmplătoare. Unul dintre personajele cele mai interesante din roman este bunicul Hristofor, primul învățător al copilului Arseni. Sfântul Mucenic Hristofor este o figură aparte în iconografie creștină. El apare în două moduri: o dată ca sfântul cu cap de câine (chinocefalii = populație a Indiei menționată de Marco Polo și de Alexandru cel Mare), simbol al stratului primitiv, arhaic al cunoașterii, pe care credința rusă nu îl respinge, ci îl asimilează și îl valorifică, depășindu-l fără conflicte sau rupturi, iar a doua ipostază, care îi explică și numele de purtător al lui Hristos (Hristo foros), fiind a celui care îl duce pe umărul său pe pruncul Iisus pentru a-l trece peste o apă, deci Hristofor bunicul îi înlesnește lui Arseni trecerea spre un nou nivel al cunoașterii.

            Arseni provine din limba grecă (arsenios = viril, mascul), exprimând esența omenească, de bărbat obișnuit a personajului, de la care pornește și de care nu se poate lepăda pe parcursul vieții pământești, chiar dacă o depășește ca spirit. Numele Ustin, Ustina mi-au creat cele mai multe probleme, deoarece nu le găseam niciunde cu exactitate. Inițial le-am considerat variante ale numelui Iustin/Iustina care ar trimite la dreptate, rațiune. Până la urmă, le-am găsit în limba ucraineană, unde Ustina (устина) înseamnă „adevăr”, iar Ustin (устин) „este adevărat”, referire, desigur, la lumea reală, materială, de la care pornește și la care se întoarce orice drum, spiritul fiind legat de ea prin iubire. Ambrozie (din greacă, unde desemnează băutura zeilor, care le conferă nemurirea) înseamnă cel nemuritor, divin, iar Laur, deja explicat, sugerează triumful, căpătarea cununii cerești. Anastasia, cea care va naște prunc în final, înseamnă „înviere” (întru Hristos).

            Viață și moarte, Ierusalimul ceresc și cel pământesc, păcat și mântuire, întuneric și lumină, boală și vindecare, trecut, prezent, viitor, toate cele despărțite și opuse aici pe pământ, pentru cel care s-a înălțat deasupra lor sunt unite și inseparabile, topite în slava adevărului veșnic, iar romanul Laur transmite acest mesaj într-o formulă artistică de excepție.