Henri-Pierre Roché - „Jules și Jim”

François Truffaut, Jules et Jim - 1962

          Cum ați scrie despre tinerețe și iubire dacă v-ați afla cu doar câțiva ani înaintea morții? Ce adevăr ați vrea să revelați cititorilor, dacă v-ați apuca de scris la 74 de ani? Ce rămâne la sfârșit și pentru ce merită să trăiești cu adevărat?

          Acesta este cazul lui Henri Pierre Roché (1879-1959), scriitorul francez cunoscut mai ales prin  romanul Jules și Jim (1953), propulsat în atenția publicului și datorită întâlnirii fericite cu regizorul François Truffaut, care a realizat, în 1962, un celebru film același titlu, pornind de la acest roman.  În Jules și Jim, Roché scrie o poveste despre tinerețea din anii premergători primului război  și din anii ce au urmat. Și o face cu atâta prospețime, cu atâta sinceritate și lumină, cum numai prin pânza anilor experiența se poate decanta. Unii au spus că este un roman semi-autobiografic, în care ar valorifica experiența sa în mediul artistic al avangardei pariziene, dar există multă idealizare și multă nostalgie în paginile cărții, astfel încât sursa este, până la urmă, mai puțin importantă.

          Și întreb iar, dacă ați fi doi tineri, doi prieteni cu firi complementare ca paginile aceleiași file, aflați în Parisul primelor decenii ale secolului al XX-lea, ce fel de viață ați alege? Și dacă nu ați fi lipsiți de mijloace și ați fi, ca toți tinerii, însetați de viață, de libertate și de iubire? Și dacă Parisul ar reprezenta orașul-miraj, al studiului, dar și al boemei, un vârf de lance pentru artiști, dar și orașul rătăcirilor și al dezabuzării? Și dacă? Și dacă?...

          Jules și Jim, eroii cărții, sunt un astfel de duo; asemănători în franchețe, diferiți în esență. Mic și rotofei, sensibil și talentat, Jules vine din Europa centrală (pe parcurs se sugerează că ar fi evreu din Germania), cu dorința de a deveni scriitor; el întruchipează spiritul contemplativ, romantic; Jim cel zvelt este francez, rațional, îndrăzneț, om al acțiunii, mai puțin înclinat spre reflecție. Cei doi se cunosc în 1907, când Jules sosește la Paris, iar Jim devine inițiatorul său în tainele orașului. Pe cei doi prieteni îi apropie gustul pentru literatură, plăcerea de a frecventa cafenelele Parisului și mediile artistice, dar și dorința de a se îndrăgosti și de a avea experiențe prin care să cunoască femeia ca miracol. 

          Ei vin în poveste cu un mic bagaj, al lui Jim de relații consumate superficial, cu femei ușoare, iar al lui Jules cu relații platonice și cu o logodnă eșuată. Jules îl cheamă pe Jim în Germania, unde  îi face cunoștință cu trei tinere femei, trei tipuri diferite de frumusețe - imaginea mitologică a celor trei grații, la trei vârste ale iubirii: Lina cea copilăroasă, încă nedefinită ca femeie, Lucie cea perfectă, castă - idealul romantic (este cea care îl refuză ca logodnic pe Jules) și Gertrude, prea coaptă la cei 30 ani ai săi, văduvă cu un copil - iubirea profană. Apoi urmează rafinata Magda cea erudită, pariziancă pasionată de muzică, apoi sălbatica, rudimentara Odile, o blondă dintr-o țară nordică. Balul celor paisprezece arte, ce are ca punct culminant un concurs de frumusețe, în care defilează care antice pline cu femei goale, se transformă într-o adevărată bacanală, dezvăluind aspectul periculos al feminității dezlănțuite. Tinerii parcurg, fiecare în ritmul lui, treptele acestor iubiri meteorice, care sunt sondări ale sufletului feminin, apropieri, ezitări, cutremurări, spaime, presimțiri ale Femeii adevărate, ce nu se lasă încă aflată.

          Un episod de răscruce este călătoria în Grecia, când spiritul lor se conectează direct la desăvârșire, la originile artei, la religia păgână, simțindu-se liberi sub soare ca niște greci autentici din trecut. La Delphi întâlnesc statuia, de o frumusețe oraculară, a Afroditei și sunt tulburați profund de „sentimentul straniu al existenței unei dumnezeiri accesibile omului”.

          Întorși la Paris, în viața lor pătrunde Kathe cea blondă, esență a idealului de frumusețe germanic, ce poartă pe buze surâsul statuii din insula greacă. Ea va fi eroina centrală a cărții, alături de Jules și Jim, cu care formează un trio plin de vitalitate, sete de iubire și împlinire (nu vreau să folosesc mult vehiculatul termen „triunghi”, deși nu mi-ar lipsi îndreptățirea, deoarece ar scăpa esența solară, corectă și castă în felul ei a relației celor trei).  Camaraderia și umorul le conduc acțiunile: Kathe se travestește și cei trei cutreieră Parisul, merg la dancinguri, șocând spiritele conservatoare, fac farse, se întrec în alergare pe lângă cimitirul Montparnasse, fapte ce culminează cu aruncarea lui Kathe în Sena.

           Jules și Kathe se căsătoresc, pleacă în Germania, au două fetițe. După șase ani de război (1914-1920), Jim îi vizitează la cabana de lângă lac unde se instalaseră. Iubirea pentru Jules se domolise în acești ani, iar apropierea de Jim stârnește o nouă flacără în Kathe. Ea și Jim se iubesc, Jules cedează, pentru că îi vede fericiți. Kathe se mărită cu Jim. Când Jim îi este infidel, Kathe aplică legea talionului și îl înșeală cu un alt bărbat, iar situația, devenită pentru ea un mecanism de apărare, se tot repetă, alternată cu tentative de sinucidere. Când înțeleg că nu pot avea copii, cei doi se întunecă, se simt chinuiți de îndoieli. Jules este mereu în preajma lor, din pricina celor două fetițe, dar și a prieteniei nealterate ce îl leagă de cei doi. Jim dorește să aibă copii, fapt pentru care renunță atât la vechea lui legătură cu modesta Gilberte, cât și la cea cu Kathe, pentru a avea urmași cu o oarecare Michelle. Kathe se transformă într-o adevărată harpie și alege moartea și răzbunarea, printr-o a doua aruncare, fatală de data aceasta, în Sena, cu automobilul în care se află împreună cu Jim. După incinerarea celor doi, Jules le amestecă pe furiș cenușa în urne.

          Fraza finală, surprinzătoare, spune că jurnalul lui Kathe a fost găsit și, poate, se va publica vreodată.

          Din toate faptele de viață și de moarte ce alcătuiesc substanța romanului, cititorul rămâne cu sentimentul subtil și luminos că, în pofida experienței care aduce inevitabil suferința și erodarea sufletească, undeva se păstrează nealterat un ecou al tinereții pierdute, al vârstei la care  căutarea frumuseții, a fericirii este o realitate și o îndreptățire, o pâlpâire de candoare ce dă sens și preț trecerii imperfecte a ființelor omenești pe pământ.

Camille Claudel, o femeie-artist de geniu, un destin tragic

    

Camille Claudel

      Pe Camille Claudel am descoperit-o acum vreo doi ani, în timp ce căutam pe internet o imagine pentru a ilustra o povestire; m-am oprit la o sculptură de mici dimensiuni,  Valsul (La Valse), care mi s-a părut atât de dramatică, încât am avut  impresia că văd desfășurându-se, ca-ntr-un film, vârtejul plin de pasiune al celor două trupuri înlănțuite în acordurile muzicii. Nu putea fi opera unui anonim! Și, astfel, am aflat povestea tragică a unei  femei extrem de talentate, pătimașe, ale cărei calități aveau să fie aruncate în umbră de voința inflexibilă a familiei.

        Camille Claudel a fost sora poetului Paul Claudel, iubita și colaboratoarea sculptorului August Rodin. A studiat artele la Academia Colarossi, fiind eleva lui Alfred Boucher, pe unul dintre puținele locuri alocate pe atunci femeilor. La vârsta de douăzeci de ani începe să lucreze cu August Renoir, în atelierul acestuia; cei doi vor începe o relație tumultuoasă, ea devenindu-i model, sursă de inspirație, confidentă, iubită. Legătura lor a stârnit oprobriul familiei, în special al mamei tinerei, astfel încât Camille și-a părăsit casa părintească. După opt ani, relația amoroasă cu August Rodin a încetat, dar  cei doi s-au revăzut în mod constant încă mulți ani. Consecința a fost că acesteia, ca femeie artist, i-a devenit extrem de dificil să mai obțină fonduri pentru a-și realiza ideile îndrăznețe. Ea a rămas total dependentă de Rodin, mai ales după moartea tatălui ei, când mama și fratele nu au mai vrut să o susțină în niciun fel. Camille a continuat să lucreze în condiții vitrege și se spune că era  văzută umblând în zdrențe, ca o cerșetoare. Talentul ei s-a bucurat de recunoaștere de la început,  Octave Mirbeau considerând-o chiar un artist de geniu.

La Valse

         În jurul vârstei de patruzeci de ani, Camille este declarată bolnavă mintal. Ea își distruge o parte dintre opere, îl acuză pe Rodin că i-a furat ideile și că vrea să o omoare. I se pune diagnosticul de schizofrenie. În plină suferință, Camille se izolează  în atelierul său. Când tatăl, singurul care a fost de acord cu cariera ei artistică, moare, familia nici măcar nu o anunță. Fratele, Paul Claudel, poet și diplomat, ia hotărârea de a o interna, pentru ca viața ei „scandaloasă” (a se citi: de femeie artist) să nu arunce o pată asupra respectabilității celorlalți membri, astfel încât ea ajunge în ospiciu „de bunăvoie” în același an (1913).

          Presa a acuzat familia pentru acest act, Camille a fost mutată în mai multe instituții, mama ei i-a interzis să mai primească scrisori de la oricine în afară de fratele ei. Personalul spitalului a propus în nenumărate rânduri externarea și reintegrarea  ei în familie, dar toate încercările s-au izbit de un zid. Paul Claudel a vizitat-o doar de șapte ori în treizeci de ani, sora ei o singură dată, iar mama deloc. O prietenă, care a reușit să o vadă, a susținut cu tărie că sculptorița nu este nebună. La moartea Camillei, niciun membru al familiei nu a participat la funeraliile desfășurate chiar la cimitirul din Monfavet, localitatea unde se afla ospiciul. Se pare că rămășițele ei au ajuns  la groapa comună.

         Au rămas în urma ei aproximativ 90 de lucrări, aflate în cele mai de seamă muzee din Franța și în muzeul ce îi poartă numele, înființat la Nogent-sur-Seine.

         Cea mai frumoasă dintre creațiile sale, Valsul (La Valse), a fost realizată între 1883 și 1901, iar în 1905 a fost multiplicată în 25 de exemplare, în ghips și bronz. Ea poartă ecourile pline de pasiune ale relației cu maestrul său. Camille avea 19 ani când a început lucrul la această statuetă. Versiunea inițială, în ghips, reprezintă doi îndrăgostiți, fără veșminte, înlănțuiți într-un dans al seducției, în care femeia este abandonată pasiunii până la punctul de a-și pierd total echilibrul. Criticii de la Școala de Arte Frumoase au judecat cu asprime sculptura, considerând-o indecentă (oare dacă era realizată de un bărbat, de Rodin de exemplu, s-ar mai fi izbit de tot atâta intoleranță?). Astfel că, în variantele următoare, Camille a drapat trupul femeii, în partea inferioară, într-o jupă  învolburată, de o plasticitate fără seamăn, care nu-i scade nimic din valoarea artistică, poate dimpotrivă. După moartea artistei, nepoata sa, Reine-Marie Paris, care îi colecționează lucrările, a comandat o versiune în bronz de dimensiuni ceva mai mari.

        Una dintre stautetele de bronz, de 46,7 cm, cu femeia purtând o fustă lungă, a fost adjudecată la licitație în 2017  pentru 1,18 milioane de euro nepoatei Reine-Marie Paris, după ce zăcuse până la acea dată într-un dulap al primului său proprietar, Joseph Allioli, și urmează a fi expusă în Muzeul Camille Claudel.

 

Tracy Chevalier - mediocritatea de temut...

          Ceea ce m-a determinat să cumpăr, acum ceva  timp, cartea Simetria de temut a scriitoarei americane stabilite în Marea Britanie Tracy Chevlier nu a fost atât ecoul pe care romanul Fata cu cercel de perlă l-a stârnit în lumea literară, cât mai ales faptul că își propunea să fie o carte despre William Blake, figură fascinantă a romantismului englez, poet vizionar, aproape necunoscut în timpul vieții (mai mult ca gravor, ilustrator al Divinei Comedii), cu propensiuni mistice și filozofice.  Menționarea unei serii de premii, cărora nu le-am acordat prea mare atenție inițial - și nu voi mai repeta greșeala! - mi s-a părut o notă bună pentru alegerea acestui roman.

          Poate că scrierile lui Tracy Chevalier se pretează foarte bine pentru a sta la baza unor scenarii de film, cum s-a și întâmplat cu deja amintitul roman, unde viziunea regizorală, decorurile, costumele de epocă, șarmul unor actori consacrați sunt o garanție a succesului,  poate cititorii obișnuiți cu seriile de bestselleruri pentru adolescenți continuă în mod firesc lectura cu astfel de povești pe fundal istoric fără mari pretenții, poate că sunt eu prea cusurgie și am avut așteptări prea mari, dar lectura acestei cărți a fost pentru mine o dezamăgire, o spun sincer și asumat. Am făcut un efort pentru a duce lectura până la capăt.

          Acțiunea este plasată în Londra sfârșitului de secol al XVIII-lea (din martie 1792 până în iulie 1793), perioadă istorică marcată de turbulențele antiregaliste din Franța postrevoluționară, ce amenințau să se extindă și în Anglia. În centrul romanului stau trei adolescenți: Jem (13 ani), sora lui, Maisie (15 ani), copii ai unui dulgher din provincie, și  Maggie, o fată londoneză ce va servi drept călăuză celor doi frați prin labirintul orașului. Cei trei își petrec vremea spionându-și vecinii, în special pe domnul William Blake. Familia Kellaway, din care fac parte Jem și Maisie, a venit la Londra la invitația unui conducător de circ, Phillip Ashley, pentru a lucra la întreținerea decorurilor, astfel că o parte din subiect are legătură cu acest mediu. În primele trei sferturi din roman nu se întâmplă mai nimic, doar o rătăcire pe străzile Londrei;  intriga este puerilă sau, mai bine zis, nu prea există, doar spre final se întâmplă lucruri ce merită a fi luate în seamă. Senzația este că, în acest ultim sfert, autoarea s-a trezit din letargie și și-a regăsit un strop de vigoare epică, sau chiar că finalul este scris de o altă mână, fiind destul de izbutit față de restul.

          Vârsta personajelor nu lasă loc unei dezvoltări mai ample a subiectului, oricum psihologia vârstei este surprinsă cu stângăcie; adolescenții vorbesc și se poartă ca unii din zilele noastre, nu de pe atunci. Nu este valorificată diferența dintre mentalitatea de  epocă și cea de astăzi. Dintre personaje, singura mai bine conturată este Maggie, o fată destul de vulgară, dintr-o familie ce își petrece timpul mai mult la cârciumă și căreia nu-i pasă de ea, dar îndrăzneață și curioasă față de tot ce o înconjoară. Ea se apropie de familia Blake, astfel încât cei trei copii reușesc să vadă cărțile pe care le tipărește misteriosul personaj (însă doar Jem știe să citească). Jem și Maisie sunt lipsiți de contur și de vreo profunzime.

          Reconstituirea tabloului de epocă, lucru pentru care autoarea a primit unele aprecieri, este minimală, în afara unor cârciumi, a câtorva prostituate și a unor denumiri de cartiere nu percepem nimic din atmosfera acelor timpuri. Circul este o soluție facilă de a scăpa de efortul reconstituirii peisajului londonez, fiind un mediu atemporal. Nici măcar aici nu sunt descrise prea concret aspectele inedite ale acestei lumi, ci sunt doar menționate numerele de circ. Ceva mai multă culoare de epocă se simte tot în ultima parte, când aflăm mai multe despre îndeletnicirea femeilor de a lucra nasturi sau, din când în când, despre munca de realizare a scaunelor în atelierul tatălui lui Jem. Deci, documentarea mi se pare insuficientă și prea puțin valorificată.

              Însă ceea ce de-a dreptul m-a deranjat a fost felul cum a fost speculată figura lui William Blake în roman: primul lucru cu care cititorul ia contact în legătură cu acest personaj sunt fesele sale și ale doamnei Blake, în chioșcul din grădină! Copiii trag cu ochiul și chicotesc la vederea partidei de amor a celor doi. Îmi aduc aminte de Eminescu, care se îngrozea de ceea ce bănuia că  va reține posteritatea din biografia unui creator de geniu (Scrisoarea I)... Nu există, vai, ilustrare mai limpede... Din figura lui Blake mai aflăm că purta un fes roșu, semn al simpatizanților revoluției și că era o apariție ce trezea respect, dar și suspiciuni. Îi plăcea să le pună întrebări copiilor despre simetria contrariilor, dar cei trei, cu prea puțină școală sau deloc, cu greu înțelegeau câte ceva din jocul acesta subtil, ca și din cântecele din cele două cărți, Cartea inocenței și Cartea experienței, din care se citează sporadic câteva strofe. Cititorul nu rămâne cu nimic din esența scrierilor și a gândirii acestui mare poet. Titlul volumului, în limba română, Simetria de temut, în original Burning Bright, este o alegere neinspirată a traducătoarelor, fiind prea abstract față de cel original, și nu rezultă suficient că ar fi un fragment de vers dintr-o celebră poezie din Cântecele inocenței, Tigrul, din care citez în engleză strofa în cauză, pentru a-i păstra intactă magia: Tyger Tyger, burning bright, / In the forests of the night; /What immortal hand or eye,/ Could frame thy fearful symmetry? Traducerea este în tot romanul cam poticnită, poate are și ea o „contribuție” la lipsa de culoare a scriiturii.

              Revin la premiile pe care le-a primit cartea: ele sunt premii ale cititorilor unor publicații (Times, People, Elle), sau ale unor librării (lanțul Barnes & Noble), care le-au apreciat în funcție de numărul de exemplare vândute, nu premii ale criticii; a mai obținut un premiu Goodreads (o platformă unde cititorii sunt cei care fac aprecieri asupra lecturilor). Desigur, cititorii au un cuvânt important de spus, dar nu orice carte cu succes la publicul larg este și o carte de valoare.

               Închei afirmând că a recurge la o rețetă literară în care să te folosești de figuri ale unor personalități culturale, tratându-le cu superficialitate sau cu o evidentă lipsă de înțelegere a creației acestora, ori, mai rău, trimițând, tendențios, în derizoriu respectiva figură, mi se pare o practică literară neonestă în goana după succes și voi scrie despre aceasta de câte ori este cazul, pentru a-mi susține punctul de vedere.

Yves Klein - artistul care a inventat o culoare

          „Ați privit vreodată un fluviu drept în ochi?” era o replică dintr-un scheci de demult, în care un pictor, care nu desenase nimic pe o pânză vopsită într-o singură culoare, îi băga în ceață pe privitorii deconcertați, neobișnuiți cu arta nonfigurativă. Ei bine, dacă mi-ar fi spus cineva că voi cădea în adâncă admirație privind un dreptunghi monocrom, aș fi crezut că își râde de mine. Și totuși, da, mi s-a întâmplat. Din tot Muzeul Național de Artă Modernă de la Centrul Pompidou din Paris, mi-a rămas, de neșters, impresia unui singur tablou, de un albastru intens, adânc, din care, privindu-l, nu te mai poți trezi. Absolut hipnotic. Se numește simplu, Blue, și este creația lui Yves Klein, pictorul care a rămas în istorie prin faptul că a inventat o culoare.

            Albastrul său inconfundabil, un ultramarin profund și luminos în același timp, devenit, în 1960,  marcă înregistrată sub numele IKB (Internațional Klein Blue) a fost obținut dintr-un amestec de pigmenți și rășini sintetice, de către artistul francez, în colaborare cu Edouard Adam, un furnizor de materiale de pictură din Paris. Amestecul special de rășini permite pigmentului suspendat în el să-și păstreze intacte proprietățile și să le pună în valoare la modul optim.

Blue

            Yves Klein (1928 - 1962) a fost un artist greu de încadrat, considerat de către unii neodadaist, de alții postmodernist timpuriu. A fost unul dintre artiștii cei mai curajoși ai timpului său, nonconformist, perseverent în a-și susține ideile, care a înfruntat eșecurile, ridiculizarea, și a obținut, în cele din urmă succesul și recunoașterea internațională. Născut la Nisa, a crescut înconjurat de albastrul infinit al cerului și al mării. Încă de atunci, considera că liniile și formele care se ivesc în calea vederii (păsări în zbor, bărci) alterează culoarea pură. Mai târziu, a afirmat că formele și liniile între care omul trăiește constituie o închisoare, din care trebuie să se elibereze, pentru avea acces la esențe. Acest lucru, eliberarea de constrângerile formei și ale conținutului, caracterizează, de altfel, arta  timpului, dacă ar fi să ne referim, în orizontul românesc, la poezia pură a lui Ion Barbu, la versurile lui Urmuz sau la teatrul lui Eugen Ionescu; poezia lui Man Ray, Edwin Morgan ori Christian Morgenstern sunt alte exemple de eliberare față de una sau alta dintre convențiile poetice (sens, formă, cuvânt), iar în pictură și sculptură exemplele sunt numeroase (Pablo Picasso, Marcel Duchamp, Juan Miró, Hans Arp, Piet Mondrian, Henri Moore, C. Brâncuși etc.) Poate nu este lipsit de interes să menționăm că Yves Klein a studiat judo și a petrecut un timp (1952-1954) în Japonia, fiind atras de spiritualitatea acestei țări.

            Yves Klein a mers atât de departe cu experimentarea unor noi mijloace ale artei, încât a căutat să picteze cu aer, cu foc (fântâni în care, în loc de apă, a folosit flăcări albastre), a fost primul artist care a recurs la body painting, transformând modelele în adevărate pensule umane (ciclul de opere Antropometrie), a folosit forme artistice preexistente, vopsind în deja renumitul său albastru copii ale unor capodopere ale sculpturii clasice, a folosit obiecte naturale (bureți de mare) pe care le-a transformat în obiecte de artă sau le-a inclus în tablouri. Numele său este legat de noțiunile de performance art, minimal art, pop art, pentru care a fost un pionier. Poate că astăzi, când străbatem de câteva decenii drumul dechis de acești artiști, ceea ce a realizat el nu mai pare ceva ieșit din comun. Dar, dacă suntem acum aici, aceasta se datorează, fără îndoială, curajului și viziunii unor artiști ca Yves Klein.

            Din fotografiile și filmele rămase, Yves Klein ne privește cu ochii unui iluzionist care ne invită să luăm parte la miracolele sale. Viața lui Yves Klein a fost una intensă și scurtă. A murit la vârsta de 34 de ani, în urma unui atac de cord. Ar fi împlinit anul acesta 90 de ani.

            Culoarea sa, IKB, este astăzi folosită de casele de modă, ca o garanție a calității și a stilului.

Antropometrie

La Venus

Piscine

Gold monochrome

Sponge

Sursa fotografiilor: Internet