Wilkie Collins „Piatra Lunii” – un mystery novel de primă clasă

Anul acesta nu am ajuns la Gaudeamus, dar am reușit să descopăr, într-un anticariat, această carte, pe care am avut-o  și am devorat-o în adolescență, care a fost împrumutată sub jurământ de restituire și - vai, de câte ori se întâmplă! – niciodată recuperată. Trebuie să spun că nu țin să fiu considerată elitistă, nu citesc doar ce este la modă sau must-read, ci acele cărți care îmi spun ceva, care sunt bine scrise și rezonează cu gusturile mele, iar zona policier – suspans – mister a fost una care m-a pasionat dintotdeauna.

Pe Wilkie Collins îl așez, fără îndoială, în galeria pionierilor genului, alături de Arthur Conan Doyle, Edgar Allan Poe, Gaston Leroux sau Émile Gaboriau. Prieten și

colaborator al lui Charles Dickens, William Wilkie Collins (1824-1889) s-a bucurat de mare succes în timpul vieții, fiind cel mai cunoscut, mai iubit și mai bine plătit, la un moment dat, scriitor din epoca victoriană. După moartea sa, însă, faima în ascensiune a lui Dickens l-a trecut oarecum în umbră. Dintre cele peste treizeci de romane, șaizeci de povestiri, paisprezece piese de teatru, se disting romanele Femeia în alb (1860) și Piatra Lunii(1862), care au cunoscut și numeroase ecranizări. (cf. wikisource)

Piatra Lunii, povestea unui diamant indian cunoscut sub acest nume, are de toate: intrigă inteligentă, suspans ce nu slăbește de la prima până la ultima pagină, iubire prinsă între devotament și trădare, moșteniri cu bucluc, stăpâni și servitori, sinucidere, poliție, scamatori indieni, societăți de binefacere, copii descurcăreți și, desigur, happy-end.

Ceea ce dă farmecul romanului sunt tipurile umane caracteristice epocii: o lume de ladies și gentlemani, unii onești, alții ipocriți sau ticăloși de-a dreptul; în jurul lor, cei ce îi servesc, cu slăbiciunile și calitățile lor. În centrul romanului se țese idila dintre Rachel, fiica ingenuă a lui lady Verinder și vărul ei, Franklin Blake, un tânăr oarecum excentric prin educație și fire. Acesta din urmă este însărcinat să-i înmâneze tinerei domnișoare, la aniversarea a optsprezece ani, un diamant galben, mare cât un ou de porumbel, furat cu mult timp în urmă de la un templu din India, trecut prin numeroase mâini, până ce a ajuns în posesia  tatălui lui Franklin. Murind, acesta îl lasă  moștenire nepoatei sale, probabil pentru a abate presupusul blestem al nestematei asupra familiei Verinder. Cum era de așteptat, diamantul dispare peste  noapte, stârnind cele mai neașteptate reacții și bănuieli.  Tot acum se schițează și idila dintre Rachel și celălalt pretendent și văr, carismaticul Godfrey Ablewhite.

Primul și cel mai destoinic povestitor este Gabriel Betteredge, vârstnicul valet  al ladiei Verinder. Acesta are acces în lumea servitorilor, al căror șef este, dar și în intimitatea stăpânelor, prin fiica sa, Penelope, cameristă a domnișoarei. El ne spune, printre altele, și  povestea Rosannei Spearman, fostă hoață, servitoare cu cea mai ciudată purtare, care obișnuiește să se plimbe pe malul mării, la Nisipurile Mișcătoare. Doctorul Candy, care se îmbolnăvește subit a doua zi după dispariția diamnatului și asistentul său, Ezra Jennings, pasionat de cercetarea efectelor substanțelor opiacee, avocatul Bruff, cămătarul Luker, bigota miss Clack și mai ales sergentul Cuff, retras după un timp pentru a cultiva trandafiri, sunt personaje-cheie în încâlcirea și, în final, descâlcirea misterului.

Ironia fină, ritmul alert, veridicitatea, diversitatea perspectivelor, siguranța portretelor, exotismul, ingeniozitatea soluțiilor, suspansul concură la construirea uneia dintre cele mai fermecătoare cărți, a cărei prospețime nu s-a atenuat deloc cu trecerea timpului.

Paolo Giordano - „Singurătatea numerelor prime”

          Am ales cartea lui Paolo Giordano pur și simplu după titlu, fiindcă, pe de o parte, a trezit în mine unele vibrații din copilărie, când îndrăgeam matematica (se mai întâmplă!), pe de altă parte, pentru că nu trebuie să fii neapărat un iubitor al matematicii ca să sesizezi  fascinația pe care numerele prime o exercită asupra oricărei minți întrebătoare. Dar, mai ales atunci când afli de existența unor perechi de astfel de numere, numite în matematică „numere prime gemene”, este imposibil să nu cazi pe gânduri și să nu faci o paralelă între natura lor bizară, imprevizibilă și diversitatea tipurilor umane.

          „Singurătatea numerelor prime” de Paolo Giordano  (Editura Polirom, 2018) este un roman de excepție despre persoane care sunt excepții.  Tânărul autor turinez, de formație fizician, scrie o operă de ficțiune despre legătura sufletească aparte a trei adolescenți, Alice, Mattia și Denis,  fiecare ascunzând anumite traume în istoria personală, care le  provoacă  tulburări de comportament.  Aceștia fac față cu greu vieții de zi cu zi, în copilărie și adolescență, dar găsesc o cale să se integreze, să poată să-și continue și chiar să-și realizeze destinul. Ei sunt asemănători numerelor prime.

           Între Alice și Mattia există o legătură subtilă și indestructibilă, niciodată pe deplin comunicată, niciodată suficient împlinită, cei doi fiind, practic, o pereche de „numere gemene”. Conform teoriilor matematice, numerele gemene sunt numere prime  alăturate, despărțite întotdeauna de un  alt număr; de exemplu: 3 şi 5, 5 şi 7, 11 şi 13, 17 şi 19, 41 și 43; incidența lor scade, întâlnindu-se din ce în ce mai rar în șirul numerelor naturale, distribuția lor fiind una asimptotică, însă nesupusă unor reguli.

          Alice Della Rocca este o fetiță foarte slăbuță, cu dificultăți alimentare (are doar 28 de kilograme), împinsă de un tată extrem de aspru spre performanță la ski. Pentru a evita un incident penibil (se scăpase pe ea), care ar acoperi-o de ridicol în ochii colegilor, și pentru a ocoli furia tatălui, ea o ia pe un alt traseu și se accidentează, fiind găsită după mai multe ore în zăpadă.  În urma incidentului, suferă o serie de operații, rămânând cu cicatrici și cu dificultăți de deplasare la un picior.

          Mattia Ballosino are o soră geamănă, Michela, cu retard mintal. În atitudinea părinților plutește învinuirea că, din cauza lui Mattia, mai puternic, sora lui nu s-a putut dezvolta suficient în uter.  La școală, Mattia și sora lui sunt ocoliți de toți copiii. Atunci când un coleg, împins de părinți, îl invită pe Mattia la ziua lui, el este obligat  să o ia și pe Michela; într-o hotărâre de moment,  acesta o lasă pe soră în parc, spunându-i să-l aștepte pe o bancă,  până se va întoarce, foarte repede, să o ia acasă. Dar, prins cu joaca, uită și, pe înserat, constată că aceasta a dispărut, probabil înecată într-un pârâu.  Ea nu va mai fi găsită niciodată. Mattia, neputând gestiona sentimentul de vină, va lua obiceiul de a se automutila, rănindu-se la mâini. El își găsește siguranța în universul științei, al cifrelor, devenind un elev eminent în acest domeniu, dar un însingurat.

          Denis este și el un băiat special, fiindcă are, la rândul lui, un secret, descoperit la vârsta de zece ani, în preajma profesorului de pian: simte o atracție către cei de același sex. El este unul dintre puținii care acceptă amiciția cu Mattia, dar își reprimă pornirile față de el.

          Colegi la aceeași școală, cei trei, adolescenți acum,  devin ținte ale acțiunilor de bullying din partea colegilor. Alice este în mod constant umilită de Viola Bai, fata cea mai populară, și de prietenele acesteia.  La o petrecere, ele hotărăsc să-i „combine” pe cei doi „ciudați” și să îl seducă pe Denis.  Alice și Mattia  simt că au o înțelegere specială, dar tacită, a problemelor fiecăruia.  Pentru a fi acceptată în grupul fetelor, Alice își face chiar un tatuaj cu o pansea („viola”- numele științific), pe care mai târziu îl va șterge cu năduf.  

           Anii dureroși de liceu trec și vine momentul despărțirii.  Într-o după-amiază, când Mattia vine în vizită în camera ei, Alice are ideea de a se fotografia, îmbrăcați ea – în rochia de mireasă a mamei sale, iar el, într-un costum al tatălui ei.  Mattia este rugat să o treacă pragul, în brațe.

          Viața le va separa destinele,  ei se vor maturiza, își vor găsi drumul, cu mai multe dificultăți și goluri decât alții, dar acea zi, în care totul a părut doar un joc, un capriciu, va constitui pentru ei singurul punct de sprijin pe mai departe, clipa de grație care le va da sens vieții, chiar dacă ea nu se va împlini vreodată.  

          Am apreciat romanul pentru acuratețea și siguranța scriiturii, directe, simple, mai degrabă lacunare, adaptată discreției și suferinței pe  care le presupune viața celor ce trăiesc sub semnul unor traume adânci.

          Romanul  a obținut în 2008 Premiul Strega și a fost vândut  în peste un  milion de exemplare în Italia. În scurt timp, el a devenit un bestseller internațional.

Patru ani împreună!

Un menestrel pe nume Crypto...

Ați bănuit, desigur: nu mă cheamă Crypto. De altfel, e un nume cam afectat, ușor bizar, ușor ridicol. Așa cum sunt și eu în ochii lor.... Un menestrel, un artist, în rând cu saltimbancii și bufonii care-i distrează pe la petreceri. Ori pe la nunți, așa, ca astăzi.

Nunțile mă fac melancolic, pentru că-mi aduc aminte de un punct de răscruce din propria-mi viață, un loc în sufletul meu care este încă dureros, după atâția ani. O rană, din care curg întruna cântecele mele.           
           Mirii s-au retras în iatac, iar acum, la spartul nunții, un  nuntaș fruntaș, îndrăgostit fără nădejde chiar de mireasă, fără doar și poate,  m-a tras aici, în odaia asta îngustă, și mă silește să-i cânt povestea vieții mele. Îl refuz, fiindcă nu o pot rosti fără patimă. Cântecul mă arde... Vinul cel tare a dezlegat, însă, între noi, o punte invizibilă. Ne recunoaștem parcă, dintr-odată, prinși în tiparele aceleiași povești. Mi-e milă de el. Și mă pornesc să zic, stins, încetinel, preacunoscutul cântec...

Originea mea a fost una obscură, m-am născut într-un sat mărunt, pierdut printre păduri și ape. Acolo, între ai mei, eram, totuși, cel mai răsărit, prin neam și fire. Am primit ceva educație, așa că mi se deschideau destule perspective, după cum spuneau apropiații, când începusem să mă ridic flăcăiandru. Mai târziu, însă, văzând că nu mă dezlipeam de fusta mamei, au început să-mi caute pricină. Pe când alți tineri, mai făloși, se aruncau în hora vieții, înfloreau în idile și rodeau în prunci, eu mă păstram inocent, mereu dus pe gânduri și furat de visuri. Am stârnit invidii, căci întârzierea intrării mele în tiparele vieții și ale vârstelor mă stigmatiza în ochii lor. Au aruncat anatema și peste biata maică-mea, care mă încuraja să las totul deoparte pentru a-mi urmări închipuirile; cleveteau că mi-ar fi făcut vrăji, căci prea mă arătam nărăvaș la învățăturile cele înțelepte.

Am avut un dascăl prost. Un bătrân care m-a dedat la versuri seci și m-a împins să le închin unei domnițe,  prima care-mi va ieși în cale. Iar aceasta s-a nimerit a fi Enigel, o biată păstoriță. Ați bănuit, desigur, că nici pe ea nu o chema Enigel, nume cristalin, de înger. Și nu era un înger, nici nu avea cum să fie. Îngerii nu trăiesc pe pământ, poate că nici nu există. Dar eu am continuat să o  numesc așa, și tot așa am păstrat-o și în cântec: Enigel. Aș fi putut foarte bine să-i spun Dulcineea... Am prins-o într-un moment de grație, ori poate într-un moment de slăbiciune, în care și-a permis să viseze puțin, căci ea nu visa niciodată.  Făcuse un scurt popas în satul meu, oprindu-se o clipă din drumul ei neabătut către viață. Dascălul m-a târât înaintea ei și m-a pus să-i declam versurile mele: stihuri dulcegăroase, false, prăfuite. Nu i-au plăcut. Nici n-aveau cum să-i placă. Erau lipsite de simțire, zaharisite, îmbătrânite. Versuri sterile, învățate de la un dascăl bătrân și sterp, un eunuc în ale poeziei.

Enigel mi-a respins fără preget ofranda.  Am aruncat priviri furișe spre ea. Era frumoasă. Străbătea, prin obrazul ei, icoana frumuseții eterne...  Chiar dacă m-a descumpănit gestul ei, am priceput, într-o străfulgerare, că poeziei îi trebuie viață, zvâcnet, durere... Am știut într-o clipă că trebuie să ies din cochilie, să pornesc la drum, să îndrăznesc să visez și eu la nesfârșitele câmpuri de  fragi pe care ni le promit toate profețiile... strawberry fields, forever....

Am crezut-o și, plin de elan, am rugat-o să mă lase să o însoțesc. Eram gata să mă fac păstor și să  azvârl cât colo poezia. Dar - oh, Enigel! - nu eram pregătit pentru o asemenea cale. Eram slab și neînzestrat pentru lumea cea mare; crescut numai cu visuri, m-aș fi frânt curând. „Așteaptă de te coace!” mi-a zis, făcând pe înțeleapta. Mi-a dat de înțeles că nu pot avea succes, la fel ca ceilalți oameni, fiindcă nu sunt deloc ieșit în lume și nici minte nu par să am prea multă. Mă vor înșela toți, și eu voi ajunge, desigur, slugă, în cel mai scurt timp. Cum s-ar putea mărita cu unul ca mine? Doar ea are alte planuri, trebuie să iasă la un liman nou și, cu multă hotărâre și chibzuință, va reuși, va ajunge la un trai de aur și slavă.

Auzind crudele-i cuvinte, m-a cuprins disperarea. I-am spus, printre lacrimi, că fericirea pe care o visează este iluzorie, e o vânare de vânt. Că nici ei nu-i este sortit aurul rupt din soare. Am implorat-o să-și abandoneze himericele visuri, pentru care s-a prins într-o asemenea cursă fără de sfârșit. Să rămână cu mine, în sătucul meu de pe malul apei, și să trăim fericiți, fără să ne mai agățăm de altceva. Fără dorințe deșarte, vom găsi, dacă nu fericirea, măcar liniștea. Și, ca să nu creadă că îi cer doar ei sacrificiul, i-am jurat că nu voi mai compune niciodată versuri. Aveam să trăim ca și cei mai simpli dintre muritori.

Atât i-a trebuit!  Ochii au început să-i scapere de ură. Mi-a reproșat că i-am înfipt un cuțit în inimă cu vorbele mele blestemate. Îi ceream nimic mai mult decât să trăiască o viață bicisnică, neștiută, necunoscută, să se îngroape cu mine în sălbăticie! S-a lansat într-o tiradă plină de orgoliu, în care mi-a desființat propunerea; s-a lăudat cu rudele sale, cu eforturile de generații întregi ale neamului ei de a ieși din nevoi. Un efort continuu, în care ea, iată, este un vârf de lance. A reușit să plece de-acasă, și-a luat soarta în propriile mâini și nu o va opri un nimeni ca mine din hotărârea ei nestrămutată. Chiar dacă nu va pune mâna direct pe bogăție și slavă, va trăi în cercuri sus-puse și nu se poate să nu se împărtășească și ea, într-un fel sau altul, de culoarea și sunetul aurului. Era rece, dură și neclintită. Aș fi vrut să-i strig: unde crezi că te duci, prea cuminte Enigel? Unde crezi că vei ajunge, cu renii tăi? Drumul tău transhumantic este, de fapt, un cerc, în care te vei învârti mereu, ca într-o capcană!

Dar timpul n-a mai adăstat; s-a întâmplat ceea ce ne era de mult scris în stele: un strălucitor alai princiar s-a zărit apropiindu-se în goană. Enigel i-a ieșit în drum, fluturându-și batista. Alaiul s-a oprit. Dintr-o prea aurită trăsură, un prinț ca un soare a scos capul pe fereastră și i-a zâmbit frumoasei mele. Cu mâna înmănușată, i-a făcut semn, iar ea, radioasă, și-a abandonat renii și s-a suit degrabă în trăsură. Pe când priveam ca trăsnit această scenă, cu lăuta atârnată de gât și cu sulul de poeme strâns în pumn, aceeași mână mi-a aruncat în obraz zece bănuți de alamă. Perdelele s-au tras, trăsura și-a reluat iureșul, și de atunci n-am mai văzut-o niciodată pe Enigel. Ceva s-a rupt în mine, pentru totdeauna. Am rămas ca o stană de piatră pe marginea drumului. În urma caleștii, a trecut, într-un târziu, o căruță cu actori și paiațe. Aveau nevoie de un muzicant, așa că m-au luat cu ei.

Și, de-atunci, am bătut, alături de aceștia, lumea în lung și-n lat, am mers din cetate în cetate și am înțeles că viața aceasta boemă este cea care mi se potrivește cu adevărat. Cei zece bănuți au devenit talanții mei, pe care i-am sporit în cântece rupte din suflet, care aveau puterea de a înmuia inimi și de a stoarce lacrimi din piatră seacă. Nu am uitat-o niciodată pe Enigel, dar nu o mai iubesc. Îi port recunoștință, totuși, căci, datorită întâmplării de demult, mi-am aflat talentul și rostul în lume. Nu sunt bogat, deși sunt răsplătit cu pungi de aur. Sunt risipitor, și cu aurul, și cu cântecele. Și așa sunt și frumoșii crai nebuni cu care hălăduiesc prin lume, ca și draga mea tovarășă de viață, de vin și de cântec; oamenii cuminți ne disprețuiesc, dar ne cheamă mereu, fiindcă au înțeles că aurul din cântecele noastre e singurul care nu se pierde niciodată.

P.S. Iubita mea, Măsălarița, este prezicătoare: deunăzi, scrutând apele globului de cristal, a văzut cum, într-un viitor îndepărtat, când oamenii nu vor mai vibra la povești adânci de viață, cei ce vor descoperi cântecul meu se vor căzni în zadar să-l înțeleagă. Vor folosi o limbă ciudată, mă vor numi increat și mă vor vedea pendulând printre cercuri abstracte - roata Venerei, a lui Mercur, a Soarelui - nehotărât între apolinic și dionisiac. Am mângâiat-o și i-am spus, zâmbind, ce fericit sunt că nu vom apuca asemenea timpuri. Noi avem taina noastră aici, în prezent, și ne bucurăm pe deplin de ea.