„Il Sorpasso” (Depășirea) – o Commedia all’italiana plină de savoare a anilor ’60

          Jean-Louis Trintignant și Vittorio Gassman, într-o decapotabilă de lux -Lancia Aurelia B24 sport - gonind și claxonând pe șoselele străjuite de pini mediteraneeni  din preajma Romei,  conversația lejeră și sclipitoare, melodia „Dimmi quando tu verrai” în ritm de cha-cha-cha din fundal, toate adunate sub titlul Il Sorpasso (Depășirea)  mi-au adus o gură de oxigen în zilele îmbâcsite de dinaintea Crăciunului, pe când zapam cu deznădejde TV-ul, pentru a mai scăpa de reni și supereroi ce sar de pe un bloc pe altul. Am vizionat filmul cu cea mai mare încântare, descoperind o lume autentică, vie, care a existat într-un anumit context social și cultural postbelic, în Italia anilor ’50-’60, caracterizat prin boom economic,  deschidere spre viața modernă, toleranță, consumerism, într-un cuvânt la dolce vita.

          Considerată capodopera regizorului Dino Risi, creația cinematografică din 1962 exemplifică din plin genul commedia all'italiana și beneficiază de scenariul lui Ettore Scuola și Ruggero Maccari, alături de Dino Risi însuși, de șlagărele lui Peppino di Capri (St. Tropez Twist ) sau Domenico Modugno. Titlul în engleză, sub care mai este cunoscut filmul, Easy Life, pierde însăși esența celui original, în care explodează setea de viață, pasiunea de a o lua nebunește înainte, în ciuda tuturor riscurilor.

Vittorio Gassman (Bruno), Franca Polesello (soția șefului)

          Duo-ul  Bruno Crotona (Vittorio Gassman), un bărbat de vreo 40 de ani, extrovertit, exuberant, fanfaron, ireverențios și amoral -  Roberto Mariani (Jean-Louis Trintignant), un student la Drept, timid, inhibat în fața vieții și a iubirii, își găsește corespondență, poate, doar într-un  alt duo celebru: Alexis Zorba și Basil din filmul lui Michael Cacoyannis. Și aici, primul îl contrariază pe cel de-al doilea, îi zdruncină convingerile și îl determină să accepte provocările destinului, devenindu-i ghid într-un nou nivel de viață, undeva dincolo de bine și de rău.

       Cei doi, Bruno și Roberto, se întâlnesc întâmplător, într-o dimineață de sărbătoare (Ferragosto – 15 august), primul smulgându-l de la studiu pe tânărul student care îl ajută să dea un telefon din locuința lui. Invitația de lua masa undeva în apropiere se extinde mereu spre localuri și localități tot mai depărtate, (căci, fiind sărbătoare, la Roma toate sunt închise) și devine în cele din urmă o adevărată aventură, întinsă pe parcursul unui weekend întreg.  Roberto, foarte stânjenit și incomod în această postură, încearcă de câteva ori să se întoarcă acasă, dar este adus înapoi, în mașină, de charismaticul Bruno.  Tot claxonând și depășind,  cei doi prilejuiesc spectatorului întâlnirea cu diverse tipuri de indivizi, în tot soiul de vehicule – familia italiană tipică, cu mulți copii, înghesuiți într-o mașină, două nordice blonde, niște preoți (Non habemus cricus!– Nu avem cric! le răspunde, în latină, Bruno), un agricultor autostopist ș.a.m.d.  Bruno se amuză de niște țărani care dansează twist lângă cârciuma din sat, încearcă să agațe o chelneriță, îi smulge lui Roberto mărturisiri despre fata  pe care o iubește dar cu care nu are curaj să vorbească, îndemnându-l să-și depășească timiditatea. Noaptea o petrec  inițial la un restaurant, unde Bruno se întâlnește cu șeful său, apoi  – surpriză! – acasă la soția  lui Bruno, de care este despărțit de câțiva ani. Surpriza continuă cu fiica celor doi, pe care tatăl o crede tot mică, dar care este adusă acasă de un bărbat ce îi poate fi bunic, de care vrea să-și lege viitorul. După ce este respins din dormitorul soției, Bruno îl ia pe Roberto și dorm în șezlonguri, pe plajă. A doua zi, nebunia continuă, cu petreceri pe plajă, ski nautic, tentative de cucerire a unor reprezentante ale sexului frumos, pariuri și încercarea tatălui de a-și apropia fiica și de a o abate de la hotărârea ei (dar așchia nu sare departe de trunchi!). Roberto se lasă treptat antrenat în viața aceasta ușoară, iresponsbilă, îndrăznește să bea, iese din închistare, este lăsat să conducă mașina pe drumul de întoarcere, strigă Ura! din toți rărunchii și declară că acesta au fost cele mai frumoase două zile din viața lui. Cei doi, într-o stare de nemaipomenită exaltare, depășesc toate mașinile din fața lor de pe șosea. Finalul este, însă, tragic, mașina prăbușindu-se într-o prăpastie, accident din care se salvează doar Bruno.

Catherine Spaak (fiica lui Bruno)

          Reușita filmului, dincolo de profesionalismul  întregii echipe, se datorează contrastului dintre cei doi protagoniști,  exemplar întruchipați de actorii sus-menționați, care, pe lângă ancorarea în prezent, reprezintă și tipuri universale.  Dincolo de comedie răzbate acel râsu’-plânsu’ al condiției umane, pe care noi, românii, îl cunoaștem foarte bine și pe care, probabil, l-am moștenit de la latini. Fără să vrei, simți că ești chemat să te identifici, ba cu unul, ba cu altul, fără a putea decide care atitudine existențială este mai bună. Simți oscilația oricărui om între dorința de a trăi din plin, de a sfida  normele unei existențe banale și limitate, de a lua în zeflemea  ipocrizia celor din jur și a trăi după propriile reguli, pe de-o parte, și de a trăi cuminte, prudent,  visând la idealuri niciodată împlinite, pe de altă parte. Dezamăgirea îl ajunge din urmă pe fiecare, fiecare are un preț de plătit, în felul său. De aici și cursa nebunească, dorința de depășire perpetuă (il sorpasso), într-o încercare imposibilă de a păcăli soarta ce caută mereu să te ajungă din urmă și să te vămuiască.

          Filmul conține o sumedenie de simboluri și replici cu semnificație adâncă, ce converg într-un ton de avertisment, atât la adresa societății, care merge spre derizoriu, cât și a individului, pus în fața opțiunilor de viață. Răspunsul este unul optimist:  viața trăită intens, chiar dacă imperfectă,  este preferabilă unei vieți  „moarte”, neasumate.

          Muzica filmului este absolut adorabilă, epoca twist-ului fiind una cu totul aparte, care are și astăzi fanii ei, iar imaginea, alb-negru, reflectă toată lumina Italiei, a Toscanei, într-o aură ce atenuează zonele de umbră.

          „Depășirea” este considerat astăzi un adevărat film-cult, căci timpul i-a reliefat simbolurile și i-a adeverit mesajul, la fel de actual ca și acum mai bine de 50 de ani.

Muzica:

Peppino di Capri Don't play that song

https://www.youtube.com/watch?v=3NKVtRplyVg

Edoardo Vianello Guarda Come Dondolo

https://www.youtube.com/watch?v=4AhZhZyQIPs

Peppino Di Capri - Saint Tropez Twist

https://www.youtube.com/watch?v=pBNAlHp_PS4

Crăciun fericit!

Florian Colea - Icoana Nașterii Domnului

Wilkie Collins „Piatra Lunii” – un mystery novel de primă clasă

Anul acesta nu am ajuns la Gaudeamus, dar am reușit să descopăr, într-un anticariat, această carte, pe care am avut-o  și am devorat-o în adolescență, care a fost împrumutată sub jurământ de restituire și - vai, de câte ori se întâmplă! – niciodată recuperată. Trebuie să spun că nu țin să fiu considerată elitistă, nu citesc doar ce este la modă sau must-read, ci acele cărți care îmi spun ceva, care sunt bine scrise și rezonează cu gusturile mele, iar zona policier – suspans – mister a fost una care m-a pasionat dintotdeauna.

Pe Wilkie Collins îl așez, fără îndoială, în galeria pionierilor genului, alături de Arthur Conan Doyle, Edgar Allan Poe, Gaston Leroux sau Émile Gaboriau. Prieten și

colaborator al lui Charles Dickens, William Wilkie Collins (1824-1889) s-a bucurat de mare succes în timpul vieții, fiind cel mai cunoscut, mai iubit și mai bine plătit, la un moment dat, scriitor din epoca victoriană. După moartea sa, însă, faima în ascensiune a lui Dickens l-a trecut oarecum în umbră. Dintre cele peste treizeci de romane, șaizeci de povestiri, paisprezece piese de teatru, se disting romanele Femeia în alb (1860) și Piatra Lunii(1862), care au cunoscut și numeroase ecranizări. (cf. wikisource)

Piatra Lunii, povestea unui diamant indian cunoscut sub acest nume, are de toate: intrigă inteligentă, suspans ce nu slăbește de la prima până la ultima pagină, iubire prinsă între devotament și trădare, moșteniri cu bucluc, stăpâni și servitori, sinucidere, poliție, scamatori indieni, societăți de binefacere, copii descurcăreți și, desigur, happy-end.

Ceea ce dă farmecul romanului sunt tipurile umane caracteristice epocii: o lume de ladies și gentlemani, unii onești, alții ipocriți sau ticăloși de-a dreptul; în jurul lor, cei ce îi servesc, cu slăbiciunile și calitățile lor. În centrul romanului se țese idila dintre Rachel, fiica ingenuă a lui lady Verinder și vărul ei, Franklin Blake, un tânăr oarecum excentric prin educație și fire. Acesta din urmă este însărcinat să-i înmâneze tinerei domnișoare, la aniversarea a optsprezece ani, un diamant galben, mare cât un ou de porumbel, furat cu mult timp în urmă de la un templu din India, trecut prin numeroase mâini, până ce a ajuns în posesia  tatălui lui Franklin. Murind, acesta îl lasă  moștenire nepoatei sale, probabil pentru a abate presupusul blestem al nestematei asupra familiei Verinder. Cum era de așteptat, diamantul dispare peste  noapte, stârnind cele mai neașteptate reacții și bănuieli.  Tot acum se schițează și idila dintre Rachel și celălalt pretendent și văr, carismaticul Godfrey Ablewhite.

Primul și cel mai destoinic povestitor este Gabriel Betteredge, vârstnicul valet  al ladiei Verinder. Acesta are acces în lumea servitorilor, al căror șef este, dar și în intimitatea stăpânelor, prin fiica sa, Penelope, cameristă a domnișoarei. El ne spune, printre altele, și  povestea Rosannei Spearman, fostă hoață, servitoare cu cea mai ciudată purtare, care obișnuiește să se plimbe pe malul mării, la Nisipurile Mișcătoare. Doctorul Candy, care se îmbolnăvește subit a doua zi după dispariția diamnatului și asistentul său, Ezra Jennings, pasionat de cercetarea efectelor substanțelor opiacee, avocatul Bruff, cămătarul Luker, bigota miss Clack și mai ales sergentul Cuff, retras după un timp pentru a cultiva trandafiri, sunt personaje-cheie în încâlcirea și, în final, descâlcirea misterului.

Ironia fină, ritmul alert, veridicitatea, diversitatea perspectivelor, siguranța portretelor, exotismul, ingeniozitatea soluțiilor, suspansul concură la construirea uneia dintre cele mai fermecătoare cărți, a cărei prospețime nu s-a atenuat deloc cu trecerea timpului.

Paolo Giordano - „Singurătatea numerelor prime”

          Am ales cartea lui Paolo Giordano pur și simplu după titlu, fiindcă, pe de o parte, a trezit în mine unele vibrații din copilărie, când îndrăgeam matematica (se mai întâmplă!), pe de altă parte, pentru că nu trebuie să fii neapărat un iubitor al matematicii ca să sesizezi  fascinația pe care numerele prime o exercită asupra oricărei minți întrebătoare. Dar, mai ales atunci când afli de existența unor perechi de astfel de numere, numite în matematică „numere prime gemene”, este imposibil să nu cazi pe gânduri și să nu faci o paralelă între natura lor bizară, imprevizibilă și diversitatea tipurilor umane.

          „Singurătatea numerelor prime” de Paolo Giordano  (Editura Polirom, 2018) este un roman de excepție despre persoane care sunt excepții.  Tânărul autor turinez, de formație fizician, scrie o operă de ficțiune despre legătura sufletească aparte a trei adolescenți, Alice, Mattia și Denis,  fiecare ascunzând anumite traume în istoria personală, care le  provoacă  tulburări de comportament.  Aceștia fac față cu greu vieții de zi cu zi, în copilărie și adolescență, dar găsesc o cale să se integreze, să poată să-și continue și chiar să-și realizeze destinul. Ei sunt asemănători numerelor prime.

           Între Alice și Mattia există o legătură subtilă și indestructibilă, niciodată pe deplin comunicată, niciodată suficient împlinită, cei doi fiind, practic, o pereche de „numere gemene”. Conform teoriilor matematice, numerele gemene sunt numere prime  alăturate, despărțite întotdeauna de un  alt număr; de exemplu: 3 şi 5, 5 şi 7, 11 şi 13, 17 şi 19, 41 și 43; incidența lor scade, întâlnindu-se din ce în ce mai rar în șirul numerelor naturale, distribuția lor fiind una asimptotică, însă nesupusă unor reguli.

          Alice Della Rocca este o fetiță foarte slăbuță, cu dificultăți alimentare (are doar 28 de kilograme), împinsă de un tată extrem de aspru spre performanță la ski. Pentru a evita un incident penibil (se scăpase pe ea), care ar acoperi-o de ridicol în ochii colegilor, și pentru a ocoli furia tatălui, ea o ia pe un alt traseu și se accidentează, fiind găsită după mai multe ore în zăpadă.  În urma incidentului, suferă o serie de operații, rămânând cu cicatrici și cu dificultăți de deplasare la un picior.

          Mattia Ballosino are o soră geamănă, Michela, cu retard mintal. În atitudinea părinților plutește învinuirea că, din cauza lui Mattia, mai puternic, sora lui nu s-a putut dezvolta suficient în uter.  La școală, Mattia și sora lui sunt ocoliți de toți copiii. Atunci când un coleg, împins de părinți, îl invită pe Mattia la ziua lui, el este obligat  să o ia și pe Michela; într-o hotărâre de moment,  acesta o lasă pe soră în parc, spunându-i să-l aștepte pe o bancă,  până se va întoarce, foarte repede, să o ia acasă. Dar, prins cu joaca, uită și, pe înserat, constată că aceasta a dispărut, probabil înecată într-un pârâu.  Ea nu va mai fi găsită niciodată. Mattia, neputând gestiona sentimentul de vină, va lua obiceiul de a se automutila, rănindu-se la mâini. El își găsește siguranța în universul științei, al cifrelor, devenind un elev eminent în acest domeniu, dar un însingurat.

          Denis este și el un băiat special, fiindcă are, la rândul lui, un secret, descoperit la vârsta de zece ani, în preajma profesorului de pian: simte o atracție către cei de același sex. El este unul dintre puținii care acceptă amiciția cu Mattia, dar își reprimă pornirile față de el.

          Colegi la aceeași școală, cei trei, adolescenți acum,  devin ținte ale acțiunilor de bullying din partea colegilor. Alice este în mod constant umilită de Viola Bai, fata cea mai populară, și de prietenele acesteia.  La o petrecere, ele hotărăsc să-i „combine” pe cei doi „ciudați” și să îl seducă pe Denis.  Alice și Mattia  simt că au o înțelegere specială, dar tacită, a problemelor fiecăruia.  Pentru a fi acceptată în grupul fetelor, Alice își face chiar un tatuaj cu o pansea („viola”- numele științific), pe care mai târziu îl va șterge cu năduf.  

           Anii dureroși de liceu trec și vine momentul despărțirii.  Într-o după-amiază, când Mattia vine în vizită în camera ei, Alice are ideea de a se fotografia, îmbrăcați ea – în rochia de mireasă a mamei sale, iar el, într-un costum al tatălui ei.  Mattia este rugat să o treacă pragul, în brațe.

          Viața le va separa destinele,  ei se vor maturiza, își vor găsi drumul, cu mai multe dificultăți și goluri decât alții, dar acea zi, în care totul a părut doar un joc, un capriciu, va constitui pentru ei singurul punct de sprijin pe mai departe, clipa de grație care le va da sens vieții, chiar dacă ea nu se va împlini vreodată.  

          Am apreciat romanul pentru acuratețea și siguranța scriiturii, directe, simple, mai degrabă lacunare, adaptată discreției și suferinței pe  care le presupune viața celor ce trăiesc sub semnul unor traume adânci.

          Romanul  a obținut în 2008 Premiul Strega și a fost vândut  în peste un  milion de exemplare în Italia. În scurt timp, el a devenit un bestseller internațional.

Patru ani împreună!