Sculptură contemporană: Anish Kapoor

Anish Kapoor s-a născut în 1954 la Mumbay, India; este un sculptor indian ce trăieşte şi lucreză la Londra. Lucrările sale sunt uriaşe opere din materiale precum metalul, fibra de sticlă

şi piatra. Suprafeţele exterioare sunt extrem de şlefuite.

Sky Mirror, Manhattan, New York

Tall tree and the eye, Londra

Cloud Gate, Chicago

Două minute de lectură

Ion Theodorescu-Sion, Ovidiu în exil (1915)

Slovele ce pân-acuma le-ai citit în cartea toată,

A fost scrise-n drum pe-o mare totdeauna zbuciumată:

Ele m-au văzut adesea în decembre tremurând

De îngheţ în largul mării Adriatice, sau când,

Istmul corintian trecându-l, ajungeam la alte ape,

Spre-a lua o nouă navă, de exil tot mai aproape...

Chiar Cicladele Egeei au încremenit, cred eu,

Când scriam cu pana-mi versuri, într-al mării vuiet greu.

Şi tot eu mă mir acuma de acest al meu răsuflet

Sub atâta-nviforare şi în larguri şi în suflet...

...............................................................................

De aceea, te rog, iartă, cititorule august,

Filei ce-o desfăşuri astăzi multe versuri fără gust!

Nu mi-am scris acum poema cum făceam odinioară,

Stând nepăsător în jeţul din grădina-mi solitară,

Ci bătut de unda mării, de furtună sau de ger,

Sub povara grea a iernii cu întunecimi de cer.

Slova scrisă, fără milă, viforu-mi aruncă-n mare,

Furios că sub furtună tot mai scriu cu-nveşunare.

Viforul pe om să-l bată! Am să-i cer atâta doar:

Liber ca şi el, eu însumi cântului să-i pun hotar!

         (Publius Ovidius Naso, Epilogul la primele Triste - în traducerea lui Petre Stati)

Şi nu pot să nu amintesc epitaful său: 

Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.

Epilog

           După mulţi ani, Bucureştiul i s-a părut frumos în ziua aceea, în lumina de noiembrie. Cafenele, restaurante, case proaspăt vopsite, pe străzile din spatele Ateneului. Era un freamăt de viaţă bună sau filtrul său  se defectase, se iluminase brusc şi fără motiv. O frumoasă pisică neagră i-a trecut alene pe dinainte şi o clipă s-a temut, inconştient, de conscinţe fatidice. Dar era atât de liniştită, de aurie în privire, că a lăsat-o să treacă, cu toate ale ei.

            Pe lângă ea alunecau maşini negre, luxoase, în care se reflectau vitrinele cu blănuri şi bijuterii. Îşi privi pe furiş pantofii de lac, discret eleganţi, şi se certă în gând pentru slăbiciunea sa. Îmbătrânea, împlinise treizeci şi cinci de ani. Intră în magazinul de mobilă de pe Calea Victoriei şi îi ceru fetei să-i aducă obişnuita cafea amară şi ziarele din ziua aceea, apoi se retrase la micul  birou, din colţ. Da, începea uitarea. Între ea, cea de-acum, şi aviatorul cel tânăr din poza îndoliată se încheiase, în sfârşit un armistiţiu. Murise şi ea, cea de-atunci, eliberând-o astfel  din legământ pe fiinţa cea nouă, care-şi cerea dreptul la banalitate şi împăcare.

            Camil mai citi o dată manuscrisul, apoi îl puse gânditor în sertar; nu mai avea voinţa să conceapă sfârşitul poveştii. 

Şi eu trec de-a lung de mall-uri... (oh, bătrâne Eminescu...!)

Dacă e luni... sunt impresii de weekend. Ce-am făcut în weekend? M-am plimbat prin mall, categoric.

Nu că aş face asta în mod constant, dar nici să fiu ipocrită şi să zic că eu nu, niciodată... Mai ales că ieri chiar am făcut chestii. Adică, de exemplu, m-am tuns; eveniment ce mi-a dat ceva palpitaţii, fiindcă am renunţat la mai mult de jumătate din pletele ce-mi curgeau într-un mod dezorganizat şi deloc profi pe umeri.

După care m-am luptat cu următoarea dilemă: pe de-o parte, eul meu vulgar şi practic avea de rezolvat o problemă la fel de practică şi de vulgară: cumpărarea unui fier de călcat, căci cel vechi tocmai făcuse ravagii prin rufele familiei; pe de altă parte, eul meu ceva mai snob (după ce am citit ceva chinezării filozofice am ajuns la constatarea că, din moment ce sinele nu există, eu sunt doar un conglomerat de euri care se calcă reciproc pe bătături) voia să cumpere nişte cărţi. Dilema: să mă duc la librărie cu fierul în sacoşă, sau să mă duc după fier cu cărţile după mine? Nu ştiu dacă înţelegeţi contradicţia în termeni... Până la urmă am mers întâi la Cărtureşti. E frumos acolo, dar mi-au căzut de câteva ori cărţile pe jos din raft. Prea sunt puse ca-n vitrina cu porţelanuri. Mie-mi place să umblu în voie prin cărţi, prefer librăriile mai prietenoase, mai de-a valma, chestie de gusturi. Am cumpărat câte ceva, o să scriu după ce voi citi cărţile.

Despre ce-am mai făcut pe-acolo şi ce-am mai luat, nu mai zic nimic, că mi-e ruşine.

Vă doresc o săptămână frumoasă!

Desenul de duminică

Glamour...

Galben de toamnă

Hans Arp, Compoziţie

Galben de foc,

galben de ceară

pentru frunzele ce au să moară

aprinse pe rug, vinovate

de erezie,

ori îngropate adânc,

în melancolie -

o altă vină mai subtilă,

mai gravă,

ce transformă totul

 în otravă...

Galben de sulf, roşu-pământ,

pentru frunzele ce fac legământ

să se sacrifice în fiecare toamnă

pentru o himerică graţie

divină,

demonstraţie

inutilă şi fără vreo cină

de pomenire mai acătării

afar' de măceşele şi spinii cărării...

Iar dacă poftesc spre azur,

necugetate -

contagiate de-o

autumnală ebrietate -

pricep îndată, cu uşurinţă

şi fără-nconjur,

că preţul pentru nesăbuinţă

e dur,

că tot ce-ncepe cu muguri în vânt,

chiar de se-mbracă în purpură şi-n aur pe rând,

se-ntoarce-n final în pământ

cu umerii goi -

să-şi afle destrămarea-n noroi.

Pentru început... un salut!

Dragi eventuali cititori, rătăciţi pe undele capricioase ale net-ului şi naufragiaţi din întâmplare pe această pagină, sper să găsiţi pe-aici ceva hrană - pentru suflet, desigur - şi să supravieţuiţi plictiselii măcar câteva minute, până vă veţi îmbarca pe alte corăbii, ca să navigaţi spre insule şi continente mai generoase...

Ei, gata cu metaforele (mai ales că nu sunt chiar atât de originale, hmmm...)! Ideea este, ca s-o spun pe şleau, că, descoperind prin casă o cutie plină cu litere, m-am gândit mult ce să fac cu ea: să o duc în pod, printre vechituri?...  s-o arunc direct la gunoi?... s-o spăl frumos şi s-o vând în târg ca obiect vintage?... să arunc literele şi să-mi ţin în ea facturile şi chitanţele? Grea decizie... Până la urmă, tot gândindu-mă aşa, am deschis-o şi am început să mă joc de-a cuvintele şi de-atunci nu m-am mai putut opri. Şi iată ce-a ieşit...

Ce veţi găsi aici? De-ale literelor şi nu numai, desigur. Până la viitoarea postare, vă salutăm eu şi Coco, muza mea inspiratoare, căruia îi cer scuze că-l folosesc ca gravatar, dar asta doar pentru că-l găsesc foarte drăguţ!

Lectură plăcută!