Desenul de duminică

1 Decembrie La multi ani, Romania!

autorul desenului: cutiaculitere

Un scriitor haute couture: Patrick Modiano - premiul Nobel pentru literatură 2014

          Am citit micul roman recent tradus al acestui autor,  

În cafeneaua tinereţii pierdute ( Ed. Art, traducere de Constantin Abăluţă), în aproximativ două ore. Format mic, litere mari, margini albe cât cuprinde. Bun de citit în metrou. Prima mea reacţie a fost: Helo-ooo?!! Pentru aşa ceva se iau premii??? Pentru o povestioară absolut banală, care în 2007, anul publicării în Franţa, mizează încă pe mitul Eternei reîntoarceri, ceea ce scria Eliade prin '40? Un roman diafan, uşor sentimental, uşor misterios, uşor boem, uşor poliţist, uşor filozofic, uşor pluriperspectivist? Pus în balanţă cu, de pildă,  romanele lui Mo Yan, adevărat caşalot al Nobelului (2012), e cât un fulg!

            Povestea nu merită rezumată, pentru că oricum romanul este mic. Dar are un "ce" al lui. Şi acel quelque chose face diferenţa. Ca-n haute couture. Are ceva de tipul: îmi permit să scriu lejer, pentru că ştiu să scriu chic, pentru că iese bine, am materiale de supercalitate, am supercroieli, am o clientelă internaţională. Am în spate un oraş care îmi scrie fundalul; am în spate o tradiţie literară care îmi furnizează temele.

            Romanul e superfranţuzesc, iar autorul său jonglează atât de postmodernistic frou-frou cu clişeele culturale. Lasă impresia unui roman scris pentru export, pentru turiştii obsedaţi de mirajul Parisului. Vreţi Parisul? Poftiţi Parisul: zeci de nume de pieţe, de străzi şi de bulevarde, poduri, cartiere şi arondismente (Moulin Rouge nu putea lipsi, desigur), ele înseşi generând poezia romanului - şi să nu credeţi că autorul le foloseşte la modul inocent! Cafenele, artişti boemi, studenţi, nelipsita midinetă, soţul cocu, imigranţi, fotografi, droguri, prostituţie, vagabondaj, ocultism, accente de roman noir, de policier, într-un puzzle edulcorat, rafinat şi, trebuie să recunosc, plăcut la lectură. Ar fi absolut imposibil să încerci să transpui romanul în alt cadru (Bucureştiul, de exemplu) fără a-i ştirbi farmecul;  pentru că Parisul este însăşi substanţa romanului, o lume inconfundabilă, de ieri, de azi, de totdeauna. Aş citi oricând un alt roman al lui Modiano, cu plăcerea cu care aş purta o eşarfă de lux sau aş bea o cupă de şampanie undeva, în Place de la Concorde.

Miroase a iarnă...

Noiembrie târziu, dimineaţă, tăcere geroasă, ceaţa poetizează luminile pe autostradă - privite de sus, de pe pod, şirurile de maşini sunt ghirlande timpurii de Crăciun, Ikea o insulă nordică, clădirile de sticlă aisberguri în derivă, pădurea Băneasa un plămân obosit, colegii încă nu s-au dezmeticit, mai sunt zece minute pentru cafea, moment bun şi cald, amorţit, căci fire nevăzute încă nu se destramă, ca-ntr-un stol ce simte încă la unison, în aceeaşi gamă, înainte de zbor.

Azi miroase a iarnă, fermecător, mă surprinde mereu acest avanpost olfactiv al iernii cu nea şi cu rost. Ca Proust, răspund emotiv, imagini năvălesc intempestiv, retrăiesc un fior studenţesc, noiembrie, cu baluri maraton, feţe noi, himerice planuri de revelion, lungi plimbări la şosea. Da, a fost cândva, când lumea era a mea, era a noastră. Noiembrie târziu mi-a redeschis o fereastră...

(Sursa foto: Internet)

Piese de schimb

Joan Miró, Woman in front of the sun

Zi de zi, văd ieşind din spitale

fiinţe cu inimi artificiale,

cu feţe răscroite, cu retine

prin care lumea se vede mai bine,

cu noi perle dentare,

cu proteze de mâini şi picioare.

cu buze pline, cu păr de plastic

(fără-ndoială bombastic).

Întreb cu sfială o muză gracilă:

Dragă,

de ce ai mâna aşa de agilă,

ochii aşa de ageri,

urechile atât de fine,

dinţii aşa perfecţi?

Cine

nu ştie, dragul meu, 

îmi răspunde,

-oh, simt cum privirea-i mă tunde! -

toate astea sunt doar pentru tine!

ca să mă iubeşti şi ca să....

în fine:

Ca să te pot mânca mai bine!

Răspunsul

a venit de la sine...

 

Desenul de duminică

Oliver Twist (omagiu lui Charles Dickens)

 

Două minute de lectură

O poezie cunoscută, care mă încântă de fiecare dată:

Risipei se deda Florarul

Gustav Klimt - The Kiss

de Lucian Blaga

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se deda florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmă, galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.

Ne cade-n gura când vorbim,
si-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri-
latente-n pulberi aurii-
păduri ce ar putea să fie,
şi niciodată nu vor fi.

Un weekend cu criminalii, tatuaţii şi ex-hipioţii drăgălaşei Alice Munro

Când am ales, dintre cele vreo trei volume ale lui Alice Munro, la întâmplare, pe cel intitulat "Prea multă fericire", am făcut-o cu o oarecare condescendenţă, de tipul: hai să văd ce dulcegării o fi scris bătrânica asta cu chip angelic şi pe ce criterii, străine de cele literar-estetice, o fi luat Nobelul. Greşit. Gre-şit!!! 

Canadianca scrie despre o lume dură, total străină de ce am mai citit, o lume cu oameni fruşti, independenţi, bărbaţi şi femei vulnerabili în faţa impulsurilor instinctuale, care îşi urmează pornirile, de multe ori (auto)distructive, suportă consecinţele alegerilor făcute şi îşi asumă cu un fel de resemnare viaţa, cu tot ce presupune ea.

Mame tatuate, care-şi cresc singure copiii, lucrează ce se nimereşte (tâmplărie, de exemplu) şi strică familii fără mustrări de conştiinţă, taţi ce îşi ucid copiii într-un moment de furie, studenţi ce îşi abandonează din impuls studiile pentru a porni hai-hui, tineri eminenţi ce pleacă de acasă şi trăiesc în mizerie, din cerşetorie, în marile oraşe în numele unei religii nedefinite, copii taraţi fizic sau cu retard, profesori universitari ce îşi cioplesc singuri casele, bătrâne atacate de criminali disperaţi, ce nu-şi mai putuseră suporta soarta.

Ceea ce răzbate din aceste nuvele este un aer de pădure, de sălbăticie, în care stratul de civilizaţie este uşor de zgâriat. Personajele par nişte lupi aparent domesticiţi, dar gata oricând să dea glas fondului ancestral. Cumva o demarcaţie vagă între bine şi rău, o amoralitate ce strigă dincolo de convenţiile lumii moderne. Tocmai de aceea, victimele nu-şi judecă agresorii, fiindcă înţeleg funcţionarea acelei lumi.

Stilul scriitoarei este de o precizie şi de o simplitate perfect adaptate subiectelor, pe care le serveşte la modul optim. Pe linia comportamentismului american, fără prea multă psihologie, complexitatea personajelor se construieşte "din afară", cu linii ferme. Scriitoarea nu judecă, nu compătimeşte, ci pare mereu să ne spună: lumea este aşa şi trebuie privită ca atare.

Sculptură subacvatică - Jason de Caires Taylor

Sculptorul englez Jason de Caires Taylor (n. 1974), fondatorul şi directorul artistic al Muzeului Subacvatic de Artă din Cancun, Mexic, creează sculpturi realiste ale unor persoane şi apoi le plasează pe fundul mării, în zone cu apă limpede, favorabile scuba-diving-ului. Odată cu timpul, aceste sculpturi intră în simbioză cu natură. Artistul îşi defineşte opera drept un paradox al creaţiei, întrucât este gândită pentru a fi asimilată de ocean, obiectele inerte se transformă în recife vii de coral.

Jason de Caires Taylor foloseşte doar materiale sigure pentru mediul înconjurător, prielnice creşterii coralilor. Cele mai cunoscute lucrări ale sale, sunt: Hombre en llamas (Om în flăcări), La Jardinera de la Esperanza (Grădina speranţei), El Colecionista de los Sueños (Colecţionarul de vise), La Evolución Silenciosa (Evoluţia silenţioasă).

Aquarius

Mi-am făcut o barcă dintr-un zâmbet.

L-am cioplit cu greu,

am întins mult de el, ca să-i dau

curbura necesară.

Să poată pluti peste ape.

Nu ştiam să zâmbesc,

nu-mi trebuia asta. 

Îmi vedeam de ogorul meu,

de roadele mele trudite cu greu,

cu fruntea-n pământ,

la mila cerului.

Dar au venit

ape negre,

şi mi-au înecat câmpul.

Şi a trebuit să fug, pentru a nu pieri.

Acum, în fiecare zi mă gândesc la barca mea,

la cum s-o fac mai straşnică,

să-i dau lustru, să-i pun  vele

sau mai bine motoare.

Mi-am uitat rostul

şi m-am apucat de o treabă nouă,

necunoscută,

pe nepusă masă.

Nu c-aş fi vrut, dar ştiu

că e pe viaţă şi pe moarte.

Mi-am armat, mi-am nichelat zâmbetul.

Îl voi face un Titanic

sau măcar o Arcă,

să pot salva câteva animale.

Am auzit că tot pâmântul va fi înghiţit de ape.

Unde mă duc? Cât voi pluti în derivă?

N-am un răspuns.

Nu e timp de răspunsuri.

                        

În Obor, mai ceva ca la Românii au talent!

Dacă e marţi... sunt impresii de weekend (asta pentru că luni a fost o autentică zi mizerabilă de luni şi efectiv n-am avut când să scriu). Deci. Ce sună mai bine după un weekend la mall? Desigur: un weekend în Piaţa Obor! Dacă cineva strâmbă din năsuc, asta se întâmplă, probabil, pentru că nu cunoaşte farmecul acestui reper al capitalei şi, iarăşi probabil, nu e bucureştean de baştină. Eu sunt, şi, dacă nu aş fi avut ocazia să cunosc, încă din copilărie, acest magic topos impregnat de cel mai autentic balcanism, aş fi pierdut multe.

Carevasăzică, duminică mi-a venit ideea să mă abat prin Obor şi să colind zona, mai mult de moft, decât pentru a găsi ceva anume. Nu voi zăbovi asupra magazinului Bucur, care se zbate să nu se ducă la fund, nici asupra tarabelor aciuate pe lângă vechea hală, căci vreau să ajung mai repede la chestiune. Piaţa cea nouă. Modernă, cu scări rulante, balcanism cu ştaif. Jos zarzavagiii, sus magazine de tot felul. Aici, o scenă incredibilă şi strict autentică. Dar mai întâi să descriu atmosfera: zarzavaturi şi muzică; mezeluri şi muzică; ciocănele de curcan şi muzică. Parcă fiecare stand avea altă sursă, era pe alte lungmi de undă. Pe unde treceai, alte muzici îţi mângâiau auzul. Tocmai trecusem pe lângă nişte brânzeturi, unde răsuna Cerul lui Proconsul, pe lângă nişte cârnaţi legănaţi de frumoasa melodie italiană Brutta (Alessandro Canini, am verificat acasă), când, la o măcelărie, pe colţ, patru vânzătoare tinerele, cu şorţurile pe ele, încinseseră o horă cu chiuituri, pe Mărioară de la Gorj, a Mariei Tănase, chiar în dosul vitrinelor. Jucau fetele astea, ca la răspântie în sat, cu chef de viaţă  rar întâlnit! Au jucat aşa vreo două-trei minute, spre încântarea lor în primul rând, dar şi a clienţilor, rămaşi mască. Am zâmbit şi am ieşit pe esplanadă, unde, în fumul de mititei şi în izul de must proaspăt, răsuna o altă melodie populară menită să-ţi strige în faţă că viaţa e, de fapt, frumoasă, numai voi, ăia cu nasul în cărţi, o complicaţi inutil.