Două minute de lectură

De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci ­
Ca marmura de albă cu fața ta răsari,
În bolțile sub frunte lumină ochii mari  
Și părul blond în caier și umeri de zăpadă ­
În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă!
       De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvineţește dulce, o umbr-abia ușor,
Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor
Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,
Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând.
..........................................................................

Și am visat odată să fiu poet... Un vis
Deșert și fără noimă ce merit-un surâs
De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?
Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere... și blând să fie cântu-i.
Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot,
Nu poate să descrie nici zâmbetu-ți în tot.
.......................................................................  
Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii
Pe cărți cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu meșteșuguri din minte-ne ­ un pir ­
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.
În capetele noastre de semne-s multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceeași lume strâmbă, urâtă, într-un chip
Cu fraze-mpestrițată, suflată din nisip.
Nu-i acea altă lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod...
Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer
În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?

......................................................................
                                    (Mihai Eminescu, Icoană şi privaz - fragmente)

Max Blecher, Inimi cicatrizate (1937), Ed. Art, Bucureşti, 2014

                                                                        

           Sunt mai mult de două săptămâni de când mi-am propus să scriu despre cartea lui Max Blecher şi n-am reuşit. Simt că nu poate fi nimic de adăugat atunci când te confrunţi cu realitatea morţii. Obsesiv, parafrazez în minte cuvintele lui Erich Segal din deschiderea romanului Love story: "Ce-ar fi de spus despre un tânăr de 29 de ani, care a murit?"

            Trebuie să precizez că nu cunoşteam încă nimic scris de acest autor şi că ideea mea despre opera sa era vagă. Citind volumul menţionat, am descoperit un scriitor profund şi inteligent, cu un verb limpede şi tăios ca un bisturiu, lucid în suferinţă, a cărui realitate cutremurătoare depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului obişnuit. Biografia şi opera sunt atât de puternic întrepătrunse, încât nu este posibil şi nu ar avea sens a vorbi de una fără alta. Cert este că, după ce am închis volumul, am deschis net-ul şi am citit dintr-o suflare şi celelalte două romane ale sale: Întâmplări din irealitatea imediată şi Vizuina luminată.

            Max Blecher s-a născut la Botoşani, în 1909, şi aspira să devină medic. La 19 ani, pe când se afla la Paris ca student la medicină, s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă (morbul lui Pott), boală incurabilă pe vremea aceea, care l-a imobilizat treptat. Următorii ani i-a petrecut în diverse sanatorii din Franţa, Elveţia sau de la malul Mării Negre, dar boala s-a agravat, astfel încât în 1938 s-a stins din viaţă.

            Romanul Inimi cicatrizate narează debutul bolii şi experienţa sanatoriului din Berck-sur-Mer (Franţa) trăite de autor. Depistat cu morbul în cauză, care produce măcinări ale oaselor şi abcese purulente ce trebuie curăţate cu eter, uneori pe viu, protagonistul romanului, numit (simbolic?) Emanuel, devine pensionar al sus-menţionatului sanatoriu, unde întâlneşte numeroşi pacienţi ce suferă de aceeaşi boală. Cu trunchiul fixat în ghips, întins pe o gutieră, un fel de targă cu roţi, tânărul trăieşte un simulacru de viaţă, în care totul trebuie să se ajusteze la condiţia de infirm. Între cei de-o seamă cu el, tineri mutilaţi de boală, ce îşi duc existenţa în carcase de ghips, se stabilesc legături de simpatie sau antipatie şi chiar iubirea îşi găseşte calea: eroul trăieşte o relaţie erotică, în limitele impuse de boală, cu o fostă pacientă însănătoşită şi o prietenie delicată faţă de o tânără ce moare sub ochii lui; se plimbă cu trăsura în mica staţiune sau pe ţărm, "evadează" câteva săptămâni, locuind cu chirie într-o vilă pe malul mării. În final, cu speranţa însănătoşirii, este transportat cu trenul în Elveţia, la un alt sanatoriu.

            S-a spus, pe bună dreptate, că Max Blecher este principalul reprezentant al literaturii autenticităţii din ţara noastră. Ceea ce m-a mişcat îndeosebi a fost paradoxul formulei narative pentru care a optat, aceea de a vorbi despre propria experienţă la persoana a III-a. Efectul este unul de filtru, de ecran, prin care bolnavul se autoprotejează, îşi blurează vulnerabilitatea, jena provocată de aspectele pur organice ale suferinţei, iar cititorul este scos cumva la marginea cazului strict patologic, pentru a nu fi expus direct unor aspecte inutil atroce. Aspectele patologice sunt privite cu luciditate, fără patimă, iar romanul face din boală un cadru, nu o temă centrală. Tema este, desigur,  condiţia umană. Moartea există pretutindeni, întâlnirea cu ea este doar o chestiune de timp şi fiecare om se străduieşte să-şi joace, după puterile sale, cărţile pe care destinul i le-a pus în mână. Ar fi multe de spus, mă gândesc la alte romane, mai cunoscute, ce au drept cadru sanatoriul: Muntele vrăjit, al lui Thomas Mann, Blândeţea nopţii, al lui Scott Fitzgerald, sau, de la noi, operele Hortensiei Papadat-Bengescu. Însă, deocamdată, mă opresc la Max Blecher.

Desenul de duminică: Amintirea verii

Printre sarmale, muzele tac...

Sursa fotografiei: Internet

               E o realitate şi poate că nu e rău să mai fie şi aşa. E un timp pentru toate. Un timp în care raţiunea se mai odihneşte, iar spiritul şi trupul se bucură. Unele îşi au rădăcinile în celelalte. Hrănindu-le pe fiecare, tot ansamblul devine mai puternic. Banchetul lui Platon nu era o iluzie. Chiar Ion Budai-Deleanu în Ţiganiada o spune pe şleau, cu umorul său neegalat: "Cându-s pântece bine sătule,/Atunci e şi gura vorbitoare.(...)/Dară când e lipsă de bucate/ Nu știu cum și mintea să tâmpește/ Și n-are sfaturi așa curate,/Iară limba tace ca ș-un pește;/ Deci în pântece pline stă toată/ Filosofia cea lămurată." 

               Important e să prilejuieşti asemenea "banchete", să dai voie celor mai înalte să-ţi locuiască fiinţa. Am primit o educaţie mai rigidă, în care erau preţuite excesiv datoria, munca şi pusă la colţ desfătarea. Am înţeles şi părţile bune şi greşelile acestui tip de educaţie. Ca mulţi din generaţia mea, nu am crezut nici măcar în Moş Gerilă, darămite în spiritul Crăciunului şi nu am avut întotdeauna brad împodobit. Tot ce am recuperat la maturitate nu poate acoperi acele goluri. De aceea m-am bucurat de zilele de Crăciun, de pacea lor, am mai lăsat deoparte intelectul, n-am mai scris pe blog, m-am bucurat să fac sarmale, să fiu cu familia, să trăiesc lucruri frumoase. Chiar dacă aceste mici ospeţe nu s-au ridicat neapărat la nivelul de banchete ale spiritului, am simţit că ele m-au întărit şi m-au îmbogăţit, pentru că mi-au adus bucurie, care este, după cum spune Eclesiastul, partea omului pe pământ: "Du-te dar de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, şi bea-ţi cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum."

Remember Nichita Stănescu (m. decembrie 1983)

Ilustrație pentru Necuvintele   

Basm tăcut

Marc Chagall, Flowers and lovers in the red sky

Am ajuns prea târziu la bal.

Cenuşăreasa îşi pierduse deja pantoful de cristal.

Trăsura se transformase de mult în dovleac.

Prinţul se închisese în turn, fără leac.

Orchestra a mai cântat puţin şi-a plecat.

Orologiul a stat.

Servii au strâns în linişte mesele,

S-au retras prinţii şi prinţesele.

Dintre stelele ce se stingeau în candelabru

una câte una

a rămas numai luna.

Şi, pe tăcute, sub raza ei despletită

S-a pornit altă nuntă, nenuntită:

De cenuşărese

de nimeni alese

şi de prinţi de scrum

cu trupuri de fum,

sosiţi prin ceaţă

cu roua pe faţă;

ei s-au înlănţuit

şi-au tot dănţuit

din miez de noapte

până-n dimineaţă.

În zori de zi, în grădină,

mi-am azvârlit şi eu condurii în tină,

ofrandă pentru clipele deşarte.

Şi-acolo am şezut şi-am plâns,

pe vârful muntelui de visuri sparte.

Design interior: rafturi pentru cărţi

Sursa fotografiilor: Internet

La poarta de sus

Sursa: Internet

La poarta de sus am bătut,

Tăcere de bronz s-a cernut.

Deschis-am trudit uşa grea,

În prag m-a primit umbra mea.

Ce vrei - mi-a grăit, preasupusă,

Aici masa-i încă nepusă.

Te-ntoarce şi vezi-ţi de soartă

Şi crucea pe umeri ţi-o poartă

Pân' clopotul mare va bate,

Surpând temeliile toate,

Pân' clopotul mic se va frânge

Şi inima lumii va plânge,

Pân' n-or mai fi lacrimi nescurse,

Nici doruri din suflet nesmulse,

Pân' n-o mai fi drum de-nturnare,

Nici milă şi nici îndurare...

Când toate vei pierde pe lume,

Şi şters când va fi al tău nume,

Atunci să te-ntorci, fără ştire,

Prunc nou, limpezit în iubire.

Autor: cutiaculitere

Am început să umblu prin pub-uri!...

Aşa cum fetele rele pozează uneori în fete cuminţi, se pare că din când în când şi fetele cuminţi se erijează în fete rele. Cam ca tocilarul luat pe sus la chiul, o oră, de către colegi, care se laudă apoi la nepoţi că a fost rebelul şi chiulangiul şcolii. Tot aşa şi cu mine. Nu ştiu cât de cuminte sau tocilară am fost, cert este că am înnebunit la bătrâneţe (cum consideră unii, nu eu, hi,hi!) şi viaţa mă tot duce-n ultima vreme pe unde cu gândul nu gândeşti: prin pub-uri.

            Vineri am fost la petrecerea de Crăciun a instituţiei, unde media de vârstă se învârte pe la 32 de ani, iar locaţia a fost, desigur, un pub. Petrecerea a fost haioasă, cu muzică, băutură (me: o bere draught) şi ceva haleală apoi s-a lăsat cu dans, iar pe la 11.30 m-am cărat - vă daţi seama că îmi adaptez un pic limbajul la împrejurări. Ideea e că pub-ul acesta era deschis recent şi nu prea semăna a pub, pentru că, pentru mine, un pub fără pompele alea strălucitoare de bere nu prea are haz. Ori nu le-am văzut eu? Era ceva underground, într-un subsol cu intrare atât de discretă, că nici n-o observai, lumină chioară ("discretă", măi femeie!), canapele, măsuţe, ţevi la vedere - că doar era subsol, nu? - şi cea mai tare chestie: lumina era chioară şi în anticamera de toaletă, la oglinzi, căci am vrut să mă aranjez puţin, dar am dedus că e atât imposibil, cât şi inutil, date fiind împrejurările.

            Dacă e să mă spovedesc, apoi să o fac de tot: astă vară am mai bătut vreo două pub-uri la Londra, la mama lor. Şi nu erau la subsol. Unul mai mărginaş, unde m-am simţit neaşteptat de bine, unde oamenii îşi beau berea liniştiţi şi discutau de-ale lor, cei mai tineri la bar, ceilalţi prin colţuri, iar alţii în picioare, afară, unde se bea din pahare de plastic. Al doilea, în centru, diferenţa fiind de clasă, dar nu colpeşitoare, unde mai erau şi cupluri de turişti, ca noi, muzica era excelentă, pur englezească - barmanul avea afişată licenţa de difuzare a muzicii în geam - şi atmosfera însufleţită. Şi aici, chestia cu băutul în picioare, afară, era regulă, pentru tineretul ieşit de la serviciu în special. Ar fi făcut asta românii? Sunt convinsă că era şi o diferenţă de preţ.

            În concluzie, după principiul că fiecare se dă specialist în ceea ce nu se pricepe, aşa şi eu, am descoperit că chestia asta cu pub-urile e o formulă plăcută de socializare, dacă e făcută bine, pentru că nu e de fiţe şi te poţi simţi în largul tău, mai ales dacă eşti mai tânăr şi mergi cu o gaşcă adecvată.

            P.S. Ştiu că pub-urile adevărate sunt cele irlandeze, dar n-am avut ocazia să ajung pe-acolo, aşa că mi-ar plăcea să-mi spuneţi care este diferenţa, dacă aţi fost.

Două minute de lectură

William Shakespeare - Sonete

Sir Lawrence Olivier, în Hamlet

LX
Ca valurile ce se sparg de stâncă
Aşa fug clipele către sfârşit;
Schimbându-se pe rând, aleargă, încă,
Tot mai departe-n ritm neostenit.

Tot ce se naşte-n marea de lumină
Ajunge-n floarea vârstei plin de har,
Dar gârbovit de bezne se-nruină
Sub timpul ce-şi distruge propriul dar,

Căci timpul roade-a tinereţii mladă
În frumuseţea frunţilor săpând;
Tot ce-i mai bun pe lumea asta, pradă
Şi toate-i cad sub coasă, rând pe rând.

Doar versu-mi poate timpul să-l înfrunte -
Ferindu-te de mâinile lui crunte!

(în traducerea lui Neculai Chirică)