Jostein Gaarder - "Fata cu portocale" Ed. Univers 2013 (Oslo 2003)

O altă achiziţie de la Bookfest este Fata cu portocale, de scriitorul norvegian contemporan Jostein Gaarder, apărută la Editura Univers. Vă amintiţi succesul, de acum aproape un deceniu, al romanului Lumea Sofiei, de acelaşi autor? Am avut inspiraţia să cumpăr atunci acea carte, care îmi este, până astăzi, dintre cele mai dragi. Astfel că, descoperind la Bookfest două mici romane de J. Gaarder (Fata cu portocale şi  Ca-ntr-o oglindă, în chip întunecat), nu am stat pe gânduri... Dintre acestea, Fata cu portocale este absolut minunat, scris cu linii simple şi sigure, cu o intrigă extrem de bine construită şi condusă şi, mai ales, romantic, emoţionant până la lacrimi, fără a fi, nicio clipă, romanţios.

            Este un roman de tip Father and son, avându-l în centru pe Georg, un adolescent de 15 ani, al cărui tată murise când el avea vreo patru ani şi despre care nu-şi mai aminteşte nimic, decât ceea ce s-a păstrat în câteva poze şi filme. Mama este recăsătorită cu un bărbat care se poartă frumos cu Georg, iar împreună au o fetiţă. Pasiunea lui Georg este astronomia, el remarcându-se la şcoală printr-un proiect despre satelitul Hubble. Într-o zi, bunicii veniţi în vizită îi înmânează o scrisoare peste timp de la tatăl său, descoperită abia atunci. Citind scrisoarea, Georg trece printr-o avalanşă de sentimente.

            Scrisoarea spune povestea Fetei cu portocale, pe care tatăl său, Ian Olav, o întâlneşte, în mod misterios, în tramvai, pe când era student la medicină şi de care se îndrăgosteşte iremediabil. Vrând să o ajute să ţină punga cu portocale, acestea se împrăştie, el încearcă fără succes să le adune, dar fata îi zâmbeşte şi coboară. Tânărul o caută cu disperare pretutindeni şi reuşeşte, de câteva ori, să o întâlnească prin oraş, însă ea se dovedeşte la fel de enigmatică. Este greu de descris inocenţa şi pasiunea acestei idile, plină de stângăciile îndrăgostitului şi de naturaleţea fetei. Ea îi cere să o aştepte şase luni, fără explicaţii, apoi îi trimite o scrisoare din Sevilla. Încălcându-şi promisiunea, Ian Olav o caută cu aceeaşi perseverenţă în oraşul spaniol şi o descoperă, studentă la arte. Iubirea se împlineşte şi misterele se rezolvă, dar nu aş vrea să dezvălui mai mult. Desigur, Georg descoperă că Veronika, fata cu portocale, este mama sa. Tatăl îi cere, în scrisoare, să-i răspundă la o întrebare: dacă ar putea alege să se nască sau nu, ştiind că a te naşte presupune şi a fi fericit, dar şi a suferi şi a pierde tot, ar alege viaţa? Georg îşi aminteşte pentru prima dată de tatăl său şi de ultima seara petrecută împreună, pe veranda casei, când acesta i-a vorbit despre cer şi i-a arătat constelaţiile şi realizează că tatăl i-a transmis pasiunea pentru stele. În final, Georg se împacă cu trecutul şi cu prezentul, iar răspunsul său final la întrebarea tatălui este "da", ar alege să trăiască. Cartea impresionează prin importanţa mesajului tatălui pentru fiul său, prin care îi transmite pasiunea pentru viaţă, pentru cunoaştere şi pentru iubire, practic îl învaţă frumuseţea şi importanţa iubirii şi a luptei pentru împlinire. Georg învaţă, singur, şi lecţia iertării, îşi înţelege mama şi îi acceptă opţiunile, astfel se maturizează.

            Nu vreau să închei fără a aminti ecranizarea cărţii, sub titlul Appelsinpiken (Fata cu portocale), film norvegian, puţin diferit, dar fermecător şi el (se găseşte, subtitrat, pe net), care, cu mijloace specifice, spune aceeaşi poveste simplă şi universală.

Imagine din filmul Appelsinpiken

Cutia cu litere

Cicely Mary Barker - Flower Fairies

Cutia cu litere nu s-a mai deschis.

Poveştile au rămas să se dezghemuie-n vis.

Firele s-au încurcat, şiragurile s-au rupt

sub capac, dedesubt.

S-au amestecat iţele,

la stihuri n-au mai venit căpriţele,

n-au mai venit bondarii şi mierlele

să numere perlele,

nici ciorile,

să fure cu ochiul comorile.

Sunt şapte zile de când niciun ţipet

n-a mai ieşit, prin gaura cheii, din sipet,

nici abur prin muchia spartă -

şi plâng, şi mă tem

că zâna cea mică e moartă...

că zace-n colb, cu litere-n poală,

culcată pe-o coală

ca ea de palidă, 
colilie,

ca puful de păpădie,

cu chipul răsfrânt

în piatra unui inel,

în care stă-închis Tom Degeţel.

Sărmanul ciocăne-ntruna

şi bate-n

timpanele toate -

dar orice vibraţie

intră-n dizgraţie

în umbra eternă...

Am pus-o cu grijă pe-o pernă

şi, de-o săptămână,

cu cheia în mână,-o privesc -

biata cutie de lemn!

Şi nu-ndrăznesc s-o deschid...

Aştept o chemare, o boare,

un semn...

Păsări în grădina mea

În acest weekend am lucrat puţin în grădină, în mica mea grădină din spatele casei, unde anul trecut am pus câteva roşii, salată verde şi rucola. Abia acum mi-am găsit puţin timp, căci ba a fost frig, ba am avut tot felul de alte treburi de făcut. Am coborât din pod masa de plastic şi două din cele patru scaune, am scos afară leandrul şi o plantă de avocado în ghiveci şi am transplantat în ghivece mai mari două flori primite la sărbătorile din martie. Am făcut două straturi: unul cu ceapă (ştiu că e de tot râsul să mai pui arpagic la sfârşitul lui aprilie, căci l-am luat de mai mult de o lună) şi altul cu vreo cincisprezece de cuiburi de fasole.

Grădina mea este pentru mine ca planeta  Micului Prinţ. Am trei trandafiri, prinşi cu greu, dintre foarte mulţii care nu s-au prins, an de an; pe post de baobabii care trebuie smulşi tot timpul, este viţa sălbatică, întinsă pe garduri, pe copaci, pe pământ, cu o tenacitate diabolică. Se înrădăcinează peste tot şi se insinuează pe nesimţite în orice colţişor. Ah, da, ştiam că am uitat ceva. Am uitat să dau jos din pod lămpile solare. Am avut anul trecut şi voi pune din nou lămpi din acelea mici, care se înfig în pământ. E atât de magic momentul când se lasă seara şi se aprind, aproape instantaneu!

De fapt, am vrut să vorbesc despre păsările care vin mereu în oaza asta a mea: ideea mi-a venit pentru că, azi dimineaţă, o ciocănitoare bătea de zor într-un corcoduş al vecinilor. Păsările mele favorite sunt mierlele. Cântă superb în această perioadă a anului. De câte ori le aud, îmi amintesc de timpul când vorbeam la telefonul fix cu soţul meu, pe când nu eram căsătoriţi - aceasta este casa unde a copilărit el - şi auzeam în receptor mierlele care cântau în pomul din faţa ferestrei lui deschise. Pe lângă tradiţionalele vrăbii, turturele şi piţigoi, iarna vin ciori croncănitoare la nucile uscate din nucul din vecini, iar vara rândunici. Ce mai "răi" sunt porumbeii domestici crescuţi cândva de nişte vecini, nu ştiu cu ce scop, (probabil culinar!), care s-au sălbăticit şi strică streaşini, intră în poduri şi fac ravagii. Vorbesc dintr-o tristă experienţă. Foarte frumoase sunt gaiţele gri cu pene albăstrui şi coţofenele negre cu alb, care zboară numai câte două şi se strigă una pe alta cu glas puternic. Cred că şi imită tot felul de sunete, parcă latră sau vorbesc câteodată. Şi mai vin rareori şi pescăruşi, dintre cei de pe lacul Bordei, ori Herăstrău, care se opresc pe acoperişurile mai înalte şi ţipă, exact ca la mare. Au fost şi bufniţe, nu ştiu exact ce soi, am văzut odată una, dar le-am auzit de multe ori noaptea. Am să asimilez păsărilor şi bietul mamifer, liliacul, cu zborul său de noapte fluturat şi cu chiţăiturile abia auzite: l-am avut musafir în pod, era o experienţă rară să mergi seara să întinzi rufe cu el pe deasupra capului!

Nu sunt un bun fotograf, de aceea am luat de pe net fotografiile cu micii mei musafiri, care sunt mereu prezenţi în jurul nostru, într-o lume perfect paralelă, cu rostul ei neştiut, pe care trebuie numai să avem capacitatea să o observăm.

Sculptorul catalan Jaume Plensa și binecunoscutele sale creații

Isabel Allende "Casa spiritelor" sau ce se mai poate scrie după Macondo

            Am văzut acum câţiva ani filmul şi de atunci am tot vrut să citesc romanele scriitoarei chiliene Isabel Allende, însă abia de curând am reuşit să găsesc prima carte a seriei sale de succese. Casa spiritelor (1982) este un roman de o forţă dramatică impresionantă, unitar şi bine susţinut de la prima până la ultima pagină.

            Am citit în cronici încadrarea - cu destulă uşurinţă - la realismul magic. Nu fără argumente, desigur, căci, pornind de la titlu şi continuând cu suma de motive narative (copilul ce mişcă obiecte cu privirea, clarviziunea, spirite încarnate ce le apar celor vii) şi cu galeria de personaje desprinse câteva parcă din Macondo este clar că Isabel Allene a valorificat particularităţile imaginarului Americii de Sud şi tradiţia literară a acestui continent. Dar realismul magic este depăşit prin intelectualismul scriitoarei, prin nuanţa ironică, printr-o subtilă distanţare estetică de substratul din care s-a desprins.

            În opinia mea, formula cărţii este aceea de roman total, în care se suprapun, perfect articulate, mai multe structuri narative.

            Coloana vertebrală este asigurată de reţeta romanului-saga, roman de familie, urmărit pe mai mult de trei generaţii. În centrul operei, din când în când preluând funcţia de narator, se află Esteban Trueba, tânăr sărac dar ambiţios şi neobosit, ce lucrează într-o mină pentru a se îmbogăţi şi a se putea căsători cu frumoasa Rosa, fiica cu părul verde ca algele a familiei de vază Del Valle. Când aceasta moare, prin otrăvire accidentală, Esteban cumpără o fermă ruinată, Las Tres Marias, pe care o restaurează printr-o muncă titanică, folosindu-se de ţăranii înapoiaţi din zonă, ca un adevărat erou civilizator. El reconstruieşte casa cea mare, pune să se zidească locuinţe de cărămidă pentru ţărani, se preocupă de condiţiile lor de trai, dar îi tratează cu o duritate maximă, de stăpân absolut. Are o mulţime de copii, rezultaţi din violarea fiicelor de ţărani, pe care însă nu-i recunoaşte drept fii ai săi. Se căsătoreşte cu Clara, sora mai mică a Rosei, fiinţă ciudată, ce trăieşte într-o comunicare specială cu lumea spiritelor. Esteban Trueba are o viaţă lungă, ajungând la 90 de ani, suficient pentru a vedea ruinarea a tot ceea ce clădise, o dată cu instaurarea dictaturii militare în ţară. La maturitate, intră în partidul conservator, care va pierde în faţa forţelor populare. Esteban Trueba reprezintă o epocă, urmărită în mărirea şi decăderea ei, zdrobită, ca la Marin Preda, de tăvălugul istoriei.

            O altă grilă de lectură este cea a romanului de familie: întâmplările familiei Del Valle şi mai ales ale familiei Trueba aduc în prim-plan o galerie de personaje memorabile, unele desprinse parcă din scrierile lui Gabriel García Márquez. Unchi aventurieri, surori angelice cu destin tragic, fraţi cu preocupări savante, femei care încalcă barierele sociale pentru iubire, bastardul revanşard şi mai presus de toate prodigioasa Clara, care, împreună cu cele trei surori Mora (un fel de Moire?), are acces la cunoaşterea viitorului, prin clarviziune, şi se înconjoară de o suită de oaspeţi boemi, cu diverse propensiuni spiritiualiste; Clara, cea care în copilărie mişca obiectele cu privirea, care nu a mai vrut să vorbească nouă ani, de la moartea surorii sale şi până la căsătoria cu Esteban Trueba. Simetric, ea refuză să îi vorbească direct soţului său în ultimii ani de viaţă, după ce acesta, într-un acces de furie, o loveşte. Caietelor Clarei li se datorează memoria faptelor relatate în roman.

            Iubirea pasiune, predestinată şi asumată total, este una dintre liniile de forţă ale cărţii: Clara şi Esteban sunt un cuplu în care contrastele se atrag. În planul conştient, Clara nu îl iubeşte pe soţul ei, este superficială, desprinsă de lume, dar ea ştie dinainte de a fi cerută în căsătorie că acesta îi este ursitul. Cei doi sunt legaţi de o iubire profundă, care transcende realitatea. Fiica lor, Blanca, trăieşte la rândul ei o iubire mistuitoare pentru Pedro, fiu de ţăran, iubire înfiripată în copilărie şi derulată pe ascuns, cu o voinţă de fier, în ciuda tuturor piedicilor şi ameninţărilor, pe parcursul unei vieţi întregi. Pedro, devenit agitator comunist, este împuşcat de Esteban şi rănit grav la o mână. El fuge, devenind artist (chitarist şi cântăreţ) de stânga. Blanca naşte o fiică, Alba, care va continua mişcările subversive, va fi arestată, torturată şi violată de unul dintre fiii ilegitimi ai bunicului său, ajuns în forţele militare.

                        Roman mitico-fantastic, într-un alt sens decât cel obişnuit, acesta fiind specificul realismului magic: nu sunt valorificate mituri populare consacrate, nici  superstiţii preexistente, ci fondul mitico-magic este rodul puterii de invenţie a scriitoarei. Personajul cel mai apropiat de fantastic este Férula, sora lui Esteban, care moare în capitală, dar le apare celor din familie la conacul de la ferma Las Tres Marias, ca pentru a-şi lua adio; tot ea îşi blesteamă fratele, care o alungase din cauza adoraţiei ei nepotrivite faţă de Clara, să i se micşoreze trupul şi sufletul, blestem ce se va împlini în decursul anilor. Fondul magic se diminuează pe măsura apropierii de prezent şi dispare o dată cu moartea Clarei, ca semn al unei epoci apuse. Povestea Blancăi mai perpetuează mitul sufletelor pereche, dar a nepoatei Alba este desacralizată total, ca şi noua lume în care se desfăşoară evenimentele.

            Roman politic, desigur, pentru că se desfăşoară pe fundalul schimbărilor de regim, cu consecinţe devastatoare pentru populaţie (să nu uităm că Isabel Allende este nepoata preşedintelui chilian Salvador Allende, răsturnat de lovitura militară a lui Pinochet); finalul romanului m-a cutremurat, prin similitudinile dintre lovitura de stat din Chile, regizată cu ajutorul americanilor, şi ceea ce s-a petrecut la noi în '89 şi imediat după.

            Sunt, desigur, şi multe alte ingrediente ale acestei cărţi de mare succes. M-am întrebat la un moment dat ce se mai poate scrie pe direcţia realismului magic, după Un veac de singurătate, şi iată că resursele literaturii latino-americane sunt încă pline de sevă, generează scrieri de o mare forţă epică, despre o lume tânără în plină afirmare şi descoperire de sine. Casa spiritelor este o dovadă vie a faptului că acest spaţiu cultural are încă foarte multe de spus.

Paşte luminat şi fericit!

Desenul de duminică: Circus World

22.03.2015 Autor: cutiaculitere

O minune de tablou şi povestea lui

Flaming June, autor Frederic Leighton, 1895

În 2010, vizitând muzeul Belvedere (Lower Belvedere) din Viena, am văzut "pe viu" acest tablou, care m-a surprins şi m-a fascinat iremediabil. Deşi, iubitoare fiind a picturii, pot spune că am idee despre principalele capodopere în acest domeniu, nu cunoşteam acest tablou, nici din albume, nici din alte surse, iar de autorul său, pictorul englez Frederic Leighton, nu auzisem.       Opera se afla expusă în ultima sală a unei expoziţii Art Nouveau, dar mie mi se părea prea puţin produsul acestui curent, deşi atitudinea personajului, liniile spiralate, aspectul vegetal - aveam impresia că mă aflu în faţa unei imense camelii înflorite - justifica această apropiere. Culoarea, de o îndrăzneală extremă, acest oranj pur şi simplu, părea mai degrabă a sta sub semnul experienţelor impresioniste, iar chipul oarecum convenţional, atitudinea  statuară a personajului (postura a fost asemănată cu Noaptea lui Michelangelo) mă trimiteau la neoclasicsm.

Oranjul este o culoare dificilă, iar a ocupa mai mult de jumătate din tablou cu această culoare, într-o compoziţie central-simetrică este un pariu extrem, o nebunie! Titlul mi se pare, de asemenea, foarte modern, prin ambiguitate: Flaming June. (Iunie în flăcări sau June cea înfocată?) Frumoasa adormită pare ingenuă, dar e înconjurată de o aureolă de flăcări. Ce reprezintă aceste flăcări? Instinctele latente? Păcatul, ispita? Fundalul cu apele liniştite şi argintii, leandrul înflorit (interpretat ca plantă toxică, a morţii), balustrada şi umbrarul trimit la seninătatea lumii elenistice, dar canapeaua din prim-plan, cu drapajele maronii şifonate ne aduc în modernitate. Un tablou unic, al contrastelor, al confluenţei unor tendinţe diverse, bogat-simbolic şi de mare impact vizual.

Imaginea acestui original tablou m-a urmărit în timp, astfel că, alegând să scriu aici despre el, am căutat date şi am aflat lucruri interesante. Autorul său, Frederic Leighton (1830 - 1896), cunoscut drept Sir Frederic Leighton între 1878 şi 1896, a fost pictor şi sculptor, cunoscut mai ales pentru subiectele biblice, istorice sau clasice. A studiat la Academia de Artă din Florenţa şi a petrecut patru ani la Paris, unde i-a cunoscut pe Ingres, Delacroix, Corot şi Millet. În 1860 se întoarce la Londra, unde se alătură mişcării pre-rafaelite din pictură. Devine cavaler şi baronet. În 1896 primeşte titlul nobiliar, fiind primul pictor care este făcut pair, dar, după o singură zi, moare de angină pectorală.

Flaming June este pictată cu un an înaintea morţii sale (ulei pe pânză, cu dimensiunile 120x120 cm). Este considerată magnum opus al acestui artist. Actriţa Dorothy Dene este presupusul model al tabloului.

Opera, în mod cert, îşi depăşeşte epoca, fiind azi asimilată modernismului timpuriu. Tabloul nu s-a bucurat de succes în Europa, fiind preţuit la o licitaţie din 1960 la doar140 $, dar nici aşa nu s-a vândut. În 1963, Luis A. Ferré, industriaş şi politician costarican, ales guvernator cinci ani mai târziu, călătoreşte în Europa şi doreşte să achiziţioneze opere de artă pentru muzeul pe care îl înfiinţase în ţara sa. Găseşte acest tablou într-o galerie din Amsterdam, abandonat într-un colţ, şi îl cumpără cu 1000 $. Astfel, tabloul ajunge la Museo de Arte de Ponce din Costa Rica, în custodia căruia se află până în prezent. Astăzi este considerat o capodoperă, care ajunge doar "în turneu" în muzeele europene şi mă consider extrem de norocoasă că am putut-o vedea în original.

"Vechituri? La gunoi cu ele!" sau Săraci şi risipitori

Am zărit deunăzi, printre blocuri, o clădire, pe jumătate demolată, care mă fascina în copilărie: Moara lui Assan, unul dintre monumentele arhitecturale ale capitalei, distrus cu bună ştiinţă în deceniile postrevoluţionare, în loc de a fi restaurat şi repus în circuit. Exemple ca acesta sunt nenumărate şi nu doar în arhitectură şi urbanistică. Demolările continuă şi în alte domenii, pe principiul să facem odată curăţenie.

            Din fericire, literatura nu e din cărămizi şi e mai greu de demolat. Puţin mai târzii - cu vreo trei decenii - decât Moara lui Assan sunt scrierile clasicilor români. Aud deseori, cu convingere, de la persoane cu studii, că nu ne mai trebuie Creangă, fiindcă e "vechi", că are un limbaj "imposibil", că ar trebui scos din manuale etc. etc. De paşoptişti ce să mai vorbim... Chiar şi Moromeţii al lui Marin Preda e renegat, căci "prea e cu ţărani", Mioriţa e "fatalistă", Eminescu e "prea ridicat în slăvi", Slavici "cine mai e şi ăsta?", Camil Petrescu e "aiurea", doar pe Caragiale îl mai acceptăm, "fiindcă râdem". (M-am surprins adeseori că regret  identificarea noastră  atât de convinsă cu lumea lui Caragiale). Iar mai presus de toate, tronează întrebarea "La ce ne trebuie? La ce ne foloseşte în viaţă? Să facem loc altora mai tineri, mai moderni, că de ăia vechi ne-am săturat."

            Un popor relativ sărac şi fără cultură confundă actul cultural cu locuinţa strâmtă în care trăieşte, în care măcar din an în paşte se cere curăţenie generală, azvârlirea vechiturilor, fiindcă nu e loc de ele când achiziţionezi ceva nou. Din punct de vedere al gospodăriei, e o soluţie practică şi igienică, poate corectă, însă din punct de vedere cultural este un dezastru. Ţin minte că pe vremea lui Ceauşescu era un termen de mare laudă "gospodar" - folosit pentru "edil". M-am cam săturat de "gospodarii" puşi pe făcut curăţenie.

            Cultura este altceva. Pentru cultură e bine să fii econom, zgârcit, să faci din rahat bici (scuzaţi expresia) şi din coadă de câine sită de mătase. Pentru că lucrezi cu unicate. Şi cu valori. Şi atunci termenii se schimbă: nu trebuie să faci curăţenie, ci să VALORIFICI. Dacă ai o cărămidă, trebuie să o valorifici. Dacă ai o poezie stângace, de la începutul culturii (îmi vine în minte Ienăchiţă Văcărescu), trebuie să o valorifici. Pentru că e unicat, pentru că, vrei, nu vrei, e trecutul tău, cu valorile lui. Cultura nu se cumpără de la supermarket. Dacă arunci ce ai, nu găseşti cu ce să-ţi umpli casa bătând din palme. Poate cu kitsch-uri şi cu produse în serie.

            Englezii nu s-au debarasat de Shakespeare, spaniolii de Cervantes sau italienii de Dante, cu toate că limbajul scrierilor acestora nu mai este actual şi nu sunt "uşor de înţeles". Nu i-au scos din manuale. Nu le-au găsit nod în papură. Nu au spus că nu le mai trebuie, ca să facă loc contemporanilor. La ei au loc, de mai multe secole, chiar milenii, mereu alţi şi alţi scriitori. Ei au înţeles că pentru valori sunt locuri nelimitate în cultura unui popor şi că valorile nasc valori.

            A valorifica înseamnă "a pune în valoare, a face să primească o anumită valoare; a scoate în evidență valoarea unui lucru". Există prin dicţionare şi o definiţie inadecvată  din punct de vedere cultural a verbului a valoriza: "a selecta din valorile anterioare ale culturii pe acelea care răspund noilor cerințe ale epocii". Nu este vorba de a selecta pe unele şi de a arunca la coş pe altele (asta au făcut, după criteriul ideologic, comuniştii), ci de a reintegra, într-un cadru actual, valorile trecutului, a le refolosi, a le crea legături cu prezentul, a le repune în funcţiunea estetică pentru care au fost create, a le re-crea şi re-inventa funcţia estetică pentru contemporani.         

            Inteligenţa unui popor este de a găsi soluţiile viabile pentru a nu prăpădi bunurile culturale, ci a le reintegra în beneficiul său. A le aprecia, pentru ca apreciindu-le întâi ei, să le poată face apreciate eventual şi de alţii. Noi credem că bunurile noastre culturale trebuie apreciate în primul rând de alţii. Este cum ai spune: mă port aşa ca să mă iubească ceilalţi. Dacă nu începi să te iubeşti şi să te îngrijeşti (= valorifici) întâi tu însuţi, nu te va iubi şi aprecia nimeni. Termenul cheie: stima de sine. Dar asta ar fi altă problemă, pe care am putea discuta la nesfârşit...

De ce nu am mai scris pe site-urile literare româneşti

A fost o vreme când am publicat diverse articole şi alte scrieri proprii pe cele câteva site-uri literare existente în spaţiul cultural românesc. Sunt de felicitat iniţiatorii lor, deoarece au oferit un cadru modern şi foarte necesar  iubitorilor de literatură şi scriitorilor mai mult sau mai puţin profesionişti. Unele site-uri au rezistat şi s-au dezvoltat frumos, altele au dispărut, altele sunt destul de amorţite. În ceea ce mă priveşte, cu timpul am renunţat să mai public pe aceste site-uri, nu din vreo dezamăgire, ci pentru că nu realizam ceea ce aş fi vrut. Iată câteva dintre motive:

• pentru că membrii acestor comunităţi cred că a scrie literatură e ceva pe viaţă şi pe moarte, care îţi poate aduce glorie şi, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, câştiguri financiare;
• pentru că ideea noastră despre a scrie literatură e greşită, din punctul meu de vedere: credem că există doar literatură mare, masivă, cu problematică gravă, în special socială (moştenire comunistă); de aici, a scrie altfel e luat drept a scrie minor, iar toată lumea vrea să fie considerat un autor "mare", din start.
• pentru că se comentează urât, agresiv şi fără pricepere ;
• pentru că se confundă esteticul cu eticul şi cu orice altceva;
• pentru că, de regulă, te loveşti de politica "noi şi-ai noştri"; trebuie să scrii "în trend", iar aceste trenduri mie, uneia, nu-mi plac; -ismele devin prea repede manierisme, fie că e vorba de utilitarism, negativism, expiratul postmodernism sau chiar bine intenţionatul dar neviabilul boierism;
• pentru că inegalitatea valorică a creaţiilor te face să nu vrei să scrii alături de începători şi neavizaţi;
• pentru că aceste site-uri urmăresc şi un succes de rating, de aceea nu promovează o critică autentică, de valoare;
• pentru că prea puţini intelectuali români scriu literatură - şi încă şi mai puţini pe net. Probabil că acest lucru e considerat ceva degradant.  Paranteză: am avut surpriza ca unor persoane, de la care aveam ceva aşteptări, să li se pară ciudat că mi-am făcut acest blog (la care le-am invitat să citească şi să participe, cu precizarea clară că e total non-profit, că nu urmăresc nici like-uri, nici trafic, nici altceva) şi să considere asta drept o preocupare cel puţin dubioasă, ca şi cum aş fi deschis un site de matrimoniale, nu un blog de literatură, în consecinţă nu au dat curs invitaţiei;
• pentru că nu există concursuri literare, decât extrem de puţine, le numeri pe câteva degete, deci nu ai o minimă finalitate a ceea ce faci;
• pentru că nu ai o audienţă reală, scriitorii cel mult se citesc între ei;
• pentru că nu-mi place să mă înregimentez în nimic, nu sunt prea sociabilă şi n-am spirit de clan;
• pentru că obosisem să vorbesc de una singură, în mulţime;
• pentru că... dar mai bine mă opresc aici.

P.S.: iată şi motivele pentru care am ales să scriu pe blog:

• pentru că astfel gândesc mai mult;
• pentru că îmi descopăr voci şi feţe nebănuite;
• pentru că îmi place să recitesc ce scriu;
• pentru că aici nu deranjez pe nimeni şi nu mă deranjează nimeni;
• pentru că am entuziasmul unui dialog, măcar cu mine însămi;
• pentru că nu mă plictisesc, dimpotrivă;
• pentru că unele se leagă de altele şi ideile atrag idei;
• pentru că mă stimulează să mă documentez şi să citesc lucruri noi;
• pentru că scrisul rămâne;
• pentru că am un motiv în plus să mă trezesc dimineaţa etc. etc. 

E firesc ca fiecare să-şi caute calea potrivită scopurilor sale, aşa cum - spun americanii în Declaraţia de Independenţă - fiecare om e dator să-şi urmărească fericirea (the pursuit of Happiness). A scrie pe un site literar sau pe un blog este una dintre căile spre împlinire, important este să o urmezi pe cea mai potrivită.