„Telefonul din colțul străzii”. Cristian Popescu

Pe Cristian Popescu îl întâlneam, rareori, la cursuri, la facultate. Era mai mare ca noi. Un băiat blând, cu un aer ușor stingherit. Îi cunoștea pe unii dintre colegii mei. Știam că scrie poezie. Mai târziu am aflat că a murit. Avea doar 36 de ani. I s-au publicat trei volume de versuri: Familia Popescu, Cuvânt înainte și Arta Popescu. Azi e considerat unul dintre cei mai importanti poeți ai anilor 90.

Au trebuit să treacă 20 de ani de la moartea sa pentru a încerca să-l descopăr cu adevărat. M-a ajutat excelentul spectacol de teatru după versurile lui, „Telefonul din colțul străzii”, pus în scenă de  Oana Răsuceanu, împreună cu patru actori foarte talentați.

Telefonul din colţul străzii

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită, culeasă vara, pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poţi forma orice număr şi-ţi va răspunde, te va chema un glas de sirenă.

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţ o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simţi minunatul miros de fân cosit şi liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îţi va explica liniştit cum se face cea mai grozavă dulceaţă de trandafiri.

Noaptea, dacă sufli în telefonul din colţ fum de ţigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvorî ceaţa, ceaţa caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăţa de crengi ca pânzele de păianjen.

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o monedă de un leu, trebuie câteodata să baţi cu pumnii în telefon până îţi vine tonul şi formând numărul de acasă îţi va răspunde nevasta: că unde umbli până la ora aia, că ea nu-ţi mai încălzeşte mâncarea, că ea te lasă.

                                                                            

                                                                            Cristian Popescu

Am împlinit un an!

 "Cutiuţa" mea a împlinit un an la data de 
1 noiembrie 2015! 

Sunt foarte bucuroasă. 

Am avut 65 de postări, peste 8000 de vizitări de pagină, din mai mult de 30 de ţări. 

Vă mulţumesc tuturor!

Călătoria fantastică

Autor: cutiaculitere

Japonia fără sushi, ninja sau gheișe - Haruki Murakami „Pădurea norvegiană”

Ca toate spațiile îndepărtate, Japonia are, pentru noi, europenii, o notă de exotism, pentru că i se asociază, prin automatism, câteva simboluri distinctive: samurai, kimonouri, sake, stampe și haiku-uri, cireși înfloriți, ideograme etc.  Când alegi o carte a unui scriitor nipon, ai, probabil, un orizont de așteptare în care plutesc discret asemenea imagini. Vrei să citești ceva „altfel”. 
 Haruki Murakami (n. Kyoto 1949) nu confirmă nici pe de parte acest orizont, neexploatând tradiția culturală a țării sale, într-un mod deliberat, probabil. Ca toți autorii valoroși, scrie despre lumea pe care o cunoaște, așa cum i se arată ea, lumea  în care trăiește în mod firesc, iar în cazul lui Murakami aceasta este Japonia contemporană, europenizată și chiar americanizată  în mare măsură, lumea tokiotă, mai precis mediul tinerilor care ascultă muzică - de la Beatles la Bach, citesc și studiază Euripide, Shakespeare, Tolstoi, Salinger, Thomas Mann, văd la cinema filme celebre
(Casablanca, Absolventul). Cu toate acestea, spiritul japonez există, bine marcat, se desprinde din paginile cărții, se insinuează printre rânduri, fără loc de confuzii.

„Pădurea norvegiană” (1987) afirmă, chiar din titlu, intenția de transgresare a granițelor culturale, de ancorare în lumea globalizată. Este un roman despre dragoste și moarte, despre suferință și  maturizare, despre opțiuni morale, fericire, datorie - toate aceste teme fuzionând într-o poveste simplă și autentică estetic.

Protagonistul, Toru Watanabe, este student la Universitate, în Tokyo, unde studiază Istoria teatrului. Are 19 ani și locuiește în cămin, alături de alți studenți. Nu se implică în grevele și manifestațiile studențești, fiind conștient de faptul că, pentru el, fiu al unei familii modeste, studiile sunt un lucru serios. Întâlnirea întâmplătoare cu Naoko, iubita celui mai bun prieten al său care s-a sinucis cu un an în urmă, îi dă un nou sens existenței. Deși între cei doi se ridică spectrul prietenului mort, tinerii încearcă să depășească trauma și să-și accepte legătura. Pe când Naoko, foarte sensibilă, după o noapte petrecută împreună dispare pentru a fi regăsită mai târziu la un sanatoriu de boli nervoase, în munți, Midori, o fată dezghețată, cu simțul umorului, îl cucerește treptat pe tânărul Watanabe, cel ușor închistat, care și-a propus o viață a lucrurilor temeinic făcute. Titlul „Pădurea norvegiană” este dat de unul dintre cântecele pe care le cântă la chitară  Reiko, colega de cameră a lui Naoko la acel azil, o femeie care, la rândul ei, își va depăși tulburarea și va avea curajul de a încerca să se reintegreze normalității.

 Există mult eros în roman, iar ceea ce face nota specifică  este abordarea diferită față de concepția europeană a acestuia, căci relațiile dintre bărbați și femei se desfășoară cu o mai mare naturalețe;  chiar dacă nu stau sub semnul dualității păcat-virtute, neîmplinirile erotice provoacă traume la fel de adânci, ca și în cazul eroilor din literatura europeană ori americană. Erosul este, desigur, polul opus Thanatosului, care, și acesta, impregnează la fel de puternic  paginile cărții - sunt vreo șase-șapte morți și sinucideri în roman -  astfel roata yin-yang se învârte perpetuu, într-un echilibru de nezdruncinat. Moartea lui Naoko se echilibrează prin iubirea lui Midori, iar lumea își poate urma cursul firesc, eroul se maturizează și își asumă pe deplin destinul. 
Spiritul nipon este cel mai bine întruchipat de personajul-narator, Watanabe, un „băiat cuminte”, muncitor, răbdător, politicos și disciplinat, cu respect pentru viață și pentru valorile ei, un tânăr moral și extrem de responsabil. O parte importantă din roman o constituie corespondența dintre Watanabe și Naoko:

                M-am dus la spital la tatăl unei colege şi am mâncat castraveţi. Când m-a auzit cum îi ronţăi, i s-a făcut şi lui poftă şi a acceptat să mănânce. După cinci zile a murit. Încă îmi este vie în minte imaginea lui, mai cu seamă modul în care încerca să ronţăie bucăţelele de castravete. Ciudate amintiri lasă în urma lor cei care se prăpădesc. După ce mă trezesc dimineaţa, mai stau puţin în pat şi mă gândesc la tine şi la Reiko, precum şi la colivia păsărilor. Îmi amintesc de păun, de porumbei, de papagali, de curcani, apoi de iepuri. Îmi revine în minte imaginea pelerinelor galbene de ploaie, cu glugă, pe care le-aţi purtat în dimineaţa aceea ploioasă. Îmi place să mă gândesc la voi când stau în aşternutul călduţ. Am senzaţia că sunteţi ghemuite lângă mine şi dormiţi buştean. Îmi  imaginez ce grozav ar fi dacă ar fi adevărat. Uneori mi-e îngrozitor de dor de voi, dar, în general, îmi adun toate forţele pentru a-mi vedea de propriile mele treburi.  Aşa cum voi hrăniţi păsările şi mergeţi  la câmp să munciţi, eu îmi pun în mişcare, în fiecare dimineaţă, propriul meu resort. Până mă ridic din pat, mă spăl pe dinţi, mă bărbieresc, iau micul dejun, mă schimb, ies din cămin şi ajung la universitate, răsucesc  de aproximativ treizeci şi şase de ori arcul şi îmi propun să fructific la maximum ziua respectivă. N-am observat până acum, dar mi s-a spus că în ultima vreme vorbesc cam mult de unul singur. Probabil că în clipa în care răsucesc arcul, mormăi ceva.                  

            Mi-e foarte greu că nu vă pot vedea, dar viaţa mea din Tokyo ar fi şi mai grea dacă nu v-aş avea pe voi, dacă nu m-aş gândi la voi dimineaţa, în pat, şi dacă nu mi-aş răsuci arcul, pentru a fi capabil să mai trăiesc o zi fructuoasă. Ştiu că trebuie să muncesc din greu aici, aşa cum faceţi şi voi acolo.

            Azi e duminică şi nu am de gând să răsucesc arcul. Mi-am spălat rufele şi acum stau în camera mea şi vă scriu. După ce termin de scris, timbrez plicul şi arunc scrisoarea în cutie, iar apoi nu-mi mai rămâne nimic de făcut până spre seară. Nici măcar nu învăţ duminica, pentru că sunt foarte conştiincios peste săptămână. Stau la bibliotecă între cursuri şi-mi fac toate temele.Duminica după-amiaza sunt liniştit, deşi mă simt puţin cam singur. Citesc şi ascult muzică. Uneori reconstitui, unul câte unul, traseele pe care le parcurgeam prin Tokyo, împreună, şi am o imagine clară a lucrurilor pe care le purtai de fiecare dată. Am timp să îmi amintesc o mulţime de lucruri.

                Salut-o pe Reiko din partea mea şi spune-i  că mi-e dor de chitara ei, mai ales când se face seară.

Jeannette Walls -„ Castelul de sticlă”

Motivul pentru care am ales să citesc cartea, publicată de Grupul Editorial Art, colecția Youngart 2015, deși numele autoarei nu-mi spunea nimic, este tema abordată - viața nomadă a unei familii americane, din anii '60 -'70, care-și cară cei patru copiii din oraș în oraș, în numele unei libertăți și al unei încrederi  în sine greu de înțeles, copii cărora le servesc idealuri în loc de hrană și pe care îi expun lipsurilor, neglijenței și până la urmă iresponsabilității parentale. M-a dus gândul imediat la filmul Sirene, cu Cher,  Bob Hoskins și Winona Rider, unul dintre preferatele mele; ideea este cam aceeași - alegem să fim independenți, rebeli, boemi, săraci  dar fericiți, însă, din păcate, costul acestor alegeri este plătit de urmași.

           Surpriza romanului o constituie unghiul de vedere, din interior, povestea autobiografică  fiind narată de una dintre fiicele familiei, Jeannette,  a cărei dramă constă în dificultatea de a păstra echilibrul între admirația și dragostea necondiționată față de părinți (tatăl, adevărat erou în ochii copiilor și mama spirit liber de artistă) și înțelegerea, o dată cu creșterea și maturizarea, a statutului de victime al unor copii care nu au avut posibilitatea să aleagă.   

           Romanul începe cu secvența în care Jeannette, matură și desprinsă de mult de familie, ajunsă ziaristă la New York, își vede, dintr-un  taxi, mama scotocind într-un container de gunoi. Jeannette se lasă în jos, în taxi, copleșită de rușine și vinovăție, temându-se că ar putea fi abordată de aceasta. Când, peste câteva zile, o găsește și îi oferă ajutorul, mama refuză, susținând că e fericită și că fiica ei este cea care are un sistem de valori greșit.

          Primii ani ai copilăriei protagonistei s-au desfășurat la marginea deșertului, în Arizona, California și Nevada, în localități miniere uitate de lume, unde Rex Walls, tatăl, care părăsise forțele aeriene, obține slujbe temporare de electrician sau inginer, orășele pe care le părăsesc fugind în toiul nopții când banii se termină. Adesea cei șase dorm în deșert, sub cerul liber, iar una dintre puținele amintiri frumoase ale fetei  este  aceea când, de Crăciun, tatăl a îndemnat-o să își aleagă o stea de pe cer. Alte lucruri din poveștile fabuloase despre viitor ale lui Rex sunt  visul de a găsi aur, în vedera căruia lucrează la o invenție numită de el Prospectorul și construirea unui Castel de Sticlă în deșert,  ale cărui planuri arhitecturale nu se definitivează vreodată. În ochii copiilor, tatăl este un geniu necontestat, ce are multe cunoștințe de matematică, fizică și electricitate și este capabil să repare orice, în plus e un povestiror „de efect”, care îi încântă cu întâmplări palpitante în care salvează viețile multor oameni, se luptă cu haite de câini sălbatici, împiedică un nebun să arunce în aer o bază militară etc.  Mama este o pictoriță boemă, care însă refuză (ori, mai degrabă nu reușește) să vândă vreuna dintre creațiile ei.  De necontestat este faptul că părinții și copiii sunt foarte uniți, dacă nu de dragoste, de un instinct puternic de apartenență.

           Lucrurile frumoase se termină însă aici, ele sunt demitizate, iar realitatea din spatele lor este demascată de naratoare. Astfel, filozofia de viață a cuplului era aceea că toți cei ce reprezintă autoritățile sunt niște ipocriți, niște profitori nenorociți, cărora nu trebuie să li se facă jocul, dimpotrivă, trebuie sfidați și subminați. De aici - concedierile frecvente ale tatălui,  la care contribuie și „mica sa problemă cu băutura”, care îl determină ca din când în când să-i administreze pumni nevestei și să distrugă puținele lucruri din casă, de asemenea  pasiunea pentru jocurile de noroc.  O altă convingere a părinților este că un copil nu trebuie ferit de boli, răni, accidente, ca să devină mai rezistent la trup și suflet. În momentul în care, la vârsta de trei ani, Jannette este cuprinsă de flăcările aragazului pe care își fierbea singură crenvurști, rămânând cu cicatrici pe viață, părinții consideră un moft faptul că vecinii o duc la spital.
          Când, în sfârșit, își găsesc o locuință stabilă pentru mai mulți ani, o cocioabă dărăpănată, sărăcia este atât de cruntă, încât copii dorm în cutii de carton, mănâncă numai fasole până se termină sacul, ori șuncă cu viermi, iar îmbrăcămintea o procură de la Armata Salvării. Sentimentul umilinței se conturează la interacțiunea cu alți copii, care îi numesc pe frații Walls „gunoaie” și îi agresează cu orice ocazie. Jeanette și sora ei se agață de lectură și de studiu. Când o profesoară îi vorbește de posibilitatea obținerii unei burse școlare, care să îi asigure fiicei cel puțin hrana, mama refuză, neacceptând „pomana”. Familia sabotează ancheta socială referitoare la neglijarea copiilor, iar autoritățile nu îi pot prelua pe minori, deoarece părinții nu îi abandonaseră în fapt. 
          Crescând, cele două fete mai mari reușesc să se smulgă din mediul nociv și pleacă la oraș, croindu-și drumul prin forțe proprii (iarăși - „visul american”), urmate de fratele lor, Brian, care devine polițist. Părinții vin și ei la New York, dar își continuă stilul de viață nonconformist, refuzând ajutorul copiilor.

          Cartea merită a fi citită pentru  dezvăluirea unor realități inedite ale modului de viață american, cu tragicul și sublimul lor, pentru unda de sinceritate a confesiunii și pentru franchețea și spontaneitatea stilului, perfect stăpânit de către autoare.