SOLENOID de Mircea Cărtărescu - un „must-read” al literaturii actuale românești

„Și eu am citit Solenoid ” este formula propusă de Gabriel Liiceanu în discursul de lansare a volumului la Târgul de carte Gaudeamus pentru cei care se încumetă la o lectură atât de importantă și de „grea”. Mă pot, deci, lăuda și eu că am citit ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu, pe care țin să îl recomand  cititorilor acestui blog prin câteva modeste cuvinte.

Cu toate că este, într-adevăr,  o carte amețitoare prin densitatea ideilor și forța viziunilor, „Solenoid” se citește ușor, e un roman fluent, care, o dată început, nu mai poate fi lăsat din mână (am citit 500 de pagini în 24 de ore și l-aș fi terminat, dacă aș fi avut timp, în încă 24).

Al zecelea volum de ficțiune în proză al scriitorului este, fără îndoială, o sinteză a temelor și motivelor întâlnite în scrierile sale anterioare, o carte construită pe aceeași  axă autobiografică atât de bine speculată artistic în Orbitor, REM sau Travesti, pe care se grefează  toate elementele imaginarului prozei sale de neconfundat.

Formula romanescă este cea a distopiei, în care condiția omului este aceea de prizonier, de victimă a suferinței,  într-o lume aflată sub puterea monstruosului. Tema centrală, care distinge Solenoid-ul de alte scrieri, este a refuzului  acestei condiții, a protestului deschis față de condiția umană limitată și absurdă și, mai ales, tema soteriologică  a evadării, a eliberării din realitatea fantasmatică. Aici se intersectează  (polemic?) cu scrierile lui Mircea Eliade, un alt mare obsedat al ideii de ieșire din timp și spațiu. (Cât aș fi vrut să fiu prima care face această apropiere, din păcate tot Gabriel Liiceanu a pus punctul pe „i”, în același discurs! Totuși, nu sunt de acord cu afirmația lui că Noaptea de Sânziene a lui Eliade este o carte proastă, pentru mine aceasta fiind o carte-cult).

Titlul este unul de mare impact, prin însuși faptul că propune un termen nefamiliar, incitant. Fără a avea habar ce este acela un solenoid, gândul m-a dus întâi la Solaris-ul lui Stanislaw Lem; terminația –oid  la ideea de aparență înșelătoare (v. schizoid, metaloid ). Neologism insolit, conturează deja un orizont de așteptare problematizant, avizează asupra unei lecturi  incomode și  induce un iz de anticipație. Titlul te trimite urgent la dicționar, unde afli că solenoidul e un fel de bobină electrică ce generează un câmp magnetic.

Compozițional, romanul este bine condus, coerent în ciuda aparențelor, cu multe elemente-surpriză. Unul dintre punctele forte ale cărții este artificiul compozițional pentru care a optat autorul,  acela al manuscrisului testimonial, mai precis a unui raport despre experiențele neobișnuite, cutremurătoare ale naratorului-personaj și despre încercările sale disperate de a găsi explicații și căi de ieșire din labirintul psiho-fizic în care se află prizonier. Miza acestui artificiu este câștigarea binecunoscutului joc  de-a autenticitatea  al literaturii, prin punerea semnului egalității între experiența trăită și cea povestită. Literatura modernă încearcă din răsputeri să recupereze funcția primară a povestirii orale, aceea de a comunica experiențe exemplare, pentru a modifica realitatea în urma acumulării de cunoaștere. Îndrăzneala scriitorului merge până acolo, încât demască virtualitatea literaturii în genere, comparând cărțile cu uși pictate pe pereți în trompe-l’œil și susținând că manuscrisul său va deschide o ușă reală, către un adevăr de dincolo.  Ceea ce este absolut evident este ducerea tehnicilor literare cu un mare pas înainte, căci ușa pe care o deschide nu poate fi decât o ușă 3D, către alt nivel al ficțiunii. Duc ideea mai departe: dacă Mircea Cărtărescu ar fi publicat două cărți cu conținut absolut identic cu al celei prezente, una sub titlul Solenoid, roman și una sub titlul Mărturie/raport/jurnal etc., ele ar fi funcționat diferit: Solenoid ar fi rămas de la prima până la ultima literă în zona ficțiunii, pe când cealaltă nu știu cum ar fi fost înțeleasă. (Am verificat! Nu scrie niciunde „roman” pe volum!) Aici fac iarăși trimiterea la Mircea Eliade, care a explorat  zona autenticității în literatură prin inserarea de jurnal, confesiune și chiar raport scris. Unele pasaje din Mircea Cărtărescu, acolo unde eroul repetă,  cu aparentă neglijență, povestirea unor experiențe din trecut, amintesc  de tehnica din Pe strada Mântuleasa, unde profesorul Fărâmă este pus de securitate să rescrie la nesfârșit ceea ce își amintește. 

Spațio-temporal, personajele se mișcă într-un București antedecembrist, prăfuit, prăbușit în sine, fără  nicio speranță. Această interfață a realității în care oamenii sunt prizonieri într-un soi de matrix începe să aibă breșe, ce  pot fi accesate din întâmplare sau prin destin. Elevii ce fug de la școală și se ascund într-o fabrică veche găsesc instalații stranii, casa pe care o cumpără protagonistul  e construită pe un solenoid care anulează gravitația, ca și casa unde s-a născut. Solenoidul central se află în clădirea impunătoare a Morgii  ș.a.m.d. Accesul spre „tărâmul celălalt”, al realității monstruoase, de obicei subpământean, poate fi descoperit, oamenii pot demasca oroarea condiției lor și pot începe să spere. Un alt punct forte al cărții este organizarea de acțiuni subversive de către oamenii (pichetiștii) ce protestează contra  celor (din altă dimensiune ? zei?) care îi supun suferinței și morții. Nu-mi dau seama încă în ce măsură romanul este și o parabolă politică.

Subiectul se construiește în jurul câtorva axe: profesorul de școală generală de cartier mărginaș, personajul-narator, scrie un raport, pe care îl va citi doar el însuși, pentru a consemna lucrurile terifiante și neînțelese care i-au marcat copilăria și tinerețea („Anomaliile mele” – titlul inițial la cărții); dostoievskian, se revoltă împotriva suferinței copiilor, al cărei rost nu îl poate înțelege. Anii când a fost trimis la internatul de la Voila, sub pretextul suspiciunii de TBC, sunt asociați cu amintiri de tip abducție, ziua când a fost mințit că merge la vărul său Doru și a ajuns la spital pentru a i se scoate o măsea  crescută anormal și multe alte întâmplări legate de doctori îi insuflă convingerea că a fost cobai pentru niște experimente atroce. Mai târziu, anii adolescenței i-au fost terorizați de „vizitatori”, persoane cvasireale care îl priveau în somn, de pe marginea patului. Destinul personajului este deturnat spre ratare și banalitate în seara când, student fiind, citește la cenaclul literar un poem pentru care este ironizat, batjocorit cu cruzime. Devine un profesor cu o existență cenușie care, asemeni lui Gavrilescu din La țigănci, se plimbă la nesfârșit cu tramvaiul, căzând, din condiția de artist, în capcana realului.  Dacă pentru Gavrilescu ratarea intervenise dintr-o alegere greșită și își putea recupera destinul prin experiența morții, profesorul din Solenoid o primește prin hazard („moneda căzută pe partea cealaltă”) și nu-și poate recupera destinul decât prin căutare asiduă conștientă, revoltă și luptă. După căsătoria cu Ștefana, ființă banală care e absorbită și ea în sfera monstruosului, întâlnirea cu Irina, colega  de fizică cu aspect ascetic, inițiată în teozofie și antropozofie, Krishnamurti și chestiuni parapsihologice îl susține pe calea căutării explicațiilor. Cei doi au un copil, o fetiță, ce reprezintă speranța. Pe lângă acest fir central, romanul devine un inventar al celor mai nebunești întreprinderi omenești făcute cu scopul de a evada din labirintul predestinării, de sub spectrul suferinței și al morții. Astfel, pe lângă menționarea celor mai cunoscute exemple (rosacrucieni, templieri, Madame Blavatski, mesmerism, budism, Iisus, întâlniri de gradul trei sunt doar câteva dintre acestea), autorul inserează povești inedite, ca aceea a fratelui doctorului legist Mina Minovici, care s-a supus benevol unor experiențe în apropierea morții, sau a manuscrisului Voynich, urmărit pe trei generații prin splendide conexiuni culturale.

Pagini antologice sunt protestele pichetiștilor, strigătul „ajutor!” repetat pe mai bine de zece pagini, fetița uriașă adormită și „fiolele” cu fetuși, statuia însuflețită a morții, scenele de dragoste în mediul antigravitațional din casa vapor, școala cu veșnicul șir de copii ce așteaptă vaccinarea, metamorfoza protagonistului  într-un Isus al sarcopților, Bucureștiul ca oraș proiectat direct în ruină și, mai ales, finalul absolut magistral, pe care însă nu îl voi dezvălui, pentru a nu strica surpriza cititorilor.

Mesajul este unul foarte limpede: dacă omul este născut victimă, „un simplu preparat anatomic  viu, făcut pentru tortură”, un păduche pentru cei ce l-au creat (păduchii sunt imaginea violentă cu care se deschide romanul), într-o lume strâmtă „ce se măsură cu cotul” îl citez eu pe Eminescu, având conștiința ori mai bine zis revelația că universul este multidimensional, infinit dimensional, ca și timpul, dacă în mod absurd acesta este născut pentru a fi supus durerii și sfârșitului inexorabil, el trebuie să afle că ceea ce numește realitate nu e decât o înșelare, că există posibilitatea  transgresării acestui coșmar, că există, dintotdeauna, oameni care caută cu disperare să sfâșie vălul iluziei și să descopere soluții pentru ca răul să fie alungat, iar ființa umană să fie salvată.

Solenoid este un roman cu totul excepțional, prin forța scriiturii, prin asumarea unor idei și viziuni extrem de curajoase, prin relația vie cu tradiția literară românească și cu peisajul prozei contemporane.  Este un roman pe care sunt sigură că îl voi reciti, și nu doar o singură dată.

Fapt divers: Omul cu porumbei

Sursa fotografiei: Internet

          Am văzut azi o chestie (căci nu-i pot zice nici scenă, nici întâmplare) căreia nu reușesc să-i dau de rost: ora 9 dimineața, în stația RATB de la Charles de Gaulle; puhoaie întretăiate de oameni, revărsate în ambele sensuri, printre zecile de călători ce așteptau, ca pinguinii pe banchiză, unul dintre cele vreo șapte autobuze ce trec pe-acolo. Coloană nesfârșită de mașini, frig de crapă pietrele, urme de nămeți. Apare  un ins absolut comun, cu o pungă de plastic în mână. Părea mai periferic, ce-i drept. Cu gesturi largi, dar firești în viziunea lui, răstoarnă gospodărește punga plină cu pâine – tăiată pătrățele! – drept în mijlocul aglomerației, într-un loc în care asfaltul, reparat cândva, dădea semne de eroziune. E clar că insul voia să hrănească porumbeii. Dar de ce, Doamne, își alesese chiar acel loc? De ce nu-i hrănea la 100 de metri mai încolo, unde bietele înaripate ar fi putut să ciugulească în liniște? Am privit cu un sentiment greu de definit firimiturile – să fi fost mai mult de jumătate de pâine, poate chiar una întreagă – ocolite grăbit sau călcate în picioare de trecătorii îmbulziți. Nu a venit niciun  porumbel în cele vreo zece minute cât am așteptat. Păsările au, vezi bine, simțul conservării.
          Scena îmi persistă în minte, ca un zbârnâit enervant. Poartă în ea ceva ce nu pot exprima în cuvinte. E atât de semnificativă! Denotă o inadecvare, o ruptură cauză-efect, situată între Dănilă Prepeleac și Cănuță om sucit, un „sentiment românesc al ființei” de a fi anapoda, în deplină mulțumire de sine.

          Faptul ăsta divers mi-a rechemat în memorie, ca madlena lui Proust, o secvență similară, având

ca decor o altă stație RATB, de lângă Auchan-ul din Crângași. În dreptul stației se află o clădire de tip industrial, cu o curte mare, părăginită și plină de gunoaie, cu un gard de sârmă, prin spărturile căruia, multe la număr, circulau câinii vagabonzi către tomberoanele  de vis-a-vis.  Probabil în urma reclamațiilor, căci spărturile erau chiar în stație, iar cotarlele - agresive, gardul a fost reparat, mai cu sârmă, mai cu bucăți de scânduri. Într-o zi, peste spărturi s-a ivit o plasă textilă verde ce acoperea întregul gard, dând, în fine, un aspect civilizat locului. Într-altă zi însă, pe când mă aflam în stație, degustând sentimentul de siguranță, apare o insă, parcă înrudită cu omul cu porumbei,  tot cu o sacoșă de plastic în mână. Se duce hotărâtă spre gard și, cu două mâini pricepute, sfâșie plasa verde pentru a scutura, prin fanta de jumate de metru, oasele de pui din sacoșă. Perplexitatea m-a cuprins și de data aceea, căci poarta pe unde ar fi putut arunca resturile era la vreo 50 de metri. Câini de hrănit erau și pe stradă, la discreție. Ce instinct atavic a mânat-o pe femeia aceea să sfâșie plasa cea nouă? Ce au oamenii ăștia cu stațiile de autobuz? Au devenit ele noile scene pe care unii se simt datori să se manifeste pentru a-și declara poziția?  Din ce film au descins? 
          Tot la Charles de Gaulle, aseară, o femeie cam dubioasă cerea bani pentru, chipurile, un caz umanitar. Deunăzi, un individ semidezbrăcat, înfășurat într-o pătură, propovăduia iubirea universală. Simt că, pentru a procesa toate acestea, rațiunea nu e de ajuns. O concluzie se impune, de la sine: circulați mai des cu RATB-ul, căci, zău, nici nu știți ce pierdeți.

Culorile sunt energie pură. Povestea naturii în culori

Ghiocelul spune povestea

Toamna lasă locul iernii

Semințele se trezesc

Primele semne

Brândușele la putere

Triumful primăverii

Primăvară pretutindeni

Straturi în grădină

Vara e aproape

Iarnă violetă

Iarna asta violetă 
ce mi se arată la geam
este oare semnul
că am ajuns,
în sfârșit,
la capătul spectrului?...

Eminescu, din suflet...

          Pe Mihai Eminescu nu înțeleg să-l omagiez altfel decât citindu-i scrierile și apropiindu-mă, pe cât se poate, de lumea lui.
          Astăzi, mai mult, l-am evocat răsfoind două minunate volume care mi-au fost dăruite mai demult de către cineva pentru care nu aveau atâta ecou (neprețuit dar!), ce cuprind facsimile ale manuscriselor lui Eminescu. M-am cufundat în corespondența  lui Mihai cu Veronica  și am simțit vibrația peniței poetului în scrisul mărunt și caligrafic. Deși nu era prima dată când le citeam, formulele Dulcea mea amică, Dulcea mea Doamnă, Draga mea copilă, Dulce Veronică, Doamna mea, Dragă și dulce fată sau Dragul meu suflet m-au tulburat din nou, m-au cufundat în melancolie, în amară meditație asupra veacului prozaic și lipsit de eleganță în care trăim, căci ce femeie se mai poate lăuda cu o adresare atât de romantică și de gentilă în mesajele electronice, mult mai eficiente de altfel, din ziua de azi?

           Poate că este un gest de indiscreție să citim aceste scrisori, atât de intime; mă cuprinde sfiala rostind în gând numele de alint pe care se adresau unul altuia: Veronică, Veronicuță, Cuță, Momoțel, Momoți, respectiv Eminul meu, Mițule, Mițicule, dar se vădește aici omenescul, frumosul, lumina din sufletul lui Eminescu, fapt care pe el, care s-a temut atâta de posteritatea superficială și meschină, poate l-ar consola. Lucruri banale sunt spuse cu atâta rafinament și sinceritate,  cu duioșie și drăgălășenie, cum numai un îndrăgostit adevărat le poate spune:  Fetițule dragă, Nu te supăra dacă nu-ți scriu numaidecât după ce-ți primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului și vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îți trimit bani de drum; pân-atunci "Legenda" la care lucrez va fi gata și fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetițul meu cel gingaș și mititel, și nu te-i supăra că nu-ți scriu imediat, nici că nu-ți scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o liniște perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu ești regina stelelor din cerul meu și regina gândurilor mele - graziosa - graziosissima donna - pe care o sărut de mii de ori în somn și trează și mă plec ei ca robul din "O mie și una de nopți". Emin) Sub cuvintele de încheiere ce promit mii de sărutări (Te sărut de mii de ori, Moț, și iar, și iar și te rog să-mi păstrezi locul din inimă) se așterne semnătura cu bucle ronde: Emin.
          Astăzi nu pot și nu vreau să fiu doctă. Spun doar atât:
          Au fost odată, demult, doi oameni care s-au iubit. Care au fost târâți de valurile și vâltorile vieții. Care s-au născut în același an și au murit în același an, mult prea tineri și prea nedrept. Și asupra cărora prea mulți s-au crezut și se cred îndreptățiti să ridice piatra.  Citind scrisorile lui Eminescu, descoperi o poveste de iubire adevărată.

Un an nou prosper, chiar din prima zi!

„Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry - O lecţie de iubire (Fragmente de lectură)

autorul desenului: cutiaculitere

      Micul prinţ era de acum palid de mânie.

      - De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănâncă totuşi florile. (...)Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decât pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important?

      El roşi, apoi continuă:

      - Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decât într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit când le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva...”     

      Dar dacă oaia mănâncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!

       Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plâns. Venise noaptea. (…)

       Am aflat destul de repede o seamă de lucruri despre această floare. Pe planeta micului prinţ fuseseră întotdeauna flori foarte simple, împodobite cu un singur rând de petale, aflate pretutindeni şi care nu deranjau pe nimeni. Ele apăreau într-o dimineaţa în iarbă şi seara dispăreau. Dar aceea germinase într-o bună zi dintr-un grăunte adus nu se ştie de unde, iar micul prinţ supraveghease cu foarte mare atenţie acea tulpiniţă care nu semăna cu celelalte. Putea să fie o nouă specie de baobab. Dar arbustul încetă curând să crească şi începu să pregătească o floare. Micul prinţ văzu ceva ca un bumb mare şi simţi că ceva miraculos avea să îşi facă apariţia; floarea însă, la adăpostul bumbului verde, nu îşi mai termina pregătirile pentru a-şi etala frumuseţea. Ea îşi alegea cu grijă culorile. Se îmbrăca încet, îşi potrivea una câte una petalele. Nu vroia să apară şifonată ca macul. Ea nu vroia să apară decît în deplinătatea şi sclipirea frumuseţii sale. Da! Era cochetă! Toaleta sa misterioasă dură multe zile. Dar într-o bună dimineaţă, exact odată cu răsăritul soarelui, se arătă.

Şi tocmai ea, care muncise cu atâta precizie, zise căscând:

       - Ah! De-abia mă scol.… Pardon.… Sunt încă răvăşită...…

       Atunci micul prinţ nu îşi putu stăpâni admiraţia:

       - Ce frumoasă eşti!

       - Nu-i aşa, răspunse cu delicateţe floarea… Şi sunt născută în acelaşi timp cu soarele.…

       Micul prinţ îşi dădu seama că nu era prea modestă, dar era atât de emoţionantă!

       - Cred că este ora micului dejun, adăugă ea îndată, dacă aţi avea bunătatea să vă gândiţi la mine.…

       Şi micul prinţ, luat un pic prin surprindere, găsi o stropitoare cu apă proaspătă şi o servi pe floare.

       Astfel îl chinuia ea pe micul prinţ cu vanitatea sa un pic bolnăvicioasă. Într-o zi, bunăoară, vorbind de cei patru spini ai săi, îi spuse micului prinţ:

       - Pot să vină chiar şi tigrii, cu ghearele lor!

       - Nu sunt tigri pe planeta mea, obiectă micul prinţ, şi apoi tigrii nu mănâncă plante.

       - Eu nu sunt o plantă, răspunse cu delicateţe floarea.

       - Iartă-mă.…

       - Nu mă tem deloc de tigri, dar am oroare de curenţii de aer. Nu aveţi un paravan? Oroare de curenţi de aer... nu e chiar un noroc pentru planeta mea. Floarea asta e destul de complicată...”

       - Seara mă veţi pune sub un glob de sticlă. E foarte frig aici. E prost aşezat. Acolo de unde vin eu...…

       Dar aici se intrerupse. Ea venise ca sămânţă. Nu putuse cunoaşte nimic din alte lumi. Umilită de a fi spus o minciună atât de naivă, tuşi de două-trei ori, sperând să îl pună şi pe micul prinţ într-o situaţie penibilă:

       - Cum e cu paravanul ăla?...

       - Mergeam să îl caut, dar îmi vorbeai!

       Atunci ea începu din nou să tuşească pentru a-i provoca totuşi remuşcări micului prinţ.

       Astfel, micul prinţ, în ciuda dragostei sale pentru floare, se îndoi repede de ea. El luase în serios cuvinte fără importanţă şi devenise foarte nefericit. Ar fi trebuit să nu o ascult, îmi mărturisi el într-o zi, nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă bucur de asta. Această istorie cu ghearele, care m-a deranjat atât, ar fi trebuit să mă emoţioneze.…

       Îmi mai mărturisi:

       - Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte şi nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tânăr ca să ştiu să iubesc.