Ura! M-a nominalizat Hyperliteratura! (evident, n-am și câștigat!)

Imagine preluată de pe site-ul revistei Hyperliteratura

          M-am obișnuit cu victoriile mici. Nu, nu le disprețuiesc deloc, dimpotrivă, mă bucur din suflet, pentru că îmi confirmă talentele mele...  mici. Mici și împrăștiate. Ca niște bibelouri sau suvenire (desigur, mici) aduse din locuri mari și frumoase.  Îmi plac concursurile și provocările de acest gen și am învățat că, dacă nu te bagi tu singur, nu te aruncă nimeni în ele. Iar cele mai frumoase sunt cele în care nu te cunoaște nimeni și se întâmplă să fii apreciat. 

          Ca să fiu la obiect: se poate observa, cu ochiul liber, că, pe coloana din dreapta a blogului de față, a apărut  o imagine albastră foarte drăguță prin semnificația ei: Blog de carte finalist al concursului organizat de revista Hyperliteratura, 2016, de care sunt foarte mândră. 

           Cum a fost posibil și despre ce e vorba? Hyperliteratura este o prestigioasă revistă online care promovează literatura la standarde de înaltă calitate. Citind într-o zi pe Facebook despre concursul de bloguri de carte, am înscris și eu Cutia mea cu litere, într-o pornire spontană. Mi s-a părut foarte bună și generoasă ideea organizatorilor de a „băga în seamă” pe cei care, la nivel individual, scriu despre cărți. Am vrut mai mult să știu cine sunt ceilalți. S-au înscris 50 de bloggeri și, după prima etapă de jurizare, am avut surpriza de a afla că mă număr printre cei 12 finaliști, primind astfel dreptul de a pune respectiva imagine pe blog. Evident, nu am ieșit între cei premiați, Cutia cu litere necorespunzând multor criterii (frecvența postărilor, prezența în Social Media, design, funcționalitate etc. - eu, sincer, nu m-aș fi plasat mai sus de locul 45!) Deci atuul meu a fost doar calitatea articolelor, ceea ce mă bucură și mai mult. Am intrat pe blogurile participanților și am admirat  diversitatea și ingeniozitatea materialelor, precum și complexitatea blogurilor.  M-au încântat și m-au inspirat. Îi felicit pe toți! 

           Îi puteți găsi pe link-ul:  https://hyperliteratura.ro/cel-mai-bun-blog-de-carte-2016-editia-1/, iar la ediția viitoare poate vom fi mai mulți și mai buni.

          Mulțumesc, Hyperliteratura!

Minunate mozaicuri și fresce creștine la Istanbul

Am mers în vacanță la Istanbul cu intenția, printre altele, de a admira arhitectura islamică atât de renumită, de a vizita celebrele palate Topkapi și Dolmabahce, dar nu mi-am închipuit nicio clipă că ceea ce mă va răvăși atât de profund vor fi imensele picturi și mozaicuri creștine de la Hagia Sofia și de la Mânăstirea Pammakaristos. Pe de-o parte, bucuria că au rezistat până astăzi și pot fi încă văzute, pe de altă parte, sentimentul durerii în fața distrugerii ireversibile și a degradării.
Deși cele rămase sunt, probabil, realizări mai târzii,  gândul m-a dus la romanul „Creanga de aur”, al lui Mihail Sadoveanu, în care împărăteasa Irina a Bizanțului, din rațiuni politice, pentru a atrage simpatia poporului, a combătut erezia lui Arie și iconoclasmul, care dorea distrugerea icoanelor și interzicerea lor, și a poruncit păstrarea acestora în biserica creștină. Mi-am dat seama cât de importantă a fost acea decizie pentru tot ce înseamnă arta și cultura creștină. Frescele pe care le-am imortalizat sunt colțuri izolate între multe ziduri pustii, unele foarte degradate (în special la Pammakaristos). Sentimentul este apropiat de cel pe care l-am trăit la vederea Cinei celei de Taină a lui Leonardo da Vinci, de la Milano, când am aflat că respectiva clădire fusese multă vreme depozit, apoi a avut acoperișul distrus, iar apoi în peretele pictat s-au făcut uși care au „tăiat” picioarele lui Isus Hristos. Alte biserici creștine din Istanbul nu mai au nicio pictură, de exemplu chiar Biserica Sfânta Irina (Hagia Irene), unde se păstrează doar imaginea unei cruci, în locul în care este de obicei imaginea Maicii Domnului, ca urmare a mișcării iconoclaste.
Frumusețea și expresivitatea icoanelor cred că vorbește de la sine. Deși soarta acestor monumente bizantine, distruse de cutremure și incendii, de războaie și conflicte religioase, a fost vitregă, ele au renăscut mereu, iar ochii de mozaic ai icoanelor ne privesc cu înțelepciune peste timp pentru a ne da speranță.

Navigând printr-o ceașcă de ceai (Visul unui corăbier)

Printr-o ceașcă de ceai

navigai,

în golful de porțelan cel rotund,

fără val, fără prund,

spre îndepărtata coastă trandafirie -

epifanie

a

eternei rătăciri pe mare

a sufletului
făr-adăstare                                                                                  
ce știe

doar vorba-„nainte”

și care

ignoră anume

cuvântu-„înturnare”.

Silueta bărcii mele sculptate

cu infinită minuțiozitate

într-un bob de orez

(siamez)

gravează-n tăcere,

pe solzi ca de miere,

caligrame engrame

pe spinările a doi albaștri dragoni

unisoni,

două flame

înlănțuite-n,

ghirlande

ce-n veci se rotesc,

se gonesc,

se deșiră și pier,

efemer…

(hieroglife lichide ale deșertăciunii,

spun unii…)

În adâncul mării de ceai transparent,

în jurul surâsului tău imanent,

un negru leviatan cade lent,

se-nvârte greoi, năucit,

amăgit

de reflexia portretului tău,

desenat

pe fundul ceștii de ceai legănat,

verde-aromat.

Ochii tăi, buzele tale vii

se apropie de mine și

marea se-nfioară, se

aud valurile prăbușindu-se…

și nu pot ști

ce va fi

cu mine,

cu tine…

Hai să rămânem aici, nemișcați,

într-o stampă de mătase pictați

așteptând noaptea lângă pagodă,

în ritmuri de odă,

tu

odihnindu-te într-un leagăn

(de bambú),

iar eu

iscodind tot mereu

de mă iubești

sau nu,

așteptând

în barca mea de orez,

să aud,

să visez

din glasul tău nepătruns,

niciodată rostitul

răspuns….

Închide-l bine în coș sub gătej

lângă lămâie și zahărul bej

până la următorul,

(incertul) prilej

de a ne-ntâlni la o ceașcă de ceai,

cum speram, - cum  sperai -

într-un mic colț de rai,

într-un pavilion

de bonton

pe-un ponton

pe un țărm

din ținutul

nipon.