Experiența suprarealistă: Victor Brauner, C. Nisipeanu

Victor Brauner (stânga) în atelierul său de la Paris

După un secol de la debut, experiența suprarealistă pare să-și culeagă cu adevărat roadele. Picturile lui Victor Brauner m-au fascinat încă de când, elevă prin gimnaziu, am vizitat, cu școala, Muzeul Național de Artă. Mai târziu, am dat de urmele lor prin albume și muzee și sentimentul a sporit mereu, alături de regretul că artistul nu este suficient de cunoscut și apreciat de publicul larg de la noi, mai ales că este cel mai bine cotat pictor român la casele de licitație internaționale (iertați-mi natura argumentului). Așa cum Viena și-a făcut din Gustav Klimt un brand, mă întreb de ce Bucureștiul nu-și face un brand dintr-un artist suprarealist? Răspunsul este evident - din nepricepere și incultură, din prejudecăți înguste, din lipsa de viziune. Nu vorbesc aici de nucleul de oameni de cultură care, din ce în ce mai mult, promovează valorile autentice prin reviste, expoziții, (cu ocazia Centenarului DADA, vor avea loc în București în perioada 20-25 iunie o serie de evenimente pe care le puteți afla pe: http://www.mnar.arts.ro/Evenimente), ci de pătrunderea acestor artiști în conștiința publică românească.  Victor Brauner are, de asemenea,  o biografie foarte interesantă, dar, fiindcă nu mi-am propus aici să scriu biografii, nu voi dezvolta subiectul. 

C. Nisipeanu (st.) și Gellu Naum

Țin să adaug și eu un strop la șuvoiul suprarealist și avangardist ce se va revărsa cu ocazia sus-menționatului eveniment, prin versurile unui poet surprinzător în opera sa de tinerețe (din păcate, după al doilea război s-a cumințit și și-a pierdut forța), Constantin Nisipeanu, pe care le-am descoperit cu încântare și mi s-a părut că ilustrează  foarte bine universul lui Brauner (da, de data aceasta versurile ilustrează pictura, nu invers, dată fiind, totuși, diferența valorică). Femeia de aer este un poem în zece părți, apărut în 1943 la Editura Unu, în doar 150 de exemplare „și două desene” pe care, din păcate, nu le-am putut identifica. Mă doare sufletul că am trunchiat textul, poemul întreg poate fi citit pe:  http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1811792/Femeia_de_aer.

Constantin Nisipeanu - Femeia de aer (1943) - fragmente

1

Victor Brauner, Le poete..., 1950

Am dus mâna uşor pe deasupra capului
Şi aerul a luat înfăţişarea unei femei
Cu mâini de aur şi părul de smoală.

Atunci am mai dus o dată mâna prin aer
Şi am rupt o bucată de suflet
Pe care am legat-o fundă
În părul femeii cu trupul de aer.

Deodată din braţul meu au început să cadă
Cascade luminoase
Pe care femeia de aer le culegea în palmă
Şi le lăsa să zboare păsări către suflet.

"O, Ranna, niciodată nu te-am presimţit
Atât de frumoasă
Şi niciodată n-am bănuit că te vei naşte
Din visul meu ca dintr-o scoică."

5

Arborii sunt instrumente de optică.
Prin ei pădurea priveşte în albumul cu fotografii,

Pe care potecile îl oferă trecătorilor
Când sunt urmăriţi de şacali.

În pădure şacalii au în dreptul inimei o fereastră

Unde seara merg şi îşi pregătesc mâinile pentru zbor.
Când fereastra este deschisă pădurea se târăşte prin ea
Ca o mireasă cu trena purtată pe mâini de fete
Cu rochiţele cusute din piele de reni.

Râurile sunt brăţări pe care pădurea le poartă pe mâini.
Dacă rupi o frunză şi ţi-o lipeşti pe frunte
Din copaci cad sute de ape
Purtând fiecare câte o stea pe mâni.

(...)
Umbrele se dezlipesc de pe obiecte

Victor Brauner, La base et le sommet, 1964

Şi capată viaţă proprie.
În frunze guşterii vin şi aprind lampioane.
Cu un lampion în mână umbrele sunt corăbii
Navigând prin scoarţa copacilor.

Fiecare copac e un ocean
Pe care îl duci la ochi să priveşti
Prin el orizontul.
Dimineaţa corăbiile sunt spălate pe dinţi
Cu apă de fluturi.

Copacii încep să viseze odată cu ivirea zorilor.

Un coşar mătură copacii pe dinăuntru
De şacali şi de umbre.
Coşarul e limpede ca o sticlă de ochelari.
În el se adună toate cântecele pădurii
Şi se prefac în oglinzi.

Ranna îşi priveşte gândurile cum se retrag în artere.
O floare privită prin oglinzi
Seamănă cu o cireadă de capre sălbatice.

6

Victor Brauner, Complexe nietzcheen,1959

Mă simt greu.
Mi-am petrecut noaptea alergând prin curte
Cu o stea-de-mare, în echilibru, pe inimă.
Sufletul meu e o apă stătută.

Am sărit în stradă şi m-am lovit de întuneric
Ca de un zid.
Ranna a ţinut pumnii strânşi
Până când zidul a izbutit să-şi facă loc prin mine.

O pădure trece pe lângă noi cu braţele încărcate cu farfurii
Pe care le taie pe jumătate cu o foarfecă
Şi le împarte la trecători.

Prin tunel se plimbă perechi de îndrăgostiţi
Fiecare ducând o pădure în mână.
Apele şi câinii duc câte o cană cu lapte.

Tunelul a fost construit din inimi.
Zidul de sus este tăiat felii subţiri.
O cântăreaţă leagă toate cărămizile de vocea ei
şi cărămizile se aprind.

Cântăreaţa este îmbrăcată într-o rochie de sticlă.
Se văd corăbii trecând prin ea.
Îmi fac loc printre corăbii.
Cântăreaţa invită pădurea la dans.

Mă duc la fund şi mă ridic cu o corabie pe spate.
Întunericul mângăie luna pe frunte cu o floare.
Pantofii din picioarele cântăreţei
Îmi povestesc despre o călătorie

Pe apele unei mâini.

Acum zidul se deschide şi trenurile se opresc la intrare.
O pădure se apropie cu paşi gigantici de tunel.
Peştii fug din artere.

8

Victor Brauner, Gemini, 1938

(...)

Ţi-am spus: Iată insula mea,
Să trecem pe lângă ea travestiţi în păduri.
Mi-ai răspuns: vreau să plantez pe insula ta hyppocampi.

Suntem pe insulă.
Ţi-am spus: să nu atingi pământul cu piciorul stâng,
Pe aici sunt canibali,
Plantele sunt canibali.
Mi-ai răspuns: sub piciorul meu stâng
Canibalii se vor îmblânzi.

10

(...)
Ne depărtăm de insulă.
"Aruncaţi maşinile peste bord,
Păstraţi cutiile din care v-aţi născut!"
Inima ta s-a închis ca o carte.
A trebuit să căutăm alt drum
Pădurile sunt lângă noi.
Visele îţi curg pe mână ca nisipul
Dintr-un ceasornic.
Eşti albă ca o grădină de palmieri.

Oceanul se retrage în frunze
Ca trenurile pe linia de garaj.

Victor Brauner, Event du poete, 1949

"Iubitule, viaţa e o cutie cu jucării,
Ai aici soldaţii de plumb
Pe care îi poţi topi în gură".
"Iubito, sunt lângă tine şi te ascult".

Autobuzele s-au oprit în năvoade
Trecătorii se opresc în năvoade.
Corabia trece nevăzută printre pescari.
Străzile sunt pisici
Lângă tunel.
La manej a plouat cu fete de jăratec.

Dacul melancolic din clădirea de sticlă

Piaţa Charles de Gaulle

          Nu ştiu ce caută acolo, dar, de când l-am zărit, acum vreo două săptămâni, nu trece zi să nu-l caut cu privirea, din staţia de autobuz în care-mi risipesc atâtea momente din viaţă, ca să văd ce mai face. 

          Orice te-ai aştepta să vezi într-o clădire ultramodernă, de sticlă, în care tineri la costum şi domnişoare îmbrăcate office ies din când în când pe balcon la o ţigară (poate acum nu mai ies la ţigară, nu ştiu cum e cu noua lege), numai un cap al lui Decebal, Gerula sau Gebeleizis nu. Cel puţin eu. Este alb, sculptat în piatră sau modelat în ghips, mare de vreun metru. 

          Mă întreb cine şi de ce l-o fi instalat acolo, în birou şi, mai ales, de ce l-a aşezat, atât de surprinzător, cu faţa spre stradă? Ce declaraţie de credinţă a posesorului reprezintă? Căci teoriile fanteziste despre daci sunt în floare... Îmi închipui un şefuleţ care a dat ordin să fie cărat pe scări sau cu liftul statuia care trebuie să fi fost destul de grea, ca să le arate el tuturor care-i sunt convingerile! Sau o fi vreun material promoţional, de care firma nu se poate debarasa prea uşor?! ...

          Oricum, Gerula priveşte frumos pe fereastră, de deasupra pizzeriei, la trecătorii grăbiţi, la traficul aglomerat, cu un calm imperturbabil, pe sub căciula lui de tarabostes bine potrivită pe frunte.

          Am încercat de mai multe ori să-l fotografiez de aproape, dar geamul are reflexii de tip oglindă şi n-am găsit unghiul potrivit. Dar, cu zoom, a ieşit destul de bine de vis-s-vis.

          Şi uite-aşa, mi s-a reconfirmat părerea că şi în cele mai prozaice locuri se pot ascunde tot felul de chestii pline de interes. Dacă reuşiţi să-i faceţi o poză mai bună, vă rog trimiteţi-mi-o, să o pun aici.

La circ... un accident banal (versuri de Ion Minulescu)

Autorul desenului: cutiaculitere

ULTIMA ORĂ
      de Ion Minulescu

                        lui Horia Furtună
La Circ...
Un accident banal ―
Un acrobat,
Un salt mortal
Și...
Acrobatul nu s-a mai sculat...

Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au țipat...
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi și-un accident adevărat
Și-a fluierat...
Zadarnic ―
Mortul n-a mai înviat...

Păcat de el !...
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus și până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea-ndoit ca un inel,
Sau când pe bara fixă se-nvârtea
Ca o morișcă de cafea
Cu balerina lângă el!...

Dar balerina nu-l iubea!...

Povestea lui?
Hm!...
Povestea mea ―
A mea,
A ta
Și-a altora!...

Același accident de circ, banal...
O zi «relâche»,
Și-apoi, la fel,
Cu-aceeași balerină lângă el,
Alt acrobat...
Alt salt mortal!...

Ura! M-a nominalizat Hyperliteratura! (evident, n-am și câștigat!)

Imagine preluată de pe site-ul revistei Hyperliteratura

          M-am obișnuit cu victoriile mici. Nu, nu le disprețuiesc deloc, dimpotrivă, mă bucur din suflet, pentru că îmi confirmă talentele mele...  mici. Mici și împrăștiate. Ca niște bibelouri sau suvenire (desigur, mici) aduse din locuri mari și frumoase.  Îmi plac concursurile și provocările de acest gen și am învățat că, dacă nu te bagi tu singur, nu te aruncă nimeni în ele. Iar cele mai frumoase sunt cele în care nu te cunoaște nimeni și se întâmplă să fii apreciat. 

          Ca să fiu la obiect: se poate observa, cu ochiul liber, că, pe coloana din dreapta a blogului de față, a apărut  o imagine albastră foarte drăguță prin semnificația ei: Blog de carte finalist al concursului organizat de revista Hyperliteratura, 2016, de care sunt foarte mândră. 

           Cum a fost posibil și despre ce e vorba? Hyperliteratura este o prestigioasă revistă online care promovează literatura la standarde de înaltă calitate. Citind într-o zi pe Facebook despre concursul de bloguri de carte, am înscris și eu Cutia mea cu litere, într-o pornire spontană. Mi s-a părut foarte bună și generoasă ideea organizatorilor de a „băga în seamă” pe cei care, la nivel individual, scriu despre cărți. Am vrut mai mult să știu cine sunt ceilalți. S-au înscris 50 de bloggeri și, după prima etapă de jurizare, am avut surpriza de a afla că mă număr printre cei 12 finaliști, primind astfel dreptul de a pune respectiva imagine pe blog. Evident, nu am ieșit între cei premiați, Cutia cu litere necorespunzând multor criterii (frecvența postărilor, prezența în Social Media, design, funcționalitate etc. - eu, sincer, nu m-aș fi plasat mai sus de locul 45!) Deci atuul meu a fost doar calitatea articolelor, ceea ce mă bucură și mai mult. Am intrat pe blogurile participanților și am admirat  diversitatea și ingeniozitatea materialelor, precum și complexitatea blogurilor.  M-au încântat și m-au inspirat. Îi felicit pe toți! 

           Îi puteți găsi pe link-ul:  https://hyperliteratura.ro/cel-mai-bun-blog-de-carte-2016-editia-1/, iar la ediția viitoare poate vom fi mai mulți și mai buni.

          Mulțumesc, Hyperliteratura!

Minunate mozaicuri și fresce creștine la Istanbul

Am mers în vacanță la Istanbul cu intenția, printre altele, de a admira arhitectura islamică atât de renumită, de a vizita celebrele palate Topkapi și Dolmabahce, dar nu mi-am închipuit nicio clipă că ceea ce mă va răvăși atât de profund vor fi imensele picturi și mozaicuri creștine de la Hagia Sofia și de la Mânăstirea Pammakaristos. Pe de-o parte, bucuria că au rezistat până astăzi și pot fi încă văzute, pe de altă parte, sentimentul durerii în fața distrugerii ireversibile și a degradării.
Deși cele rămase sunt, probabil, realizări mai târzii,  gândul m-a dus la romanul „Creanga de aur”, al lui Mihail Sadoveanu, în care împărăteasa Irina a Bizanțului, din rațiuni politice, pentru a atrage simpatia poporului, a combătut erezia lui Arie și iconoclasmul, care dorea distrugerea icoanelor și interzicerea lor, și a poruncit păstrarea acestora în biserica creștină. Mi-am dat seama cât de importantă a fost acea decizie pentru tot ce înseamnă arta și cultura creștină. Frescele pe care le-am imortalizat sunt colțuri izolate între multe ziduri pustii, unele foarte degradate (în special la Pammakaristos). Sentimentul este apropiat de cel pe care l-am trăit la vederea Cinei celei de Taină a lui Leonardo da Vinci, de la Milano, când am aflat că respectiva clădire fusese multă vreme depozit, apoi a avut acoperișul distrus, iar apoi în peretele pictat s-au făcut uși care au „tăiat” picioarele lui Isus Hristos. Alte biserici creștine din Istanbul nu mai au nicio pictură, de exemplu chiar Biserica Sfânta Irina (Hagia Irene), unde se păstrează doar imaginea unei cruci, în locul în care este de obicei imaginea Maicii Domnului, ca urmare a mișcării iconoclaste.
Frumusețea și expresivitatea icoanelor cred că vorbește de la sine. Deși soarta acestor monumente bizantine, distruse de cutremure și incendii, de războaie și conflicte religioase, a fost vitregă, ele au renăscut mereu, iar ochii de mozaic ai icoanelor ne privesc cu înțelepciune peste timp pentru a ne da speranță.

Navigând printr-o ceașcă de ceai (Visul unui corăbier)

Printr-o ceașcă de ceai

navigai,

în golful de porțelan cel rotund,

fără val, fără prund,

spre îndepărtata coastă trandafirie -

epifanie

a

eternei rătăciri pe mare

a sufletului
făr-adăstare                                                                                  
ce știe

doar vorba-„nainte”

și care

ignoră anume

cuvântu-„înturnare”.

Silueta bărcii mele sculptate

cu infinită minuțiozitate

într-un bob de orez

(siamez)

gravează-n tăcere,

pe solzi ca de miere,

caligrame engrame

pe spinările a doi albaștri dragoni

unisoni,

două flame

înlănțuite-n,

ghirlande

ce-n veci se rotesc,

se gonesc,

se deșiră și pier,

efemer…

(hieroglife lichide ale deșertăciunii,

spun unii…)

În adâncul mării de ceai transparent,

în jurul surâsului tău imanent,

un negru leviatan cade lent,

se-nvârte greoi, năucit,

amăgit

de reflexia portretului tău,

desenat

pe fundul ceștii de ceai legănat,

verde-aromat.

Ochii tăi, buzele tale vii

se apropie de mine și

marea se-nfioară, se

aud valurile prăbușindu-se…

și nu pot ști

ce va fi

cu mine,

cu tine…

Hai să rămânem aici, nemișcați,

într-o stampă de mătase pictați

așteptând noaptea lângă pagodă,

în ritmuri de odă,

tu

odihnindu-te într-un leagăn

(de bambú),

iar eu

iscodind tot mereu

de mă iubești

sau nu,

așteptând

în barca mea de orez,

să aud,

să visez

din glasul tău nepătruns,

niciodată rostitul

răspuns….

Închide-l bine în coș sub gătej

lângă lămâie și zahărul bej

până la următorul,

(incertul) prilej

de a ne-ntâlni la o ceașcă de ceai,

cum speram, - cum  sperai -

într-un mic colț de rai,

într-un pavilion

de bonton

pe-un ponton

pe un țărm

din ținutul

nipon.