Când marmura prinde viață - Gian Lorenzo Bernini

Răpirea Proserpinei - detaliu

Întâlnirea mea cu Bernini stă sub semnul unei experiențe aproape mistice. Mă aflam  la Roma, în 2011,  într-o minunată primăvară, într-un aprilie - la București friguros și ploios, iar pe tărâmurile italice desprins parcă dintr-o carte poștală ilustrată - înainte de Paști, care coincidea în acel an pentru lumea ortodoxă și cea catolică.  Bisericile erau împodobite,  în interior, cu  tot felul de panglici și flori, se lucra la sonorizare,  iar în piața San Pietro se montau șiruri de scaune. Papa Ioan Paul al II-lea murise în 2005 și am avut noroc să îi mai pot vedea mormântul, la Basilica Sf. Petru, căci, în scurt timp, a fost mutat în capela Sf. Sebastian din aceeași basilică, dar cu acces mai dificil pentru muritorii de rând, iar peste mai puțin de o lună avea să fie beatificat.

Isus Hristos

Trebuie să precizez că fiecare pas făcut pe pavajul sau pietrele Romei, fiecare gură de aer respirată au avut pentru mine o vibranță profundă, căci - ființă oarecum naivă, crescută în altă epocă - am trăit pe viu întâlnirea cu vestigiile orașului ca și când mi-aș fi întâlnit antecesorii față în față.  Da, nu mă rușinez să spun că, ajungând chiar în prima seară lângă Columna lui Traian, m-am simțit ca o nouă Badea Cârțan (ah, cred că figura lui nu mai are niciun ecou pentru cei tineri, căci pentru ei nu mai există...) și aș fi fost gata să mă culc la picioarele imensului monument, dacă nu m-ar fi așteptat locuința închiriată cu mult timp înainte.  

Răpirea Proserpinei

Undeva, pe Via Appia, am ajuns la Biserica și Catacombele Sfântului Mucenic Sebastian. Acolo, în secolul al III-lea, în chilii rudimentare, săpate în pământ și piatră, pe mai multe niveluri, s-au adăpostit creștinii persecutați de romani. Semnul peștelui stă încă neclintit, scrijelit pe ziduri. Tot acolo se pare că s-au aflat și mormintele apostolilor Petru și Pavel, timp de vreo jumătate de secol.  Sus, în biserica destul de sobră, simplă și luminoasă, am văzut prima dată o statuie a lui Bernini, care mi s-a imprimat pentru totdeauna pe retină și dincolo de ea: bustul lui Isus Hristos. Marmura albă este atât de sigur și de fin lucrată, încât parcă ar avea viață. Alături, într-o raclă de sticlă, statuia sfântului Sebastian, străpuns de săgeți. Totuși, chipul lui Isus mi-a rămas neșters în memorie.

De curând am descoperit, navigând pe net, o statuie uluitoare, de data aceasta deloc creștină, ci mitologică, a extraordinarului sculptor, lucrare aflată la Palatul Borghese, unde, din păcate, nu am ajuns: Răpirea Proserpinei. Nu poți decât să exclami „marmura este vie!” privind degetele lui Pluton apăsate pe pulpa de carne împietrită a zeiței.  Nu numai carnea își găsește materializarea sub dalta lui, ci și spiritul, în momentul desprinderii de tot ceea ce este materie perisabilă: Extazul Sfintei Tereza, aflat la Biserica Santa Maria della Vittoria.

Extazul Sfintei Tererza

Citind mai mult despre viața și opera lui Gian Lorenzo Bernini, am aflat, cu o uimire crescândă, că  este chiar arhitectul care a proiectat Piața  San Pietro, cu magnifica ei colonadă, autor, de asemenea,  al monumentalului baldachin de la mormântul Sf. Petru, dar și al Fântânii celor Patru Fluvii și al Fântânii Tritonului din Piața Navona, precum  și al elefantului cu obelisc din Piața Minervei.

Sculptor și arhitect de geniu, Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680) ar trebui să fie la fel de mult cunoscut și apreciat ca și Michelangelo, deoarece este unul dintre cei mai înzestrați artiști ai Italiei și al lumii.

Mormântul Sf. Petru

Piața San Pietro

Harper Lee „Du-te și pune un străjer” - Cartea unei (im)posibile întoarceri

Harper Lee, 1957

 „Du-te și pune un străjer” este un roman al schimbării, al transformării inevitabile sub semnul timpului, al „vremurilor”, transformare dureroasă, vegheată de conștiința deșteptată o dată cu începutul maturizării, străjerul din versetul biblic citat în titlu fiind decriptat în paginile romanului drept un simbol al conștiinței.

Plasat în Maycomb, un mic oraș din Alabama sudistă din deceniul șase al secolului al XX-lea, romanul abordează cu luciditate și prinde ca într-un insectar aspectele tensionate ale relațiilor interrasiale, sociale și familiale, depășind fără menajamente convenționalismul.

Aparent simplă compozițional, cartea spune povestea tinerei Jean Louise Finch (26 de ani), care se întoarce de la New York pentru a-și vizita familia și observă, cu dezamăgire și revoltă, că nu mai regăsește aceeași lume și aceiași oameni pe care îi știa dintotdeauna. Descoperă că sentimentul ce o leagă de Hank, băiatul pe care s-a bazat încă din copilărie, nu este iubire autentică, ci prietenie; că fostele colege de școală au devenit soții și mame cu preocupări străine de ale sale, îngroșând pătura clasei mijlocii în plină ascensiune; că bătrâna Calpurnia, negresa care o crescuse de mică, se dezice de sentimentele față de familia pe care o servise cu devotament, pe fondul câștigării conștiinței de sine a oamenilor de culoare. Cea mai grea probă, însă, pe calea maturizării, o constituie demolarea idolului pe care Jean Louise și-l făcuse din Atticus, tatăl ei, avocat apărător al dreptății până în pânzele albe, când constată că acesta, acum bătrân și reumatic, lua parte la consiliul cetățenesc al districtului, alături de politicieni abjecți care luptau fățiș pentru conservarea segregării. Discuțiile cu unchiul Jack Finch, figură pitorească, poate nu întâmplător cu profesiune de doctor, o conduc pe protagonistă pe calea conștientizării schimbărilor din jurul ei și din sine însăși, spre iertare și spre acceptarea cu smerenie a realității. La capătul acestui proces, Jean Louis își descoperă adevărata menire, aceea de a rămâne în orașul natal pentru a fi de partea celor care cred în progres și democrație.

Evocarea copilăriei, prin analepsă, a fetei-băiețoi, crescute fără mamă, veșnic în salopetă, alături de fratele Jem (mort la momentul povestirii), de Hank, viitorul iubit, și de Dill, un alt băiat, este plină de peripeții, amintind pe alocuri de aventurile lui Tom Sawyer. Pubertatea și adolescența, însă, marchează un prag, în care eroina își descoperă fragilitatea și barierele condiției de viitoare femeie. Neștiutoare de aspectele igienice și sexuale, trăiește experiențe penibile, ce o acoperă de ridicol în fața colegilor, culminând cu aceea de la balul absolvenților, unde își însoțește fratele. Povestite cu un umor destul de amar, scenele descriu convulsiile unei ieșiri din crisalidă niciodată finalizate pe deplin. Iubirea cumva subînțeleasă pentru Hank, tânărul sărac crescut sub oblăduirea tatălui ei și ajuns mâna dreaptă a acestuia, se izbește de diferențele sociale, el fiind conștient că, provenit dintr-o familie de „gunoaie albe”, dorește mai mult ca orice să își depășească condiția și e gata să recurgă la compromisuri, spre diferență de Jean Louise, care provine dintr-o familie respectabilă și i se pot ierta  orice excentricități ori poziții radicale. Una dintre cele mai mari mize ale romanului o constituie tensiunile dintre albi și negri. Jean Louise, întoarsă din nord, de la New York, după doisprezece ani, nu admite ezitările și opoziția dură a albilor din sud în ceea ce privește drepturile celor de culoare. Hrănită cu principii, foarte corecte de altfel, nu e conștientă de dificultatea procesului, de manipularea din afară de către organizații care celor din Alabama li se par abuzive.  Radicalizarea procesului alimentează ura, de ambele părți, iar umbra Klan-ului își face simțită  puternic prezența. În final, ea înțelege complexitatea problemei și își recâștigă respectul față de Atticus, care așază mai presus de toate legea, aplicabilă la fel pentru toți, ca singura soluție validă, în acel moment, a problemei.

Sursa romanului este, desigur, autobiografică, dar ar fi greșit să punem semnul egalității între lumea reală și universul ficțional al romanului.  

Am lăsat intenționat la sfârșit aspectele extratextuale, care își au și ele povestea lor, nu lipsită de interes: autoarea, Nelle Harper Lee (1926 - 2016), celebră pentru singurul roman publicat până în 2015, „Să ucizi o pasăre cântătoare”, apărut în 1960 (Premiul Pulitzer în anul următor), admirabil transpus cinematografic, a scris, cu câțiva ani înainte, un roman, prezentat în 1957 unei edituri care l-a respins, cu recomandarea de a mai lucra asupra anumitor aspecte, în special a celor legate de copilărie. Se pare că acest roman a stat la baza cărții de succes sus-menționate. Manuscrisul a fost considerat pierdut până când, în 2015, a fost descoperit de avocata familiei într-un seif. Bolnavă și aflată la o vârstă înaintată, instituționalizată, se pare că Harper Lee și-a dat acordul pentru publicarea manuscrisului, care a devenit imediat un best-seller, sub titlul „Du-te și pune un străjer”. De succes se bucură și în România, căci, iată, îl putem citi și noi, într-o reușită traducere, publicat în colecția Biblioteca Polirom (2015).

„Ferbonia” de Ioana Nicolaie - o carte pentru copii inteligenți

Țin în mână frumosul volum Ferbonia de Ioana Nicolaie și simt dorința subită de a mă întoarce la vârsta copilăriei și de a avea norocul întâlnirii cu o astfel de carte. Chiar dacă anii au trecut, copilul din mine se bucură fără margini și se lasă cu ușurință captivat de lectură...

Lansată la Editura Arthur la finele anului trecut (2015), în condiții grafice absolut minunate, Ferbonia scrisă de Ioana Nicolaie este, în sfârșit, cartea românească pentru copii mult așteptată, perfect ancorată în lumea copiilor de azi, cu gusturile și nevoile lor estetice specifice.  Cunoscută deja ca autoare a două romane și a patru volume de versuri apreciate (Nordul, Credința, Cerul din burtă, Cenotaf, O pasăre pe sârmă,

Autoimun,  Lomografii), Ioana Nicolaie își găsește, în opinia mea, adevărata vocație în literatura adresată celor mici, unde talentul și forța creatoare se canalizează și irup în scrieri originale, de mare virtuozitate (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia).

Ferbonia este o lume altfel, un tărâm virtual, similar cu  cele din videogames, o Fantazia în felul ei, o  antifeerie.  Structurată complex, ca o mare poveste-cadru, ce îmbrățișează o mulțime de alte povești, numite năzăreli, cartea nu lasă cititorilor niciun moment de plictiseală, așa cum este sugerat și de titlurile capitolelor (Dar de unde apăruse Piper? Fil, o escapadă periculoasă; Tina, o mână de ajutor; Cazul lui Fil. Câteva mărturii; O întorsătură neașteptată; Uriașul. Salvarea).

Ținutul  Ferboniei este o lume labirintică a țevilor, țevi însuflețite ce hârâie și duduie, cresc și fac ramificații, se pot strica în orice moment și pot produce catastrofe. Ferbonienii sunt niște omuleți împărțiți în patru tagme: viguroșii, instalatorii, rezistenții și pirpiriii (artiștii), aceștia din urmă fiind antrenați într-un Campionat al Năzărelilor. E o lume simpatică, ce forfotește de viață, fiecare omuleț știind ce are de făcut în sectorul său; de dimineață până seara, ei răzuiesc zgura, repară instalațiile, își lustruiesc locuințele - mici bile de sticlă - sau fac tot felul de giumbușlucuri în piața publică pentru a-i distra pe ceilalți. Ca și în Harry Potter, există școală și profesori, iar învățăceii sunt repartizați, după aptitudinile lor, într-una sau alta din tagme. Fil și Luvia sunt protagoniștii poveștii, antrenați într-o serie de întâmplări din care nu lipsesc prietenia, curajul, inteligența, spiritul de sacrificiu. Cei doi dezleagă enigme, fac planuri, salvează Ferbonia de la dezastru și, în cele din urmă... dar să nu dezvăluim chiar totul, nu? Un personaj deosebit de simpatic este Piper, un animăluț de companie albastru, care poate lua cele mai fanteziste forme.

Năzărelile, bile plăsmuite și lansate de pirpirii, ce prind viață în jurul unui cuvânt-suflet, își poartă cititorii în lumea poveștilor moderne, cum ar fi a cucuvelei Sisi ce locuiește într-o carte, a fluturelui fără curaj, a Zmeulinei, iubitoarea  de înghețată,  a lui Dragomoti, un motan sub blana căruia se ascunde un dragon, a cavalerului Evelin și nu lipsesc nici chiar extratereștrii;  Verzisaria, Oranjsaria sau Ceatatea trifoilor sunt alte Fantazii în care se petrec aventuri miraculoase.

Ilustrațiile, realizate de Anca Smărăndache, sunt parte integrantă a universului cărții, începând cu cele două coperți și continuând cu fiecare capitol, ilustrații bogate, dinamice, care dau o formă grafică admirabilă personajelor  și  ținuturilor în care acestea se mișcă.

Ferbonia este o carte densă, coerentă, solicitantă și incitantă, care își răsplătește pe deplin cititorii, un reper central  al literaturii actuale pentru copii și nu numai.

Sfârșit de vară/ End of summer

Kabura (desene)

Nu știu exact ce înseamnă kabura, dar este o funcție a programului MyPaint. Mai precis un tip de linie, care mi se pare extrem de expresiv. Așa că am experimentat...

Good Morning!

În lipsa tatălui : „Mara” de Ioan Slavici - un roman al paternității ?

Persida. Autor:cutiaculitere

Romanele tradiționale vorbesc despre o lume patriarhală, în care temele principale sunt averea și familia, ambele de neconceput în absența tatălui, pater familias; despre sporirea averii sau ruină, despre unitatea unei familii /a unui clan sau risipa sa, în funcție de tăria de caracter a stâlpului familiei. Familiile cu o figură paternă puternică și echilibrată prosperă, cele cu o figură paternă slabă se ruinează, iar cele ale orfanilor cad pradă, de regulă, nenorocirii și numai luarea frâielor destinului în propriile mâini (misiune cvasiimposibilă) și norocul le pot salva - de aici și tema norocului, pe care eroii lui Slavici își joacă adesea toate cărțile. Moralistul Slavici, maestru al „consecințelor nefaste”, abordează și în Mara acest motiv, pentru a ilustra însă nu tema averii, ci tema paternității: astfel, romanul Mara devine romanul consecințelor nefaste ale absenței figurii paterne, respectiv ale unei figuri paterne corupte asupra descendenților. În centrul romanului, din acest unghi de vedere, stau două familii care se grupează în efortul de a contracara consecințele dispariției tatălui (Mara și copiii ei), respectiv ale unui tată semiabsent și tiranic (Națl și mama lui).  Prin urmare, ca un fin psiholog, Slavici, pe baza observației sociale, intuiește lucruri pe care tratatele de psihologie le-au clarificat deja de mult. Începând cu Freud (complexul lui Oedip și al Electrei), C.G. Jung (Animus/Anima, sinele, umbra, persona, arhetipurile), psihologia a aprofundat problema rolului covârșitor pe care îl exercită figura paternă în dezvoltarea fiului și, mai ales, a fiicei, concluzia putând fi concentrată în logo-ul mult vehiculat astăzi: Tatăl este primul erou al fiului său și prima iubire a fiicei sale.
Dacă privitor la  „Enigma Otiliei” a devenit o afirmație banală aceea că tema centrală este, conform lui G. Călinescu însuși, cea a paternității, în pofida faptului că nu apare niciun tată în roman, ci doar simulacre de figuri paterne, de ce n-am admite posibilitatea de a vedea în scrierea lui Ioan Slavici, de asemenea, un roman al paternității, mai precis al consecințelor alterării sau absenței figurii paterne asupra evoluției unor personaje? Principalul obstacol pare a fi chiar prezența copleșitoare a Marei, săraca văduvă cu doi copii. Mara este, fără-ndoială, pilonul central al romanului, femeia asprită de viață, puternică, întreprinzătoare, ale cărei acțiuni par să graviteze exclusiv în jurul realizării copiilor săi. Cu toate acestea, cu greu am putea spune că Mara este romanul maternității, căci Mara nu întruchipează arhetipul mamei, ci este un personaj ce iese din matcă, sare out of the box, și mizează 50%  pe propria ascensiune în efortul depășirii condiției de văduvă sărmană cu doi copii și de câștigare a respectabilității, realizarea copiilor devenind mai mult un mijloc, decât un scop.

Bârzovanu este primul tată absent menționat în roman. Figura lui este doar o fantoșă: fără prenume, om sărac, dar nu rău, mediocru, cu metehnele firești în epocă: nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar și ședea mai bucuros la birt decât acasă. Mara nu-i cultivă în niciun fel imaginea în memoria copiilor, nu are niciun sentiment de regret, nu-i aprinde vreo lumânare, dimpotrivă, pare eliberată de rolul de nevastă de om sărac și se folosește de noua condiție, de văduvă, cu tenacitate, ca de o strategie a parvenirii. Practic, îi ia locul, absorbindu-l în ființa ei pe bărbat, devenind astfel asexuată, prin anularea celor două principii.
Absența fizică și emoțională a figurii paterne poate duce la tipare comportamentale defectuoase, legate de stabilirea  masculinității, respectiv a feminității descendenților; efectele se observa mai ales la adolescență, pe fondul formării cu dificultate a propriei identitati. Băieții crescuți fără tată pot avea probleme de confirmare a masculinității, devin nesiguri, impulsivi, chiar agresivi, sunt mai înclinați spre abandon școlar și sunt mai des victime ale hărțuirii de către ceilalți. O fată crescută în absența figurii paterne care să-i permita testarea rolului de femeie va căuta, aproape obsesiv, bărbați care să-i pună în valoare feminitatea, va începe mai timpuriu relațiile sentimentale/sexuale, alunecând mai ușor pe calea promiscuității.
În roman, autorul surprinde cu precizie aceste efecte. Trică este un copil interiorizat, sensibil la orice intenție de batjocură, impulsiv, cu reacții violente: el știa să muște, să zgârie și să dea cu picioarele, după cum se vede episodul în care se bate la școală cu Costi. Nu se adaptează la rigorile școlii, de aceea învățătorul Blăguță l-a dat afară din școală pe Trică, fiindcă era leneș, neascultător, hărțăgos și strica și pe ceilalți copii. Chiar atunci când crește, calfă la Claici, rămâne la fel de neadaptat tiparelor sociale, atât ca igienă și ținută, cât și ca atitudine, neavând un exemplu masculin de la care să deprindă aceste lucruri: Iar Trică stătea rușinos în dosul bundei de probă, ca să fie la îndemână când vin stăpânii care caută calfe. Era tot lung și deșirat, tot motolog și gură-cască, dar mai nespălat și mai nepieptănat decât odinioară. Trică începe să depășescă acest stadiu sub influența lui Bocioacă, în care găsește un model parental, și, ceva mai târziu, în armată. Cum poate omul, Doamne, să se schimbe trecând prin lume! Lasă că era periat și pieptănat, cu obrazul ras și cu mustăcioara răsucită, bine strâns la brâu și cu căciula pe-o ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostălanul motolog, din care putea orișinice să facă ce vrea.

Persida este marcată cel mai puternic de lipsa tatălui. Nu numai că nu are de la cine învăța să fie feminină, nu are cine să-i aprobe identitatatea de fată, prin diferențiere, cine să o valorizeze, dar este educată de o călugăriță, Maica Aegidia, căreia viața lumească îi este total străină, și (ne)educată de o mamă care a uitat să fie femeie. O fiică învaţă despre "feminitatea maternă" de la mama ei, şi despre "feminitatea heterosexuală" de la tatăl ei. Relaţia tată-fiică este "laboratorul de teste" pentru relaţiile romantice ale acesteia, "repetiţia generală" pentru iubirea heterosexuală. Numeroase studii arată că, la femeie, capacitatea de a stabili o relaţie romantică de iubire reciprocă este direct legată de relaţia sa cu tatăl. (William R. Mattox, Jr). Din start, asupra Persidei planează oprobriul comunității, ea fiind înfierată cu eticheta de fata Marei. Orfană de tată, ea reprezintă un potențial pericol, căci în societățile de tip patriarhal se cunoștea bine vulnerabilitatea unei astfel de condiții. Fără umbrela autorității paterne, Persida este e o copilă cu porniri sălbatice. Ajunsă o adolescentă de toată frumusețea, dar neștiutoare (decât poate în mod teoretic) a ceea ce se cade și ce nu, acționează impulsiv, provocator, după ce Maica Aegidia închide fereastra la care a zărit-o Națl. Era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut. Da! a fost o nemaipomenită ștrengărie, de care îi era rușine, și mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă când ea a deschis fereastra. „Ștrengăriile” ar fi trebuit să se consume în copilărie, înaintea manifestării instinctului sexual, și ar fi trebuit să-și găsească făgașul firesc, între dorință și norma socială. Ea nu are de la cine afla că inițiativa în jocul seducției nu trebuie manifestată atât de fățiș și că nu se cădea, în epocă, să aparțină fetei. Persida nu știe, în consecință, să respingă un sentiment ce nu e acceptat social din cauza diferențelor etnice, religioase și de avere.  Ea își abate de nenumărate ori drumul spre a ieși în calea lui Națl, dar apoi percepe sentimentul iscat ca pe o calamitate, deoarece nu-l poate canaliza și nici doza: Se temea ea însăși de sine, simțea c-o apucă din când în când o pornire năvalnică și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă, ea singură nu știa ce. Hubăroaia e scandalizată că băiatul ei stă gură-cască pe la ferestre, ca să dea ochi cu fata Marei, care întruchipează în concepția generală ispita ce poate duce pe calea pierzaniei băieții de familie bună. Persida duce o luptă cu sine însăși, ba negându-și sentimentele, ba lăsându-se pradă lor. Ceea ce o împiedică să dea curs deschis pornirilor  firii sale tumultuoase este educația ascetică primită la mânăstire. Mânăstirea devine limanul unde se refugiază de conflictele trup-suflet pe care nu le poate gestiona. La dilemele Persidei, Mara nu are răspunsuri potrivite, ea practic dezertează din misiunea de părinte, căci, văduvă fiind, nu are puterea autorității bărbătești: Eu, zise Mara umilită în ea, sunt femeie proastă și nu știu ce să-ți fac, nici cum să te povățuiesc. Am făcut ce am putut și după cum mi-a fost priceperea. Condiția de fată fără tată, intrată în complicații sentimentale, îi permite demonicului Burdea să o tulbure cu dileme ispititoare, să-i puncteze nesiguranța și alunecarea pe căile păcatului: Pare-mi-se, întâmpină el cu răutate, că nu de el, ci de slăbiciunea d-tale te temi. De aceea este prea târziu venit și imposibil de urmat sfatul maicii Aegidia, îngrozită că Persida s-a uitat cu ochi doritori la flăcăul care și-a lovit tatăl: Închide-ți ochii, ca să nu-l vezi, depărtează-ți gândul, stăpânește-ți inima! Interdicția unui tată ar fi avut, cu siguranță, altă greutate. Nici dorința de ocrotire a fratelui mai mic, Trică, și nici amenințările lui la adresa lui Națl nu pot avea aceeași îndreptățire ca ale unui tată. Pericolul promiscuității este iminent; deși, de fapt, cei doi se căsătoresc, în ochii lumii Persida este o femeie sedusă (ori, mai degrabă,  tipul seducătoarei), fugită  în lume cu un bărbat. Ea ar fi fugit, după cum însăși recunoaște, și fără cununie. Gestul o expune în consecință la gelozii și suspiciuni din partea soțului: Ceea ce mi-ai făcut mie ai putea să-i faci altuia; ceea ce de dragul meu i-ai făcut mamei tale, ai putea să-mi faci și mie de dragul vreunui mai norocos, idee întărită de Burdea: Când ți se va urî de el, ești frumoasă și n-ai decât să alegi pe vreun altul.  

sursa: Internet

Scenele violente din birtul de la Sărărie, agresivitatea Persidei ca răspuns la nevolnicia lui Națl în fața prietenilor demonstrează, de asemenea, o modelare defectuoasă a naturii feminine. Persida, ca și mama ei, nu distinge între rolul femeii și al bărbatului, asumându-și toată munca și aproape scoțându-l din joc pe Națl. Este un fapt recunoscut că femeile cu un model patern slab devin agresive, puternice în sens negativ, ca urmare a neidentificării tiparului consacrat. Tulburarea de imagine creează dificultăți celor doi, chiar o inversare de roluri, care provoacă un lanț de suferințe cu consecințe tragice (pierderea unei sarcini). Lucrurile reintră în normal o dată cu nașterea copilului și împăcarea familiilor, când, prin acceptarea de către comunitate, aceasta oferă ea însăși modelele sociale necesare integrării în noile stări: de părinți și de membri de vază ai unei lumi onorabile, chiar dacă nu perfecte.

La rândul său, Națl este și el victima unui tată mai mult absent, atât fizic, cât și, mai ales,  emoțional. Vienez obișnuit cu viața bună, Hubăr lasă treburile măcelăriei în seama fiului încă nevârstnic pentru asemenea sarcină și a nevestei, în timp ce el petrece cu beamterii. Asprimea, inflexibilitatea îl îndepărtează sufletește de fiul pe care îl iubește în felul său. Națl devine un caracter slab, șovăielnic, neavând puterea de a-și susține cauzele în fața unui părinte dominator. El se vede silit să urmeze un drum pe care nu-l dorește (el nici c-ar fi ajuns măcelar) și să se căsătorească în ascuns. Tată absent este Hubăr și pentru Bandi, fiul nelegitim, făcut cu Reghina. Acesta trăiește din plin complexul oedipian. Cât este mic, nutrește un atașament exagerat pentru mama sa, pe care îl transferă apoi asupra altor figuri feminine, inclusiv asupra Persidei. Soluția uciderii tatălui vine cumva de la sine în această ecuație.

Chiar dacă nu putem vorbi de o conștientizare a pattern-ului, ca declic pentru înțelegerea și rezolvarea traumei, în romanul Mara soluțiile vin din exterior, din mecanismele sociale, care obligă indivizii să devină rotițe funcționale pentru a putea supraviețui. Este meritul lui Ioan Slavici de a se fi aplecat cu atâta obiectivitate asupra aspectelor morale ale lumii în care a trăit și de a ni le fi transmis, cu toată încărcătura lor psihologică, atât de viu, prin scrierile sale.