Superachiziție: Thomas Pynchon „Curcubeul gravitației”!

Real Serendipity! Am găsit cartea lui Thomas Pynchon imediat după dezamăgirea de la Gaudeamus, intrând total întâmplător pe la o Diverta. Nu credeam că voi pune mâna pe așa ceva, ca să nu mai zic de un preț redus de n-șpe ori!!! Am citi vreo 50 de pagini și nu pot spune decât, adaptându-mi limbajul la cel al cărții, „Bestial! Delir!” - insul ăsta are o imaginație fără margini, de-a dreptul nebunească. Nerecomandat suferinzilor de inimă și domnișoarelor de pension. Sper să nu mă șocheze iremediabil. Cronica mai târziu, cănd voi termina de citit cele aproape 900 de pagini.

Dragoni şi demoni: „O experienţă personală” de Kenzaburō Ōe

Premiul Nobel pentru literatură 1994

       Am tot citi în ultima perioadă autori japonezi, diferiţi între ei de altfel, însă nu reuşesc să definesc ce au atât de special. Un fel de linişte, chiar şi în experienţele traumatizante, un fel de a primi ceea ce vine fără patimă, fără exteriorizare; da, cred că asta este: o lipsă a patosului. Fără hybris, fără râs homeric, fără jeluire tragică fără exhibiții sentimentale. Sentimentele nu lipsesc, dar rămâi cu senzaţia că fiecare individ le trăieşte în pătrăţica lui, în singurătate, dintr-o uzanţă care cere să nu-ţi deranjezi vecinii, în a căror pătrăţică dacă vrei să intri trebuie mai întâi să te ştergi bine pe picioare.  Mă mai nedumereşte, în acest sens, fascinaţia lor pentru cultura europeană, căci îmi pun serioase întrebări asupra felului cum o percep, cum înţeleg, bunăoară, agonia şi extazul din sonetele lui Shakespeare, dintr-un poem de Byron ori dintr-un roman de Flaubert sau Dostoievski.

           Romanul „O experienţă personală” scris de Kenzaburō Ōe (Editura Art, 2012), cu rădăcini adânc înfipte în biografia autorului, are câteva cluuri clare, reperabile chiar din start. Unul este chiar subiectul abordat: naşterea unui copil cu probleme şi tribulaţiile personajului-narator, tatăl, pentru a face faţă acestui accident; altul este tipul de antierou adus în prim-plan: un tânăr cu un trecut relativ dubios, presărat de episoade de alcoolism şi violenţă, căruia îi este greu să se mențină pe linia de plutire; al treilea este, fără îndoială, limbajul, extrem de plastic, presărat cu referiri la lumea animală, care ea însăşi constituie un important strat de semnificaţie.

           Bird (acesta este numele sub care este cunoscut protagonistul), fost masterand, actualmente profesor la o şcoală pregătitoare, s-a căsătorit la 25 de ani cu fiica şefului Catedrei de literatura engleză de la universitatea pe care o absolvise. El şi-a ratat cariera în urma unei "eclipse" de patru săptămâni în care a băut whisky şi a ascultat discuri nonstop, pierzând, în consecinţă, examenele şi fiind silit să se retragă şi să accepte o slujbă umilă. Visul lui, adevărată obsesie, este să meargă în Africa și e dublat de teama că nu şi-l va putea realiza. Romanul începe cu aşteptarea, prelungită, a naşterii primului copil al tinerei familii. În tot acest timp, Bird umblă prin oraş, fără ţintă, intrând în câte un bar pentru a telefona soacrei sale, aflate lângă viitoarea mamă, la spital. Un episod aparent nesemnificativ este acela în care Bird intră într-o prăvălie cu jocuri mecanice. El se vede înconjurat de nişte adolescenţi care purtau toţi jachete ce păreau făcute în Hong Kong pentru americani, brodate cu dragoni aurii şi argintii, şi care scoteau sunete de atac misterioase şi care îl privesc suspicioşi ca nişte animale sălbatice. Ei îl urmăresc şi îl atacă într-o stradă înfundată, îl lovesc puternic, dar apoi pleacă, considerându-l prea bătrân (Bird avea 27 de ani). Acest atac deschide calea confruntării cu proprii demoni, căci simbolul dragonului, fiinţă benefică în cultura orientală, este aici occidentalizat, funcţionând ca simbol al răului, al demonilor interiori. Copilul se naşte cu aspect monstruos: trup sănătos, puternic, dar cap diform, aparent bicefal, în urma unei presupuse hernii cerebrale, cu puţine şanse de supravieţuire şi cu nicio şansă de dezvoltare normală ca intelect. Din acest moment, se declanşează un joc malefic al deciziilor, o conspiraţie a răului şi a ispitirilor. Bird ar vrea să lase copilul în spital, fără să opteze pentru operaţie. Doctorul îi sugerează că ar putea să nu-l mai hrănească suficient, ceea ce Bird acceptă, pentru a-l slăbi şi a-i determina moartea; soacra este de acord în mod tacit, mamei copilului urmând a i se spune, sub pretextul menajării, că a fost vorba de o problemă cardiacă, la care copilul nu a rezistat. Bird trece prin stări psihice dificile; socrul îi dă o sticlă de whisky, iar Bird se duce la o veche prietenă, Himiko, să bea împreună, lăsându-se antrenat într-o ciudată relaţie erotică. El oscilează între durere, umilinţă şi spaimă, se teme de copilul care îi va distruge destinul, visele (Africa), îl vede ca pe un monstru ce trebuie îndepărtat. Copilul rezistă până la data la care ar trebui operat, chiar dacă e subnutrit, iar Bird şi Himiko merg să îl ia de la spital, refuzând intervenţia chirurgicală. Himiko îi spune că ea cunoaşte un doctor care ar putea "termina" treaba. Ei se rătăcesc, (rătăcire nu lipsită de semnificaţie), dar până la urmă găsesc clinica, unde lasă copilul, pentru a i se provoca moartea. Ajunşi într-un bar, într-o discuţie cu un vechi prieten regăsit, Bird are revelaţia greşelii pe care o face: „Ce anume încerc să protejez de monstrul ăla de copil, de am ajuns să fug fără ruşine cu atâta disperare? Ce anume e în mine de mă zbat atâta să mă apăr?” Răspunsul fu teribil: „Nimic! Zero!”  El îi spune lui Himiko că nu mai vrea să fugă de răspundere, se suie într-un taxi şi ia copilul de la doctorul ucigaş. Copilul este operat şi în mare parte recuperat. Salvând copilul, Bird se salvează, în acelaşi timp, pe sine. Pe când Bird şi socrul său merg spre ieşirea din spital, pe lângă ei trece un grup de tineri cu jachete subţiri şi ponosite, brodate cu dragoni, aceiaşi tineri care-l atacaseră mai demult. Tinerii îl ignoră de data aceasta, iar Bird se miră. Socrul îl priveşte cu apreciere şi-i spune că s-a schimbat foarte mult în ultimele două săptămâni şi că nu i se mai potriveşte porecla ridicolă de Bird.

           Romanul are multe niveluri de semnificaţie: obsesia pentru Africa este, poate, obsesia pentru un fond primitiv, animal; acest fond se arată în visele personajului, unde este atacat de facoceri; este prezent în numele său, Bird, desprins dintr-un regn subuman, chiar dacă e înzestrat cu aripi strânse. Limbajul abundă în comparaţii din lumea animală: o locomotivă care trece pare un rinocer gigantic, întrebările cunoscuţilor despre copil i-ar sfâşia nervii asemeni unui rechin, leagănul pregătit pentru fiu pare o insectă uriaşă. Deşi naraţia este la persoana a III-a, din afară, citiorul are acces la toate stările interioare ale protagonistului. Tehnica narativă este neobișnuită, deoarece se apropie de cea comportamentistă, lăsând impresia de limitare la nivelul factual. Între faptele petrecute sau aduse din planul abisal nu există, la nivel textual, înlănţuiri cauzale, dar reţeaua de relaţii cauză-efect se naşte treptat, pe măsura înaintării în lectură, constituindu-se într-un adevărat lanţ karmic. Această ocultare a lanţului cauzal mi se pare unul dintre atuurile scriiturii lui Kenzaburō Ōe.

          „O experienţă personală” nu este doar romanul unei situaţii traumatizante pe care eroul trebuie să o depăşească, ci este, până la urmă, romanul maturizării, al desprinderii de un trecut încărcat şi al pornirii asumate pe un drum nou, al speranţei, pe parcursul căruia anti-eroul se transformă într-un real erou.

Juggler In The Pot (desen)

Autor: cutiaculitere

Mama e numai una! Comedie de Nicoleta Ionescu

Sursa: Internet

PERSONAJELE:

Marcela                   60 de ani, pensionară

Adela                      30 de ani, fiica Marcelei

Popescu                  65 de ani, pensionar

Cristi                       35 de ani, ginerele Marcelei

(Garsoniera Marcelei, o uşă în dreapta. Marcela îşi perie haina din cuier. Se aude cheia în broască. Intră Adela, agitată.)

Marcela: Tu eşti, Adela?

Adela: Eu sunt, mamă. Te pup.

Marcela: Hai, intră. Stai pe fotoliu. Stai locului undeva, că mă ameţeşti.

Adela: Nu pot. Mamă, pe unde ai umblat? Te-am sunat toată dimineaţa.

Marcela: Am fost la... croitoreasă.

Adela: La cine?

Marcela: La madam Virginica.

Adela: La madam Virginica? Păi Virginica nu era coafeza?

Marcela : Nu, coafeza era Ţica.

Adela: Cine?

Marcela: Ţica. Ţica..., aia care te-a tuns pe tine la zero când erai mică, de urlai de fiecare dată când o vedeai la uşă.

Adela: Aoleu, nu-mi mai aminti, că-mi vine şi-acu' să urlu. Zău, nu ştiu ce-o fi fost în capul vostru, femei nebune, să sluţiţi un copil în aşa hal....

Marcela: Copiii urâţi se fac frumoşi.

Adela: Da, şi ăia frumoşi se fac şi mai frumoşi şi pân la urmă s-alege praful de toţi, dacă n-au noroc.

Marcela: Ce-ai, dragă, iar te-ai certat cu Cristinel?

Adela: Cristinel, Cristinel... Atâta îi cauţi în coarne de parcă el ar fi fiu-tău, nu eu fie-ta. Niciun Cristinel. Nici maică-sa care l-a făcut nu-l alintă aşa. Îl cheamă Cristian. Cristian Cristescu-Plopeni. Consilier guvernamental şi doctor în medicină. Alternativă. 

Marcela: Fată, n-ai pic de haz. Parcă te-a făcut taică-tu singur, dumnezeu să-l ierte. Pe-acolo prin laboratoarele şi eprubetele lui. Un ginere am, şi dacă vreau eu să-i zic Cristinel, puţin îmi pasă cum îi zice mamă-sa ori cum îi zici tu între patru pereţi. Bietul copil, ce viaţă chinuită: vine ostenit de la slujbă şi găseşte o ursuză ca tine şi o acritură ca mă-sa. Sunt convinsă că îi pui facturile pe masă din prima.

Adela: Nu sunt pe masă, sunt pe comoda din hol. Le citeşte în timp ce se descalţă.

Marcela: Şi te mai miri că are ulcer...

Adela: N-are niciun ulcer. Are o simplă gastrită. Colon iritabil. Şi în plus cheleşte. Asta îl irită mai mult decât colonul.

Marcela: Fiindcă nu l-a tuns.

Adela: Ce, colonul?! Doamne iartă-mă?

Marcela: Părul. La zero. Când era mic.

Adela: De unde ştii tu? Poate că l-a tuns.

Marcela: Soacră-ta? Nu. Nu l-a tuns. N-a avut ea atâta interes pentru copil. Pentru un gest ca ăsta îţi trebuie tărie de caracter. Nu orice mamă e în stare să-ndure oprobriul familiei, al prietenilor şi al străinilor fără să crâcnească în timp ce trage după ea un mic monstru urlător... Ia să-l fi dus la Ţica...

Adela: Ei, şi dacă l-ar fi dus?

Marcela: Acum n-ar mai fi chelit şi dacă nu mai chelea, nu mai făcea crampe la stomac şi dacă nu mai făcea crampe, poate că nici ţie nu-ţi mai sărea ţandăra din orice.

Adela : Apropo de Ţica. Ce mai face?

Marcela: De unde să ştiu eu? Ce-ţi căşună aşa, cu Ţica?

Adela: Păi n-ai fost la ea?

Marcela: Nu! A răposat acu' doi ani. Intoxicaţie cu plumb. De la vopsele.

Adela: Atunci unde-ai fost toată dimineaţa?

Marcela: Am fost... Da' de ce mă-ntrebi?

Adela: Ca să ştiu.

Marcela: De ce să ştii?

Adela: Că eşti mama mea.

Marcela: Ce-are-a face?

Adela: Aşa. Îţi port de grijă. Când nu răspunzi la telefon.

Marcela: Nu răspund - nu răspund... Poate că sunt... sub duş!

Adela: Şi dimineaţa la opt? Şi la zece? Şi la ora prânzului?

Marcela: Vara e cald...

Adela: Hai, mamă, zău aşa, pe cine crezi că prosteşti?

Marcela: Dragă, hai să facem o convenţie: sună-mă între cinci şi şapte seara....Nu, mai bine între şase şi... nu, nu, mai bine lasă că te sun eu...

Adela: Cum?!!!

Marcela: Exact. Şi dacă vezi că trei zile n-am sunat, sun-o pe Afloroaia de la trei.Că ea ştie tot ce mişcă-n bloc. Dac-am murit, chemaţi de la Stănculescu, că sunt cei mai pricepuţi şi ieşiti mai ieftin.

Adela: Mamă! Ce-ţi veni?

Marcela: Ce să-mi vină?

Adela: Ai păţit ceva? Te simţi bine? Să-i spun lui Cristian să-ţi ia nişte analize....

Marcela: De ce, fiindcă nu m-ai găsit la telefon?

Adela: Da! Fiindcă nu mi-ai răspuns la telefon!

Marcela: Da' ce-s eu dragă, birou de informaţii, Gara de Nord, 112 ? Nici acolo nu-ţi răspunde întotdeauna aşa, când ai tu chef! Câteodată mai sună şi ocupat....

Adela: Mamă... mă sperii!

Marcela: De ce să te sperii?

Adela: Nu te mai recunosc...

Marcela: Păi te cred... M-am vopsit alaltăieri. Mi-a cam ars părul, aşa-i?.... Dacă mai trăia Ţica....

Adela: Te faci că nu pricepi!

Marcela: Ce să pricep?

Adela: Că ai o vârstă, şi că mi-e grijă, şi că dacă nu răspunzi la telefon mă gândesc la ce e mai rău.

Marcela: Extraordinar!!! Şi ce e cel mai rău? Hm? Ce e cel mai rău, aşa, după tine...?

Adela: Mamă... Mă pui într-o situaţie...

Marcela: Da' tu în ce situaţie mă pui, nu te-ntrebi? Una-două, să-ţi dau socoteală!

Adela: Da, să-mi dai socoteală! Dacă păţeşti ceva, pe mine mă judecă lumea. Dacă ţi-e rău, dacă te-mbolnăveşti, dacă....

Marcela: Ei, vezi?

Adela: Ce?

Marcela: Eşti negativistă!

Adela: Eu?

Marcela: Tu. Fatalistă şi negativistă. Mai pe româneşte: cobe.

Adela: (Ofuscată.) Mamă....?!

Marcela: Mai bine te-ai îngriji cum să-mi faci un nepot, să-ţi găseşti liniştea, nu să te-nvârţi atâta în jurul meu, că nu-s pe moarte. Apropo, vezi că pe-acolo prin raftul de sus e cartea aia pe care-o citeai tu pe ascuns pe la paişpe ani, pentru care  ţi-am tras eu vreo două palme şi-ai urlat pân-a venit administratorul la uşă; poţi s-o iei şi s-o citiţi tu şi Cristinel, că acuma îţi dau voie.

Adela: Hai, mamă, ce Dumnezeu...

Marcela: Ce, nu-ţi trebuie? Atunci dă-i-o doar lui, că e bărbat şi trebuie să se priceapă; că eu cred că a stat cam mult lângă fusta maică-sii şi i-au scăpat din vedere unele chestii.

Adela: Mamă, ce Dumnezeu, e medic!... Şi nu te mai băga în viaţa noastră particulară!

Marcela: Ei, vezi cum e? Nici tu să nu te mai bagi în viaţa mea... particulară.

Adela: Parcă tu ai viaţă particulară....

Marcela: Tocmai! Am, n-am, mă... priveşte. Mai ales că eu te-am făcut pe tine, nu tu pe mine. Îţi repet: nu sunt Gara de Nord să intri când vrei şi să pleci când vrei şi eu să stau cu porţile vraişte pentru tine 24 de ore din 24. Să mă cercetezi ca pe Mersul trenurilor când plec, când ajung şi la ce peron trag de fiecare dată.

Adela: Mă faci să râd! Te dai interesantă, mamă! Dar să ştii că eu te citesc pe tine ca pe-o carte deschisă!

Marcela : Atunci de ce nu citeşti şi pe unde-am fost azi dimineaţă?

Adela: Că n-am nevoie.

Marcela: Atunci de ce mă mai întrebi?

Adela: Ca să vezi că-mi pasă.

Marcela: Şi de ce te simţi datoare să-ţi pese atâta?
Adela: Păi, de! Fiindcă ... nu-i aşa?  "Mama e numai una!" De-aia!

Marcela: Aha, asta vine-aşa, carevasăzică: de fapt nu-ţi pasă, da' te prefaci că-ţi pasă, ca să cred eu că-ţi pasă. Să dorm eu liniştită, da' de fapt tu eşti aia care doarme liniştită, fiindcă, de fapt, nu-ţi pasă. Mă citeşti pe mine ca pe-o carte deschisă, constaţi că nu are de ce să-ţi pese, închizi cartea şi te pui pe tras la aghioase; după care te scoli frumuşel şi-mi serveşti mie comedia cu păsatul. De trei ori pe săptămână în persoană, la faţa locului, şi de trei ori pe zi, la telefon. Halal socoteală! Să-ţi fie ruşine!

Adela: Exagerezi, mamă!...

Marcela: Nu, nu exagerez câtuşi de puţin. De azi încolo nu mai suni tu, că nu-ţi răspund. Sun eu. O dată pe săptămână.

Adela: Pun pariu că o să suni chiar mâine. O să-ţi se facă dor. Dacă nu de mine, de Cristi. De Cristinel....

Marcela: S-aşteptaţi! (se uită la ceasul de mână): Oh, ce obosită sunt! Imi iau pastilele şi mă întind în pat. Tu du-te, du-te liniştită, că eu vreau să aţipesc puţin.

Adela (Alarmată.): Pastile? Ce pastile? Ce ai, mamă dragă? Eşti bolnavă? Oh, ştiam eu că e ceva cu tine! De când iei tu medicamente? Când toată viaţa ai fost sănătoasă tun?! Ca un taur, aşa spuneai...

Marcela: Nu, dragă, ca un taur era taică-tău. Şi uite că a făcut infarct la 50 de ani! Şi m-a lăsat singură... Hai, du-te, du-te acasă, Adeluţa, că n-am mare lucru, adică... am, dar... Ştii ce? Du-te, du-te şi studiază cartea aia de care ţi-am zis... Lasă-mă....

Adela (Ca trăsnită): Mamă, tu ai cancer! Ai cancer şi vrei să ne menajezi! (Apelează pe mobil): Cristiii! Cristiiiii! Mama are cancer!!! Are cancer şi nu spune!!!! Vino repede! Cum de unde ştiu? Păi logic:fiindcă nu spune! (Plângând, o zgâlţâie puternic pe Marcela): Să nu mori, mamăăăă!

Marcela: N-am niciun cancer! N-am!

Adela: Ba da, ba da, ai, dar nu vrei să recunoşti! Ca să nu sufăr! Eşti o eroină, mamă, ca-ntotdeauna! Nu murii! Mămica meaaa!Nu mă lăsaaa!...

(Se aude cheia în uşă. Intră Popescu, cu două sacoşe şi cu un buchet de tufănele în mână.)

Popescu (Strigă din hol): Eu sunt Marcelina, am găsit un vinişor de Dealu Mare la 6 lei kilu' ... Punem de-o fripturică...

Adela : (Tiranic.) Nicio fripturică! Mama e bolnavă. Grav bolnavă. Ţine regim! Şi cine eşti dumneata? Oh, doamne, bătrânii ăştia... (Strigă tare ca la surzi): Alo, nene, ai greşit etajul! Mai sus! Mai jos! Lasă-ne!

Popescu (trânteşte plasele şi se repede la Marcela, pe care o zgâlţâie): Marcela, îngerul meu... Eşti bolnavă? (Marcela tace, interzisă) Să chemăm doctorul! (Către Adela) Cine sunteţi, doamnă?

Marcela (bâlbâit, arătând-o cu degetul pe Adela): Doctorul, puiule...

Popescu: Doamna doctor, mă scuzaţi...

Marcela: Doamna doctor... Cristescu-Plopeni...

Adela: ....după soţ...

Marcela (prinde din zbor): ...după soţul meu, decedat, mă tratează acum pe mine...

Adela: ...???

Popescu: (la urechea Marcelei, dar destul de tare - e totuşi cam surd): Dragă, n-aş avea atâta încredere, după ce a murit Mişu...

Adela: Mişu... cine-i Mişu?

Marcela (sec): Tac-tu.

Popescu: Doamna doctor e fiica naturală a lui Mişu? Ce brută de bărbat ai avut, scumpa mea!

Adela: Mamă, cine e tipul ăsta care îl jigneşte pe tata cu atâta neruşinare? Ce cauţi în casa mea, domnule? Ieşi afară!

Marcela: Nu e casa ta! Aşteaptă mai întâi să dau ortul popii!

Adela: Mamă, i-ai spus acestui.... acestui.... individ că sunt fiică naturală? Sunt foarte naturală, domnule... cum te cheamă, şi-a lui tata - Mihai Popescu, decedat, şi a mamei - Marcela Popescu, aici de faţă, nedecedată încă. Atât de naturală şi absolut legitimă, după cum vezi, că te poftesc în cel mai natural şi mai legitim mod să-ţi iei catrafusele şi să pleci!

Marcela: Adela...

(Adela îi pune sacoşele în mâini lui Popescu şi-l împinge spre uşă).

Popescu: Marceluş!.. Fripturica, vinişorul...

Marcela (calm şi hotărât): Adela, draga mea, ascultă-mă şi pe mine o dată: cel mai natural şi mai legitim lucru e să te duci la tine acasă. Te-aşteaptă bărbatul.

Adela: Nu, mamă, e prea devreme...

Marcela: Nu asta am vrut să spun.

Adela: Bine, mamă, dacă acum, când eşti aşa de bolnavă îmi refuzi ajutorul...

Marcela: Nu sunt bolnavă.

Popescu: Oh, ştiam eu, îngeraşule, mai ales după seara trecută...

Marcela: Sssst! 

Adela: Ce-ai făcut seara trecută, mamă?

Popescu: Oh, seara trecută...

Marcela: Taci!

Popesu: Hai, spune-i draga mea.

Marcela: Am... fost la restaurant. Am mâncat şi am băut şi am dansat!

Popescu (euforic): Până ne-au dat afară ospătarii! Hi, hi, hiii! Şi după aia...

Marcela: Costache!

Adela: Cu cine? Cu dumnealui, mamă? Cu dumnealui? Cine e dumnealui?

Marcela: Costache, bărbatul Ţicăi.

Adela: Vai, mamă, nevasta lui îţi face rochii ziua şi tu dansezi cu el noaptea?!

Marcela: Nu, dragă, aia cu rochiile e Virginica.

Adela: (îşi face cruci): Virgi...  Dumnezeu să vă înţeleagă....

Marcela: Nevasta lui a fost Ţica, coafeza. Tare se mai pricepea... Uite-l şi pe el, ce  păr bogat are... la vârsta lui...

Adela: L-o fi tuns şi pe el la chelie...

Marcela: Costache dragă, ea e Adela, fata mea şi a lui Mişu, dumnezeu să-l ierte.

Popescu: Doamna doctor?

Adela: După soţ, doar după soţ, domnule. Eu sunt contabilă la ANAF. Şi ia zi, mă rog, mamă: de ce te scoate sâmbătă seara la restaurant dumnealui de faţă?

Popescu: Costache.

Adela: Hm?

Popescu: Constantin Popescu, fost...

Marcela: Fost. Punct.

Popescu: Costache pentru amici.

Adela: Nu mi-ai răspuns la întrebare, mamă. De ce te scoate pe tine domnul Popescu la restaurant?

Marcela: Fiindcă a fost ziua mea!

Adela: Cum focului a fost ziua ta, mamă?! Nu te-am sărbătorit sâmbăta trecută la noi acasă, cu colegii noştri de serviciu? Nu ţi-am luat cadou aparat de tensiune? De ultimă generaţie?

Marcela: Mi-aţi luat.

Adela: Ei, vezi?

Marcela: Văd, dar...

Adela: Dar ce? Ce? Nu vezi că tremur zi şi noapte pentru tine?

Marcela: Ba da, dar...

Adela: Daaar? Ce să-ţi mai dau? Ce să-ţi mai fac? Ce ţi-a lipsit? Ţi-a lipsit ceva?

Marcela: Mi-a cam lipsit, Adeluţo...

Adela: Ce?

Marcela: Voi, Adeluţo... nu m-aţi dansat...

Adela: Extraordinar! Ai 60 de ani, mamă şi cred că-ncepi să te ramoleşti! De ce n-ai spus? Te dansam eu, te dansa Cristi, Cristinel...

Marcela: Nu, draga mea... Voi nu mă puteaţi dansa... aşa, ca Costache!

Adela: Cum ca Costache?

Marcela: Romantic...

Popescu: Sub clar de lună!...

Marcela: Sub clar de lună... Nu mai dansasem aşa de douăzeci de ani...

Popescu: Da, da şi după...

Marcela: Tais-tois, Costache!

(Adela se uită stupefiată. Se aude soneria, foarte insistent. Cineva izbeşte de câteva ori uşa, până sare din ţâţâni.) 

Cristian: Sunt eu, Cristi! Nu vă panicaţi! Totul e sub control!Am venit! Am adus ambulanţa! Mamă soacră! (O apucă şi o zgâlţâie.) Mamă soacră!!! Întinde-te să-ţi fac o injecţie! Un calmant!

Adela: Nu mai e nevoie, dragă. Fă-mi mie injecţia şi hai acasă.... Mama e sănătoasă. Tun. Trăieşte o mie de ani. Ne-ngroapă pe toţi. Halal să-i fie!

(Îl ia de mânecă şi ies pe uşă.)

Popescu (Pune o placă la pick-up): Voulez-vous, madame?... Avec moi?

(Cei doi dansează fermecaţi, cheek-to-cheek şi, din când în când, cu figuri.)

CORTINA 

Halloween: Monsters attack

Un oraș imaginar, locuit de cei mai hot autori horror (rebrănduiți!), atacat de propriile lor plăsmuiri. Poe, Lovecraft, Mary Shelley, Bram Stocker, Steven King și-au unit forțele in această scenă. Iar Dracula vă invită la o cafea.

Like a rolling stone

Bob Dylan

          Îmi aduc aminte că, prin '75, primisem de la părinți un aparat de radio cu tranzistori, mic cât o carte de buzunar, pe care îl țineam la culcare sub pernă  și ascultam un program muzical nocturn, la care se derula, prin glasul inconfundabil al lui Bob Dylan, minunata tânguire „Where have you been my blue-eyed son... Where have you been, my darling young one...” Habar nu aveam la ce se referă, dar îmi dădea sentimentul apartenenței la o lume mai liberă, mai autentică. Cel mai percutant titlu din muzica artistului  mi s-a părut dintotdeauna „Like a rolling stone” (poate din pricina formației care a preluat numele ?). Mi-nchipuiam, cu indiferența ascultării versurilor de la vârsta aceea, că era vorba despre forța unei pietre în rostogolire, care ar căpăta puterea unei avalanșe nimicitoare. Așa asociam eu titlul cu crescendo-ul melodiei.  Cât mă înșelam! Scriu aceste rânduri pentru că este posibil ca și alte persoane să fi crezut la fel ca mine.

          Artistul Bob Dylan  a fost foarte iubit de o anumită generație, pentru care a însemnat într-adevăr ceva. Este vorba despre  generația anilor '60, de fapt '68-'69, a Festivalului de la Woodstock (deși înțeleg că Bob Dylan a refuzat participarea la festival), a ecourilor războiului din Vietnam și a mișcării hippie. O generație care a avut gloria și declinul ei. Generația următoare, la cinci-zece ani distanță, din care mă consider făcând parte, deja nu mai simțea pe pielea și în carnea ei aceleași vibrații. Desigur, am ascultat cu reală plăcere muzica lui Dylan și, ocazional, o mai ascult la radio sau pe vreun post TV, cu admirație pentru constanța de care dă dovadă și pentru puterea de a rămâne viu artistic până astăzi. Premiile acestea, cum ar fi Nobelul, pe care nu le poți ignora, au meritul de a-ți propune, cu girul autorității, scriitori pe care altfel nu te-ai fi gândit să-i citești. Nu știu dacă decernarea amintitului premiu unui muzician este o alegere bună sau nu, dar mă bucur că mă determină să-l descopăr pe Dylan poetul, chiar dacă mai târziu decât ar fi trebuit. Am citit pentru prima dată versurile celor mai cunoscute cântece ale sale și mi-a plăcut acel sentiment atât de propriu Americii de ”rebel fără cauză”, amestec de  idealism și damnare, întruchipare a unui  înger rătăcit pe pământ, care deplânge ceea ce vede în jurul său. 

          Poemul Like a rolling stone (citit în original cu engleza mea aproximativă) este o poveste frumoasă și tristă, despre prețul pe care omul/artistul inocent îl plătește pentru a-și urma iluziile. Asemănătoare cu cea din „Prinț și cerșetor”, istoria e spusă din perspectiva unui prieten înțelept - poate vocea unei conștiințe deșteptate prea târziu  - și reprezintă  povestea unei prințese a timpurilor moderne (Miss Lonely) care din start a avut de toate, dar nu și-a prețuit norocul, a nesocotit sfaturile bune și a renunțat la tot pentru o viață boemă. Cândva - spun versurile - a avut haine frumoase, educație la cele mai bune școli, era arogantă, vorbea cu aplomb și dădea cu superioritate bani vagabonzilor. Ea nu observa niciodată amărăciunea jonglerilor și a clovnilor, care făceau o mulțime de trucuri pentru a-i fi pe plac; ea nu ar fi trebuit să-i lase pe alții să primească lovituri în locul ei, pe vremea când „călărea” cu superbie un „cal cromat”. Apoi, fata cea superficială a fost înșelată de un „el” și de oamenii arătoși din jurul său, care râdeau și beau și au îndemnat-o să-și amaneteze cu ușurință toate bunurile, chiar și inelul cu diamante. Este îndemnată să se întoarcă acum acolo, la acel „Napoleon în zdrențe” (Napoleon in rags - am găsit o referință care îl indică pe Andy Warhol și pe amicii săi de la Fabrica), unde obișnuia să se amuze atât de tare, acum, când nu mai are nimic, nimic de pierdut și nicio taină nedezvăluită. Ea va constata că a devenit invizibilă pentru ceilalți și că e nevoită să trăiască pe cont propriu, fără un adăpost, ca o ființă anonimă, ca o piatră rostogolită pe marginea drumului. Cum te simți acum? sună refrenul, care capătă o mulțime de  înțelesuri cu fiecare reluare. Mustrarea nu este aspră, ci apăsător-melancolică, plină de înțelegere, căci printre rânduri citim ideea că viața aceea boemă, în sărăcie, în anonimat, de multe ori reprezintă însăși condiția artistului și că este de preferat unei vieți stupide în bogăție, chiar dacă prețul este mare și presupune privațiuni și atingerea treptei de jos a smereniei. Fata ce și-a zvârlit cu inconștiență talanții este, în ultimă instanță,  absolvită de vină, pentru că ea a descoperit că respectivii talanți erau calpi și a renunțat la tot, inclusiv la tot ce era fals în sine, pentru a alerga după ceva care să aibă preț cu adevărat.  Și dacă s-a înșelat, și dacă a pierdut totul, rămâne măreția încercării, căci oare câți dintre noi, urmând exemplul din Evanghelia după  Matei: Impărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Și, când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce de vinde tot ce are și-l cumpără, nu s-a trezit în mâini cu un giuvaier fără nicio valoare?

Like a rolling stone  (lyrics by Bob Dylan)

Once upon a time you dressed so fine
Threw the bums a dime in your prime, didn't you?
People call say 'beware doll, you're bound to fall'
You thought they were all kidding you
You used to laugh about
Everybody that was hanging out
Now you don't talk so loud
Now you don't seem so proud
About having to be scrounging your next meal

How does it feel, how does it feel?
To be without a home
Like a complete unknown, like a rolling stone

Ahh you've gone to the finest schools, alright Miss Lonely
But you know you only used to get juiced in it
Nobody's ever taught you how to live out on the street
And now you're gonna have to get used to it
You say you never compromise
With the mystery tramp, but now you realize
He's not selling any alibis
As you stare into the vacuum of his eyes
And say do you want to make a deal?

How does it feel, how does it feel?
To be on your own, with no direction home
A complete unknown, like a rolling stone

Ah you never turned around to see the frowns
On the jugglers and the clowns when they all did tricks for you
You never understood that it ain't no good
You shouldn't let other people get your kicks for you
You used to ride on a chrome horse with your diplomat
Who carried on his shoulder a Siamese cat
Ain't it hard when you discovered that
He really wasn't where it's at
After he took from you everything he could steal

How does it feel, how does it feel?
To have you on your own, with no direction home
Like a complete unknown, like a rolling stone

Ahh princess on a steeple and all the pretty people
They're all drinking, thinking that they've got it made
Exchanging all precious gifts
But you better take your diamond ring, you better pawn it babe
You used to be so amused
At Napoleon in rags and the language that he used
Go to him now, he calls you, you can't refuse
When you ain't got nothing, you got nothing to lose
You're invisible now, you've got no secrets to conceal.

How does it feel, ah how does it feel?
To be on your own, with no direction home
Like a complete unknown, like a rolling stone.

Memories

Melancolie de toamnă: O ramură întârziată de Octavian Goga

Pictură de Nicolae Grigorescu

Nu ți-a fost dat să vezi vreodată,
Când toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întârziată
Ce-a înflorit a doua oară?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Să te întrebi: ce taină, oare,
Ascund înțelepciunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mâine stinse, fără soare?...

Și dac-o blândă-nduioșare
Ți-a frânt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai așa, întrebătoare,
Uitându-te la biata floare,
Ai înțeles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii.
Și-n preajma morții abătute
A picurat, pe neștiute,
Un strop din cântecu-nvierii...

Când marmura prinde viață - Gian Lorenzo Bernini

Răpirea Proserpinei - detaliu

Întâlnirea mea cu Bernini stă sub semnul unei experiențe aproape mistice. Mă aflam  la Roma, în 2011,  într-o minunată primăvară, într-un aprilie - la București friguros și ploios, iar pe tărâmurile italice desprins parcă dintr-o carte poștală ilustrată - înainte de Paști, care coincidea în acel an pentru lumea ortodoxă și cea catolică.  Bisericile erau împodobite,  în interior, cu  tot felul de panglici și flori, se lucra la sonorizare,  iar în piața San Pietro se montau șiruri de scaune. Papa Ioan Paul al II-lea murise în 2005 și am avut noroc să îi mai pot vedea mormântul, la Basilica Sf. Petru, căci, în scurt timp, a fost mutat în capela Sf. Sebastian din aceeași basilică, dar cu acces mai dificil pentru muritorii de rând, iar peste mai puțin de o lună avea să fie beatificat.

Isus Hristos

Trebuie să precizez că fiecare pas făcut pe pavajul sau pietrele Romei, fiecare gură de aer respirată au avut pentru mine o vibranță profundă, căci - ființă oarecum naivă, crescută în altă epocă - am trăit pe viu întâlnirea cu vestigiile orașului ca și când mi-aș fi întâlnit antecesorii față în față.  Da, nu mă rușinez să spun că, ajungând chiar în prima seară lângă Columna lui Traian, m-am simțit ca o nouă Badea Cârțan (ah, cred că figura lui nu mai are niciun ecou pentru cei tineri, căci pentru ei nu mai există...) și aș fi fost gata să mă culc la picioarele imensului monument, dacă nu m-ar fi așteptat locuința închiriată cu mult timp înainte.  

Răpirea Proserpinei

Undeva, pe Via Appia, am ajuns la Biserica și Catacombele Sfântului Mucenic Sebastian. Acolo, în secolul al III-lea, în chilii rudimentare, săpate în pământ și piatră, pe mai multe niveluri, s-au adăpostit creștinii persecutați de romani. Semnul peștelui stă încă neclintit, scrijelit pe ziduri. Tot acolo se pare că s-au aflat și mormintele apostolilor Petru și Pavel, timp de vreo jumătate de secol.  Sus, în biserica destul de sobră, simplă și luminoasă, am văzut prima dată o statuie a lui Bernini, care mi s-a imprimat pentru totdeauna pe retină și dincolo de ea: bustul lui Isus Hristos. Marmura albă este atât de sigur și de fin lucrată, încât parcă ar avea viață. Alături, într-o raclă de sticlă, statuia sfântului Sebastian, străpuns de săgeți. Totuși, chipul lui Isus mi-a rămas neșters în memorie.

De curând am descoperit, navigând pe net, o statuie uluitoare, de data aceasta deloc creștină, ci mitologică, a extraordinarului sculptor, lucrare aflată la Palatul Borghese, unde, din păcate, nu am ajuns: Răpirea Proserpinei. Nu poți decât să exclami „marmura este vie!” privind degetele lui Pluton apăsate pe pulpa de carne împietrită a zeiței.  Nu numai carnea își găsește materializarea sub dalta lui, ci și spiritul, în momentul desprinderii de tot ceea ce este materie perisabilă: Extazul Sfintei Tereza, aflat la Biserica Santa Maria della Vittoria.

Extazul Sfintei Tererza

Citind mai mult despre viața și opera lui Gian Lorenzo Bernini, am aflat, cu o uimire crescândă, că  este chiar arhitectul care a proiectat Piața  San Pietro, cu magnifica ei colonadă, autor, de asemenea,  al monumentalului baldachin de la mormântul Sf. Petru, dar și al Fântânii celor Patru Fluvii și al Fântânii Tritonului din Piața Navona, precum  și al elefantului cu obelisc din Piața Minervei.

Sculptor și arhitect de geniu, Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680) ar trebui să fie la fel de mult cunoscut și apreciat ca și Michelangelo, deoarece este unul dintre cei mai înzestrați artiști ai Italiei și al lumii.

Mormântul Sf. Petru

Piața San Pietro