Două scurte povestiri: „Mistere, mistere...” și „Potaie în flăcări”

(Acestea sunt, în traducere și în original, cele două micropovestiri care mi-au fost publicate în volumul colectiv „Un tiempo breve”, în Spania.)

 Mistere, mistere...

Henri de Toulouse Lautrec, Messalina

          „Este ea, fără doar și poate.” Gaston scruta prin lentila monoclului, din balcon, scena cabaretului. Flerul său de copoi nu-l înșelase încă niciodată. Fiica cea vitregă, de sânge albastru, sălbatică și cumplită, pe care tatăl lui, doctorul, o adusese acasă în urmă cu mai bine de douăzeci de ani - și care fugise înainte de a împlini paisprezece! - se afla aici... „Misterul crimelor va fi elucidat în cel mai scurt timp!”
          Aplauze frenetice întâmpinară apariția magnificei Enmascarada, înveșmântată în mătase roșie. Corpul ei sculptural trezea dorințe vinovate în fantezia clienților acelui local de perdiție. Vocea ei gravă, de altistă, făcea să se înfioare masca de dantelă neagră ce-i acoperea chipul. În fiecare seară, Enmascarada arunca un trandafir roșu unuia dintre admiratori, care primea astfel privilegiul de a o însoți. Cei aleși se întorceau muți, înnebuniți... Unii nu se mai întorceau. Pluteau în apele obscure ale Senei.
          Se zice că, demult,  regina dăduse naștere unei fetițe, în locul moștenitorului regal multașteptat. Și, pentru că fetița era urâtă, foarte urâtă, regele Ludovic a declarat-o moartă, poruncindu-i doctorului să facă ce-o ști, să rezolve problema.
          „ Este ea, nici urmă de-ndoială”, socotea Gaston. „Toți cei înecați sunt urâți. Foarte urâți.”

Potaie în flăcări

Diego Velázquez, Las meninas

        Un fum înecăcios îmi invadează atelierul. „Oh, Doamne, alt incendiu?!” Acea jigodie scârboasă, numai ea e de vină pentru nenorocirea mea. M-au obligat s-o pictez! Chiar în prim-plan! Și de ce, mă rog? Din cauza capriciilor unei infante, care a adunat de pe drumuri o potaie antipatică și puricioasă!

          Maiestățile lor, regele Filip al IV-lea și regina Mariana de Austria tocmai îmi vizitau atelierul, când micuța Margareta a dat năvală, cu dădacele și cu piticii după ea, în căutarea lui „Cuțulache”. Regele, amuzat, mi-a cerut să pun pe pânză scena. Cuțulache sforăia într-un colț, morocănos. Chiar așa l-am  pictat. Acest tablou mi-a adus atât gloria, cât și decăderea. Am devenit sclavul drăgălașei infante: îmi cerea să-l pictez pe Cuțulache în fiecare zi. Prietenii mei artiști m-au poreclit „Cuțulazquez, pictor de câini”... 

        Salvarea mi-a venit de la un incendiu neașteptat, care a izbucnit în atelierul meu și a ars toate acele picturi îngrozitoare. Cuțulache însuși a suferit un inexplicabil accident: s-a otrăvit mâncând niște ciuperci pregătite pentru infantă. Eroul, împăiat și așezat - unde se putea altfel? - chiar în atelierul meu, părea că mă deoache cu ochii lui de sticlă. Nici nu mai puteam să pictez! Eram resemnat, dar fericit...

          Asta până azi-dimineață, când m-a trezit o voce subțirică: „Don Diegooo!... Pictează-mi-l pe Cuțulacheee!... Hai, că nici nu se cunoaște că e împăiaaat!...”

Misterios, misterios...

Henri de Toulouse-Lautrec, Bal la Operă

          ”Es ella, sin duda”. Gastón observaba atentamente, desde el balcón, la escena del cabaré, por el lente de su monóculo. Su olfato de detective nunca le había engañado. La hijastra de sangre azul, horrenda y cruel que su padre, el doctor, había traído a casa veinte años atrás y que había huido antes de cumplir los catorce, estaba aquí. ”El misterio de los crímenes acabará dentro de poco.”

           Aplausos frenéticos saludaron la aparición de la magnífica Enmascarada, envuelta en seda roja. Su cuerpo escultural despertaba deseos ocultos en la fantasía de los clientes de aquel lugar de perdición. Su voz de contralto estremecía la máscara de encaje negro que cubría su rostro. Cada noche, la Enmascarada ofrecía una rosa a uno de sus admiradores, que recibía el privilegio de acompañarla. Los elegidos volvían locos, enmudecidos. Algunos nunca volvían. Flotaban en las oscuras aguas del Sena.
          Las leyendas dicen que la reina había dado a luz una hija, no un esperado heredero real, y porque la princesa era fea, muy fea, el rey Louis había declarado muerta a la cría. El doctor tuvo que resolver discretamente el problema...
          «Es ella, sin duda alguna», pensaba Gastón. «Todos los ahogados son feos. Muy feos.»

Cachorro en llamas

Diego Velázquez

          Un humo hediondo invade mi taller. «¿Otro incendio? Dios mío...» Aquel perro horrible… ¡Solo él era culpable de mi desgracia! ¡Me habían obligado a pintarlo! ¡Justamente en el primer plano! ¿Por qué? ¡Por los caprichos de una infanta que ha adoptado un chucho antipático y pulgoso!
          Sus majestades, el rey Felipe IV y la reina Mariana de Austria visitaban mi taller cuando la pequeñina Margarita irrumpió, con sus meninas y enanos, en búsqueda de «Chuchito». El rey, divertido, me pidió pintar la escena. Chuchito roncaba, malhumorado. Así mismo lo pinté. Este cuadro me trajo tanto la gloria como la desgracia. Yo me había convertido en el esclavo de la bellísima infanta: tuve que pintar a «Chuchito» cada día. Mis compañeros pintores me apodaron «Chulásquez, pintor de perros». Me salvé cuando un imprevisto incendio se declaró en mi taller, quemando las horrendas pinturas. «El Chucho» mismo sufrió un inexplicable accidente aquel día: comió unas setas venenosas preparadas para la infanta. El héroe, ahora relleno de paja, colocado en mi taller, parecía aojarme. Ya no podía pintar… Me quedé resignado, pero feliz.
          Hasta que, esta mañana, me despertó una vocecita: «¡Don Diego! ¡Me pintarás a Chuchito!... ¡Vaya, que apenas se nota que está muerto!... ».

Piesa mea, “Supraviețuitorii”, jucată la Teatrul Național București de trupa Adentro (Liceul Teoretic ,,Jean Monnet ")

Pe 20 decembrie 2016 am avut onoarea ca piesa mea, Supraviețuitorii,  să fie adaptată și jucată de elevii Liceului Teoretic Jean Monnet, trupa Adentro, condusă de prof. Cătălina Tatiana Ciobanu, pe scena Teatrului Național București, în cadrul proiectului „5 licee - 5 teatre”. Au obținut premiul pentru cel mai bun rol secundar - Rareș Ularu (soldatul comic) și premiul pentru cel mai popular spectacol (votul publicului). Textul piesei poate fi citit pe: http://www.poezie.ro/index.php/author/0024647/Nicoleta_Ionescu

Quiz Lumea lui Eminescu

Pe link-ul de mai jos puteți răspunde la un quiz despre Eminescu și lumea în care a trăit, sub forma unui slide show. Clicați pe imagini: la al doilea click apare răspunsul. Scuze că veți intra întâi pe Google+ (ppt-urile sunt foarte greu de încărcat, mi-a fost imposibil să îl încarc aici pe blog).

https://plus.google.com/+CutiacuLitere/posts/aTUYwJYaa5m

La mulți ani 2017! Calendare inspirate din literatură și artă

Calendarele pot fi un prilej de a aduce frumosul, arta, rafinamentul mai aproape de noi, de a crea o insulă de plăcere estetică în zbuciumul cotidian. Pot fi un dar care să încânte și să dea o pată de culoare lungului șir de zile cenușii. La noi, în afară de ilustrații cu peisaje rurale, flori sau pisici, ori calendarele ortodoxe, mereu la fel, cu greu poți găsi un calendar care să-și depășească funcția strict utilitară. Iată câteva imagini, desprinse de pe Internet, cu idei care mi-au plăcut. La mulți ani 2017!

Cum mâncau germanii pe la 1850, în viziunea lui Alexandre Dumas

Pieter Claesz, Natură moartă

            În această perioadă de vacanță și sărbători, m-am delectat cu niște lecturi mai lejere, printre care Alexandre Dumas „O aventură de dragoste”,  în care scriitorul combină jurnalul de călătorie cu ficțiunea, relatând o serie de voiaje, în Italia, Austria și Germania, cu barca, vaporul cu aburi, trăsura sau trenul, în care apare însoțit de una sau alta dintre prietenele sale, cântărețe celebre sau femei de cultură, viitoare artiste, cu care cultivă adevărate relații de amitiés amoureuses. Printre altele, întreprinzând o astfel de călătorie pe valea Rinului, în 1856, este uimit de obiceiurile culinare ale germanilor. Mi s-a părut interesant să vă reproduc  câteva fragmente, mai ales că, la ora actuală, preocupările gastronomice ne animă pe foarte mulți dintre noi:

            Nu știu dacă am mai admirat pe undeva felul în care se mănâncă în Germania; nu vorbesc de calitate, vorbesc de cantitate. Așa încât m-am întrebat uneori dacă nu se făcuse nemțoaicelor o falsă reputație de visătoare;  dacă, atunci când credem că ele visează, nu-și fac pur și simplu digestia.

            Să recapitulăm.

            Dimineața, la ora șapte, deschizând ochii, se ia micul dejun, adică se mănâncă mai nimic: două ouă, o ceașcă cu cafea, puțin cozonac, tocmai atât cât trebuie ca să spui că nu te expui cu stomacul gol ultimei adieri a nopții.

            La ora unsprezece, se ia al doilea dejun, care se compune din biftec, cotlete, cartofi sau alte legume. Ceea ce-l deosebește de celălalt este că se bea vin, în timp ce la primul nu se bea decât apă.

            La ora unu, se servește micul prânz. Acesta se compune din șuncă, friptură rece și câteva aperitive. Este un mijloc ingenios de a-ți deschide pofta pentru marele prânz.

            La ora trei se servește marele prânz. De obicei la această masă se mănâncă ciorbă de perișoare, rasol de vacă cu hrean, iepure cu dulceață, mistreț cu cireșe, omletă cu zahăr, șofran cu vanilie și smântână de toate felurile.

            La ora cinci, se gustă ceva, mai puțin pentru a mânca, trebuie să mărturisim, cât pentru a spune că nu se pierde tradiția unei mese bune. În sfârșit, ieșind de la teatru, urmează un supeu copios, având în vedere gustarea frugală de după-amiază, apoi culcarea.

            În aceste mese nu sunt incluse ceaiul, prăjiturile și sandvișurile care se servesc la intervaluri.(...)

            Trebuie să spun că , de când mă aflam în Germania, mă obișnuisem cu acest fel de abuzuri, și că făceam față destul de onorabil pentru un om care, la Paris, nu ia decât două mese pe zi, și uneori chiar una singură.

            Iar în altă parte, spune:

            Călătoria pe Rin este, de altfel, una dintre cele mai ieftine călătorii care există pe lume: pentru patru sau cinci taleri, cred, adică pentru vreo douăzeci de franci, urci fluviul descris de Boileau și cântat de Koerner, de la Colonia la Mainz și, pentru același preț,  cobori de la Mainz până la Colonia.

             Rămâne problema culinară: hrana este ieftină, dar execrabilă; vinurile sunt scumpe... și proaste. S-a făcut acestor vinuri acre de Rin, din struguri copți la strălucirea pietrelor, o reputație foarte uzurpată, după părerea mea. „Liebfraumilch”-ul și „Brauneberger”-ul - Laptele Fecioarei și Sucul muntelui cafeniu -  sunt singurele mai acătării. Cât despre „Johannesberg”, mi-aș permite acest paradox, și anume că nu cunosc un vin bun care să coste douăzeci și cinci de franci sticla.

            Pornind de la Colonia, cu toate că harta este franco-germană, bucătăria este numai prusacă. Te aștepți să mănânci o mâncare acră, mănânci o mâncare dulce; ceri ceva dulce, ți se servește ceva pipărat; înmoi pâinea într-un sos care seamănă a rântaș și mănânci marmeladă.

           

          Dar culmea revoltei sale este legată de cafea:

         

          Serviți tot ce vă doriți pe un vapor cu aburi de pe Rin, serviți apă de Seltz, apă de Spa, apă de Hamburg, apă de Baden, chiar și apă de Sedlitz, dar nu serviți cafea cu frișcă, dacă sunteți francez. Nu vreau să spun cu asta că în Franța găsești o cafea bună cu frișcă; spun numai că, peste tot în afară de Franța, și mai ales în Germania, se servește o cafea execrabilă.

(Alexandre Dumas „O aventură de dragoste” - Ed. Eminescu, București 1972, traducător Mihaela Protopopescu)

Crăciun fericit!

Icoana pe sticlă; sursa: internet

„Mare zadarnică! Mare zadarnică!” versuri de Radu Stanca

 Magical Night In Greece Autor: cutiaculitere

Mare zadarnică ! Mare zadarnică !
Arsă de patimă eşti prea nedarnică.
Cu toată apa ce-ai strâns-o-n pântece
N-ai stropul care să mă astâmpere.

Mare de platină, mare de platină,
Tu nu eşti dulce nici cât o lacrimă,
Încât degeaba ţi-admir stihiile
Cu gust amar, ca zădărniciile.

Inaccesibilă şi neavută,
Nu cunoşti gura – ah ! – care sărută ...

(Radu Stanca, Vanitate la Pontul Euxin)








Ador poezia lui Radu Stanca, pe care am descoperit-o relativ recent. Chiar dacă nu este de talia lui Eminescu sau Arghezi, e un poet care a lăsat niște ecouri, un poet ale versuri le citesc cu multă plăcere. 

La mulți ani, România!

Superachiziție: Thomas Pynchon „Curcubeul gravitației”!

Real Serendipity! Am găsit cartea lui Thomas Pynchon imediat după dezamăgirea de la Gaudeamus, intrând total întâmplător pe la o Diverta. Nu credeam că voi pune mâna pe așa ceva, ca să nu mai zic de un preț redus de n-șpe ori!!! Am citi vreo 50 de pagini și nu pot spune decât, adaptându-mi limbajul la cel al cărții, „Bestial! Delir!” - insul ăsta are o imaginație fără margini, de-a dreptul nebunească. Nerecomandat suferinzilor de inimă și domnișoarelor de pension. Sper să nu mă șocheze iremediabil. Cronica mai târziu, cănd voi termina de citit cele aproape 900 de pagini.

Dragoni şi demoni: „O experienţă personală” de Kenzaburō Ōe

Premiul Nobel pentru literatură 1994

       Am tot citi în ultima perioadă autori japonezi, diferiţi între ei de altfel, însă nu reuşesc să definesc ce au atât de special. Un fel de linişte, chiar şi în experienţele traumatizante, un fel de a primi ceea ce vine fără patimă, fără exteriorizare; da, cred că asta este: o lipsă a patosului. Fără hybris, fără râs homeric, fără jeluire tragică fără exhibiții sentimentale. Sentimentele nu lipsesc, dar rămâi cu senzaţia că fiecare individ le trăieşte în pătrăţica lui, în singurătate, dintr-o uzanţă care cere să nu-ţi deranjezi vecinii, în a căror pătrăţică dacă vrei să intri trebuie mai întâi să te ştergi bine pe picioare.  Mă mai nedumereşte, în acest sens, fascinaţia lor pentru cultura europeană, căci îmi pun serioase întrebări asupra felului cum o percep, cum înţeleg, bunăoară, agonia şi extazul din sonetele lui Shakespeare, dintr-un poem de Byron ori dintr-un roman de Flaubert sau Dostoievski.

           Romanul „O experienţă personală” scris de Kenzaburō Ōe (Editura Art, 2012), cu rădăcini adânc înfipte în biografia autorului, are câteva cluuri clare, reperabile chiar din start. Unul este chiar subiectul abordat: naşterea unui copil cu probleme şi tribulaţiile personajului-narator, tatăl, pentru a face faţă acestui accident; altul este tipul de antierou adus în prim-plan: un tânăr cu un trecut relativ dubios, presărat de episoade de alcoolism şi violenţă, căruia îi este greu să se mențină pe linia de plutire; al treilea este, fără îndoială, limbajul, extrem de plastic, presărat cu referiri la lumea animală, care ea însăşi constituie un important strat de semnificaţie.

           Bird (acesta este numele sub care este cunoscut protagonistul), fost masterand, actualmente profesor la o şcoală pregătitoare, s-a căsătorit la 25 de ani cu fiica şefului Catedrei de literatura engleză de la universitatea pe care o absolvise. El şi-a ratat cariera în urma unei "eclipse" de patru săptămâni în care a băut whisky şi a ascultat discuri nonstop, pierzând, în consecinţă, examenele şi fiind silit să se retragă şi să accepte o slujbă umilă. Visul lui, adevărată obsesie, este să meargă în Africa și e dublat de teama că nu şi-l va putea realiza. Romanul începe cu aşteptarea, prelungită, a naşterii primului copil al tinerei familii. În tot acest timp, Bird umblă prin oraş, fără ţintă, intrând în câte un bar pentru a telefona soacrei sale, aflate lângă viitoarea mamă, la spital. Un episod aparent nesemnificativ este acela în care Bird intră într-o prăvălie cu jocuri mecanice. El se vede înconjurat de nişte adolescenţi care purtau toţi jachete ce păreau făcute în Hong Kong pentru americani, brodate cu dragoni aurii şi argintii, şi care scoteau sunete de atac misterioase şi care îl privesc suspicioşi ca nişte animale sălbatice. Ei îl urmăresc şi îl atacă într-o stradă înfundată, îl lovesc puternic, dar apoi pleacă, considerându-l prea bătrân (Bird avea 27 de ani). Acest atac deschide calea confruntării cu proprii demoni, căci simbolul dragonului, fiinţă benefică în cultura orientală, este aici occidentalizat, funcţionând ca simbol al răului, al demonilor interiori. Copilul se naşte cu aspect monstruos: trup sănătos, puternic, dar cap diform, aparent bicefal, în urma unei presupuse hernii cerebrale, cu puţine şanse de supravieţuire şi cu nicio şansă de dezvoltare normală ca intelect. Din acest moment, se declanşează un joc malefic al deciziilor, o conspiraţie a răului şi a ispitirilor. Bird ar vrea să lase copilul în spital, fără să opteze pentru operaţie. Doctorul îi sugerează că ar putea să nu-l mai hrănească suficient, ceea ce Bird acceptă, pentru a-l slăbi şi a-i determina moartea; soacra este de acord în mod tacit, mamei copilului urmând a i se spune, sub pretextul menajării, că a fost vorba de o problemă cardiacă, la care copilul nu a rezistat. Bird trece prin stări psihice dificile; socrul îi dă o sticlă de whisky, iar Bird se duce la o veche prietenă, Himiko, să bea împreună, lăsându-se antrenat într-o ciudată relaţie erotică. El oscilează între durere, umilinţă şi spaimă, se teme de copilul care îi va distruge destinul, visele (Africa), îl vede ca pe un monstru ce trebuie îndepărtat. Copilul rezistă până la data la care ar trebui operat, chiar dacă e subnutrit, iar Bird şi Himiko merg să îl ia de la spital, refuzând intervenţia chirurgicală. Himiko îi spune că ea cunoaşte un doctor care ar putea "termina" treaba. Ei se rătăcesc, (rătăcire nu lipsită de semnificaţie), dar până la urmă găsesc clinica, unde lasă copilul, pentru a i se provoca moartea. Ajunşi într-un bar, într-o discuţie cu un vechi prieten regăsit, Bird are revelaţia greşelii pe care o face: „Ce anume încerc să protejez de monstrul ăla de copil, de am ajuns să fug fără ruşine cu atâta disperare? Ce anume e în mine de mă zbat atâta să mă apăr?” Răspunsul fu teribil: „Nimic! Zero!”  El îi spune lui Himiko că nu mai vrea să fugă de răspundere, se suie într-un taxi şi ia copilul de la doctorul ucigaş. Copilul este operat şi în mare parte recuperat. Salvând copilul, Bird se salvează, în acelaşi timp, pe sine. Pe când Bird şi socrul său merg spre ieşirea din spital, pe lângă ei trece un grup de tineri cu jachete subţiri şi ponosite, brodate cu dragoni, aceiaşi tineri care-l atacaseră mai demult. Tinerii îl ignoră de data aceasta, iar Bird se miră. Socrul îl priveşte cu apreciere şi-i spune că s-a schimbat foarte mult în ultimele două săptămâni şi că nu i se mai potriveşte porecla ridicolă de Bird.

           Romanul are multe niveluri de semnificaţie: obsesia pentru Africa este, poate, obsesia pentru un fond primitiv, animal; acest fond se arată în visele personajului, unde este atacat de facoceri; este prezent în numele său, Bird, desprins dintr-un regn subuman, chiar dacă e înzestrat cu aripi strânse. Limbajul abundă în comparaţii din lumea animală: o locomotivă care trece pare un rinocer gigantic, întrebările cunoscuţilor despre copil i-ar sfâşia nervii asemeni unui rechin, leagănul pregătit pentru fiu pare o insectă uriaşă. Deşi naraţia este la persoana a III-a, din afară, citiorul are acces la toate stările interioare ale protagonistului. Tehnica narativă este neobișnuită, deoarece se apropie de cea comportamentistă, lăsând impresia de limitare la nivelul factual. Între faptele petrecute sau aduse din planul abisal nu există, la nivel textual, înlănţuiri cauzale, dar reţeaua de relaţii cauză-efect se naşte treptat, pe măsura înaintării în lectură, constituindu-se într-un adevărat lanţ karmic. Această ocultare a lanţului cauzal mi se pare unul dintre atuurile scriiturii lui Kenzaburō Ōe.

          „O experienţă personală” nu este doar romanul unei situaţii traumatizante pe care eroul trebuie să o depăşească, ci este, până la urmă, romanul maturizării, al desprinderii de un trecut încărcat şi al pornirii asumate pe un drum nou, al speranţei, pe parcursul căruia anti-eroul se transformă într-un real erou.