Istoria poate fi savuroasă: Constanța Vintilă-Ghițulescu „Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750 -1860”

sursa foto: Internet

Constanța Vintilă-Ghițulescu este doctor în istorie și civilizație, cu studii la București și la Paris, actualmente cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, profesor asociat la Facultatea de Sociologie a Universității din București și unul dintre cei mai competenți specialiști în civilizație română premodernă.
Este autoarea unei serii de cărți de mare interes:
Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860 (Humanitas 2015), Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești 1780-1860 (Humanitas 2013), În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea (Humanitas, 2004, 2011 - premiul de debut „Prometeus" al revistei România Literară - 2004, premiul „Nicolae Bălcescu" al Academiei Române, premiul Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă a Academiei Române - 2005, premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România - 2005); Focul amorului: despre dragoste şi sexualitate în societatea românească 1750-1830, (Humanitas, 2006, 2012), Evgheniţii - roman (Humanitas, 2006). A fost, de asemenea, consultant pentru filmul de mare succes Aferim! al lui Radu Jude.

Citesc acum „Patimă și desfătare...”, ca urmare firească a lecturilor din ultima vreme. Este o extraordinară radiografie a societății românești din epoca fanariotă și postfanariotă, foarte necesară pentru înțelegerea nu doar a eforturilor  pe care le-a presupus trecerea întregii societăți din Țările Române de la stilul de viață apropiat de cel oriental la exigențele civilizației de tip occidental, atât de necesară pentru evoluția noastră, dar, mai ales, în cazul meu, pentru înțelegerea literaturii din acele timpuri (de fapt a lacunelor majore ale literaturii!...) și a celei de mai târziu, care se inspiră din epoca amintită. Scrisă cu un stil inspirat din parfumul epocii, din zicerile lui Anton Pann și din vorbele de duh ale poporului, autoarea îmbracă munca minuțioasă de cercetare, de zece ani petrecuți în arhive, într-o formă atrăgătoare, într-un caftan de duminică pe care nu putem să nu-l admirăm.
S-a scris mult și de către persoane mai avizate decât mine despre autoare și lucrările sale. De aceea, pentru a nu repeta ceea ce presa a subliniat de mult, mă limitez a face doar o călduroasă recomandare de lectură tuturor celor interesați să știe mai multe despre cine suntem și de ce suntem astfel.

Am „împlinit” 20.000 de vizualizări!

           19 aprilie a fost o zi record pentru Cutia cu Litere: a „împlinit” 20.000 de vizualizări, la care s-au adăugat peste 500 doar pentru ziua de ieri! Pentru cât de puțin postez, mai ales în ultimul timp (dar voi reveni în forță😌!), este peste așteptări. 
           Vă mulțumesc tuturor celor care treceți pe aici, interesul vostru înseamnă enorm pentru mine! 

„Hanul lui Manuc” de Simona Antonescu

         Ca orice bucureștean, am trecut  de multe ori pe la pitorescul Han al lui Manuc,  ce străjuiește malul dâmbovițean  și, intrând pe sub arcada porții, pe pietrele lustruite de veacuri, am respirat aerul istoriei și am simțit ecourile unor întâmplări de demult, însă viața trepidantă nu mi-a dat răgazul să le cercetez. Manuc a rămas doar un nume învăluit în mister, Pazvante Chiorul - un personaj prins ca o gâză în insectar într-o expresie, Iancu Jianu - un haiduc de peste Olt, Mustafa Bairactarul - un turc  fioros din corespondența dintre Ion Ghica și Vasile Alecsandri. Niciodată nu am bănuit legăturile dintre aceste personaje, întâlnirile lor de taină, încrucișarea destinelor lor în cadrul amintitului han; nu-am cunoscut rolul istoric pe care l-au jucat hanul și patronul său, Manuc, în intrigile politice ale vremii, de care a depins soarta țărilor române. 

          Aici vine, pentru a face lumină, fără a știrbi nimic din misterul epocii, noul roman al Simonei Antonescu, publicat la Editura Polirom, „Hanul lui Manuc”. Simona Antonescu este cunoscută publicului cititor prin alte două romane: Darul lui Serafim și Fotograful Curții Regale, pentru care a primit Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2016.

          A scrie astăzi un roman de inspirație istorică este un pariu, pe care autoarea l-a câștigat, fără drept de apel.  Succesul este asigurat de foarte buna documentare istorică, sociologică, literară, etnologică, folclorică ce formează structura solidă a romanului. Fapte pe care manualele de istorie mai vechi le-au trecut sub tăcere (amestecul rușilor în politica țărilor române), ies acum la iveală, ca adevăruri ce trebuie cunoscute.  Realitatea relațiilor politice, tensiunile diplomatice dintre puterile Europei de vest (Franța lui Napoleon), est (Imperiul  Țarist) și sud (Imperiul Otoman), pericolul pe care echilibrul fragil de forțe îl face să planeze asupra teritoriilor românești constituie cadrul larg, istoric, în care e plasată acțiunea cărții.

          Două planuri epice se intersectează în roman, țesute în jurul a doi protagoniști: pe de o parte, Manuc Bei, armeanul din Rusciuc, ajuns cu negustoria în țările române, deținător de ranguri (paharnic, dragoman, negociator de pace al Înaltei Porți), caracterizat prin înțelepciunea și șiretenia orientală, bun cunoscător al oamenilor, al drumurilor și al intrigilor de curte, pe care le dezleagă și le urzește în taină; el este cel care inițiază proiectul construirii unui han impozant pe malul Dâmboviței, de folos atât pentru înflorirea negoțului său, cât și, mai ales, pentru găzduirea și ținerea sub control a reprezentanților  marilor puteri. Pe acest enigmatic personaj misiunile de taină îl vor purta la Constantinopole, la Palatul Topkapî, pe malul Bosforului, prilej pentru cititor să pătrundă, printr-o serie de scene de viață, în divan, în harem sau în mijlocul bătăliilor și al atacurilor sângeroase soldate cu răsturnarea sultanilor.

          Un al doilea plan se înfiripă în jurul finei lui Manuc, Ruxandra, fiica boierului de la Mironești, și a idilei dintre ea și clucerașul Vlaicu, viitor oștean de-ai lui Iancu Jianu, care îl va ucide pe temutul Pasvant Oglu. Scriitoarea dă dovadă de o foarte bună cunoaștere a vieții de la curțile boierești, a protocoalelor și a datinilor, reconstituirea fiind plină de amănunte de mare interes.  În același timp, prin condicile ispravnicului Aurică, aflăm date despre ceea ce se producea pe moșii, despre birurile pretinse de cei de la putere și despre abuzurile făcute de rușii nestăpâniți de mai-marii lor.

          Astfel, romanul Hanul lui Manuc restabilește conexiunea cu tradiția literară, în special cu fascinația pentru epoca fanariotă, la care romanul românesc revine mereu, ca la o sursă inepuizabilă de pitoresc și fapte ieșite din comun (Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, Calpuzanii de Silviu Angelescu), cu pasiunea pentru trecut din romanele sadoveniene, dar găsește modalitatea estetică adecvată de a se adresa cititorului de azi, printr-un limbaj alert, flexibil, fără excese lexicale arhaice ori regionale, prin schimbarea, în cadrul larg al narațiunii obiective, a unghiului de vedere general cu acela al unor personaje diferite (cântărețul Ilarie, odalisca Aisha, oșteanul turc Ismail), pe care le însoțim în diversele capitole, prin alternarea  dibace a planurilor, prin arhitectura bine gândită a romanului în părți și capitole cu titluri sugestive: Ospăț la Mironești; O mie de cadâne, o mie de ieniceri, Fuga din Constantinopole, Pacea de la București (Două râuri în aceeași albie) etc.

         Așadar, prin romanul Hanul lui Manuc, literatura actuală intră pe făgașul firesc, în care orice tip de scriere își găsește locul, dacă este bine realizată estetic.

„Pelinul negru” de Ioana Nicolaie - un roman unic despre suferința celor inocenți

Anunțat inițial cu titlul Druga, noul roman al scriitoarei Ioana Nicolaie, „Pelinul negru”, este, fără îndoială, cea mai valoroasă scriere a sa în proză de până acum, un roman unic și necesar în literatura noastră, un roman despre problemele unui copil cu dificultăți de învățare și de dezvoltare mentală, născut  în urma dezastrului de la Cernobâl (în traducere „pelin negru”). În consonanță cu îndemnul lui Amos Oz: Sfatul meu pentru orice scriitor este să scrie despre ce cunoaşte mai bine. Scrie despre satul tău!, Ioana Nicolaie scrie despre fapte binecunoscute, ce vin la suprafață pentru că se cer spuse, întâmplări din anii copilăriei petrecute în zona Bistriței, povestite cu lentila obiectivului atât de aproape, încât simți în obraz răsuflarea copiilor din carte.

Trebuie să mărturisesc că, în pofida echilibrului, a demnității cu care este spusă povestea, am simțit în mai multe rânduri, pe parcursul lecturii, valuri de emoție dureroasă, răscolitoare, ridicându-se la suprafață din adâncuri nebănuite. Tocmai din cauza simplității, a autenticității, a depărtării de orice intenție de speculare ieftină a unui asemenea subiect, povestea Augustinei, autoporeclită Druga, după numele păpușii urâte de cârpă al cărei loc era sub pat, devine o istorie reprezentativă pentru aspecte dramatice ale vieții peste care, de regulă,  tragem cortina. Despre astfel de copii au scris William Faulkner (Benjy din Zgomotul și furia), John Steinbeck (Tularecito din Pășunile raiului) sau, mai recent și din alt punct de vedere, R. J. Palacio (August Pullman din Minunea), însă la noi nu am întâlnit o scriere care să își asume atât de total o astfel de temă.

Augustina Bulța este o fetiță de zece ani dintr-o familie unită, cu mulți copii, dar și cu multe probleme, prin prisma căreia sunt privite cu naivitate și amar realism lucrurile. Deși familia are ceva pământ și animale, tatăl, disponibilizat din postul de acar CFR, se confruntă cu povara întreținerii familiei și are uneori derapaje de violență și de consum de alcool. Mama este cea care suportă cu stoicism situația și ține cu căldură în jurul ei pe cei doisprezece copii.

Augustina se naște la trei luni de la explozia de la Cernobâl, în1986 - anul în care fructele nu s-au făcut, iar păsările au căzut din zbor - cu febră cerebrală și cu puține șanse de supraviețuire. După doi ani de spitalizare, în care copila este o mogâldeață neputincioasă ciuruită de injecții cu penicilină, este luată de bunici la țară și, cu multă greutate, după încă trei ani, începe să se înzdrăvenească, să vorbească, să alerge și să devină un copil aproape normal. Cele două păpuși, Tutuana cea frumoasă, îmbrăcată ca o prințesă și Druga, păpușa cheală, din cârpă, urâtă și disprețuită, devin cele două repere la care se raportează Augustina pentru a-și construi imaginea de sine.

Reîntoarsă în familie și înscrisă la școală, fetița repetă de trei ori clasa întâi, deoarece, deși e cuminte și scrie frumos literele, nu poate învăța să le lege în cuvinte. Handicapata, repetenta, proasta școlii, idioata, oliogofrena sunt cuvintele care îi arată, ca-ntr-o oglindă, portretul ei în ochii celorlalți, iar Augustina le primește ca pe ceva de la sine înțeles. Sever, fratele  mai mic, cu care a ajuns în aceeași clasă, o apără, dar fără folos. Imaginea despre sine se întunecă și ea începe să se certe singură, spunându-și că e o Drugă* și că nu mai e nimic de făcut. Doar pentru mama, ea  rămâne puiul meu cel gălbior. La scenele mai aprinse din casă, Augustina se ascunde în dulap. Pentru ea, lumea reală fuzionează cu cea a poveștilor. I se pare uneori că este sora cea fără grai care trebuie să culeagă urzici pentru frații ce urmează să se transforme în lebede și să zboare departe în lume. Alteori, trei broaște râioase o sărută și i se cuibăresc în inimă și în minte. Răul ia chipul lupului și se personifică într-o amenințare ce iese din când în când la suprafață. Atunci fata face crize și își pierde cunoștința.

Soluția trimiterii la o școală specială din Buzău pare bună, fetei îi plac cearșafurile cu Albe-ca-Zăpada, lecțiile, doamnele care se ocupă de ea, e mai deșteaptă decât multe alte fete (chele, cum se strigă una pe alta, pentru că sunt tunse chilug), cu tot felul de probleme psihice, și o vreme crede că acum a devenit o Tutuană. Dar o serie de întâmplări îi readuc întâlnirea cu oroarea și spaima, sub diverse înfățișări, și, în loc să progreseze, regresează. În ultima parte a romanului, venită acasă în urma unui șoc emoțional foarte puternic, copila se retrage într-un stadiu aproape animalic, lângă „frățiorul” porc Guițu, crescut de pui și sacrificat de Crăciun. Într-un final, se hotărăște abandonarea școlii și scoaterea unui certificat de persoană cu handicap, totul fiind în cazul ei inutil, fără speranță.

Am punctat o mică parte din subiect, fără teama dezvăluirii esenței romanului, căci aceasta nu rezidă în șirul faptelor, ci mai ales în privirea din interior a trăirilor copilului, care vorbește despre el și despre lumea sa, cu o voce inconfundabilă. Ioana Nicolaie excelează în surprinderea inocenței, a gândirii foarte simple, dar nu lipsite de sentiment, a mirărilor și a spaimelor unui asemenea copil special. Impresionează eșecul realizării unei imagini de sine pozitive, când, de la un anumit stadiu de dezvoltare, dragostea necondiționată a familiei nu mai este de ajuns. Când apare conștiința că, pentru toți ceilalți ești un rebut, o ființă de evitat și de disprețuit, iar etichetele celor din jur se lipesc peste lumina inocenței și devin o a doua natură; când te consideri o drugă, care nu e bună de nimic; când înțelegi că nu vei avea dreptul la o viață normală, nici măcar dreptul la dragoste...

Numele protagonistei este  inspirat, având unele rezonanțe: August cel prost din Fram ursul polar, August din Minunea (unde  handicapul este însă unul fizic). Alături de Augustina, apar în carte multe alte figuri de copii în suferință, victime fără vină ale abandonului, ale bolii, ale sistemului, ale unor dezastre, exterioare sau interioare, având consecințe incalculabile.

După lectura cărții, rămâi cu întrebări fără vreun răspuns, pe care omenirea și le pune de secole: care e rostul suferinței copiilor? de ce cad victimă inocenții? cine răspunde? ce se poate face pentru o lume mai bună? „Pelinul negru” este el însuși o întrebare vie, care nu se mulțumește cu un răspuns de suprafață, pentru că ne-o așază în față pe Augustina cea concretă, înaintea căreia noi, cititorii, ne plecăm, copleșiți, privirile.

*drugă = fus mare și gros pe care se pune fuiorul de tors urzeală pentru lăicere, saci etc.; cantitate de fuior pusă pe acest fus; drug scurt; (reg.) știulete de porumb. – Din sb. druga.

 

111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română - Cum am citit volumul

          A ajuns la mine de curând, sub forma unui dar (probabil că așa a și fost gândit de către editura Nemira, dată fiind ilustrația copertei, asemănătoare unei felicitări, ca un posibil dar frumos de sărbătorile de primăvară),  acest volum inspirat, ce cuprinde poeme de dragoste.

Recunosc  că, deși l-am văzut în librării, nu mi l-aș fi cumpărat, din bănuiala că pe cele mai multe dintre poezii le voi fi citit în volume sau pe net. Cu toate acestea, volumul m-a surprins într-un mod plăcut prin materialul propus și concepția originală. Marius Chivu și Radu Vancu, inițiatorii antologiei, două nume care nu mai au nevoie de prezentare, nu s-au dezmințit și au realizat un puzzle poetic inteligent, care te prinde și care, prin alăturarea de mozaic a pieselor, le pune într-o lumină neașteptată și te provoacă la lectură.     

          Așa că m-am jucat astfel: am început să citesc, la întâmplare, poezii, acoperind numele poetului, încercând să ignor chiar titlul în prima fază, și am lăsat versurile să mă izbească prin forța cuvintelor.  M-am străduit, cu succes de cele mai multe ori, să ghicesc, mai ales la cele mai puțin sau deloc cunoscute, epoca și curentul. A meritat din plin acest joc, căci am citit cu ochiul inocentului, m-am plimbat, la pas, printr-o pădure de inventare poetice și formule literare, cu mirare, ca și cum le-aș fi întâlnit prima dată.

          Ce diferit este discursul iubirii în timp, ce pendulare între retorică și antiretorică! Cât sentiment și cât manierism, ce convenții și ce îndrăzneli de a le sparge! Ce reașezări ale receptării celor vechi în secolul XXI și ce tatonări în primirea celor noi! Cât de vii sunt și astăzi, după două secole versurile: În rai fără tine e moarte e gheață!/ Și-n iad lângă tine e bine! e viață (Nicolae Văcărescu), câtă dulceață în cuvintele Te privesc de atâta timp cu ochi tandri de măgăruș (Tristan Tzara), câtă transparență intelectuală în Ea era fumoasă ca umbra unei idei (Nichita Stănescu), câtă naivitate jucată în  Afară plouă laic și-aș vrea să fii aici/ Să tac, să taci, tăcerea la fleacuri să ne-mbie (Emil Brumaru), câtă asumare desperată în postmodernistele cuvinte  Am propus să ne petrecem luna de miere în tramvai (Cristian Popescu)! S-au scris, probabil, tratate despre incipiturile poetice, și eu constat, acum, ca pe un  fapt evident: o poezie bună - autentică, tensionată liric - se cunoaște chiar de la primele cuvinte. Te captivează, te aruncă așa, ca la tenis, între confirmare și surpriză, te uluiește, te rătăcește în labirintul ei printre coridoare și porți, uneori îți dă și o cheie, te intrigă, te provoacă să o citești iar și iar.

          Antologia este o reușită editorială și sper să deschidă o serie în această direcție, căci sunt multe lucruri de preț în sipet ce așteaptă să fie  puse în galantar cu talent, într-o formulă atrăgătoare, așa ca pentru cititorul de azi.

Și încă o (micro)povestire: „Viteazu”

A fost odată o familie de săteni ce își ducea traiul la marginea unui codru adânc, străbătut de un râu cu ape reci și învolburate.

sursa foto: Internet

Într-o zi, când toamna își suna ultimele acorduri, copiii au observat în scorbura unui copac două lumini fosforescente. O pisică! strigară. Un motan sălbatic! Acesta, dintr-un salt, ateriză la picioarele lor. Era imens, dar se arăta blând. Îl adoptară îndată. Viteazu ducea un trai fericit pe lângă casa lor, prinzând șoareci, ba uneori și șerpi.

Când veniră zăpezile, copiii îl băgară în casă. Dar Viteazu nu prea avea bune maniere: câteodată își făcea nevoile sub pat și scrijelea mobila cu ghearele.  Tatăl se hotărî să scape de el și îl duse pe celălalt mal al râului. Copiii plânseră tare mult dar, cu timpul, începură să-l uite.

În iarna următoare, chiar în ajunul Crăciunului, copilul cel mic auzi un mieunat și deschise ușa. În prag stătea Viteazu, slab și înfometat. Traversase râul pe gheață și se întorsese acasă.

Din ochii tuturor izbucniră lacrimi de bucurie, în special din cei ai tatălui,  care niciodată de atunci nu l-a mai alungat.

Iar aceasta este o poveste adevărată, pe care mama mi-o spunea adesea, în serile de iarnă.

Două scurte povestiri: „Mistere, mistere...” și „Potaie în flăcări”

(Acestea sunt, în traducere și în original, cele două micropovestiri care mi-au fost publicate în volumul colectiv „Un tiempo breve”, în Spania.)

 Mistere, mistere...

Henri de Toulouse Lautrec, Messalina

          „Este ea, fără doar și poate.” Gaston scruta prin lentila monoclului, din balcon, scena cabaretului. Flerul său de copoi nu-l înșelase încă niciodată. Fiica cea vitregă, de sânge albastru, sălbatică și cumplită, pe care tatăl lui, doctorul, o adusese acasă în urmă cu mai bine de douăzeci de ani - și care fugise înainte de a împlini paisprezece! - se afla aici... „Misterul crimelor va fi elucidat în cel mai scurt timp!”
          Aplauze frenetice întâmpinară apariția magnificei Enmascarada, înveșmântată în mătase roșie. Corpul ei sculptural trezea dorințe vinovate în fantezia clienților acelui local de perdiție. Vocea ei gravă, de altistă, făcea să se înfioare masca de dantelă neagră ce-i acoperea chipul. În fiecare seară, Enmascarada arunca un trandafir roșu unuia dintre admiratori, care primea astfel privilegiul de a o însoți. Cei aleși se întorceau muți, înnebuniți... Unii nu se mai întorceau. Pluteau în apele obscure ale Senei.
          Se zice că, demult,  regina dăduse naștere unei fetițe, în locul moștenitorului regal multașteptat. Și, pentru că fetița era urâtă, foarte urâtă, regele Ludovic a declarat-o moartă, poruncindu-i doctorului să facă ce-o ști, să rezolve problema.
          „ Este ea, nici urmă de-ndoială”, socotea Gaston. „Toți cei înecați sunt urâți. Foarte urâți.”

Potaie în flăcări

Diego Velázquez, Las meninas

        Un fum înecăcios îmi invadează atelierul. „Oh, Doamne, alt incendiu?!” Acea jigodie scârboasă, numai ea e de vină pentru nenorocirea mea. M-au obligat s-o pictez! Chiar în prim-plan! Și de ce, mă rog? Din cauza capriciilor unei infante, care a adunat de pe drumuri o potaie antipatică și puricioasă!

          Maiestățile lor, regele Filip al IV-lea și regina Mariana de Austria tocmai îmi vizitau atelierul, când micuța Margareta a dat năvală, cu dădacele și cu piticii după ea, în căutarea lui „Cuțulache”. Regele, amuzat, mi-a cerut să pun pe pânză scena. Cuțulache sforăia într-un colț, morocănos. Chiar așa l-am  pictat. Acest tablou mi-a adus atât gloria, cât și decăderea. Am devenit sclavul drăgălașei infante: îmi cerea să-l pictez pe Cuțulache în fiecare zi. Prietenii mei artiști m-au poreclit „Cuțulazquez, pictor de câini”... 

        Salvarea mi-a venit de la un incendiu neașteptat, care a izbucnit în atelierul meu și a ars toate acele picturi îngrozitoare. Cuțulache însuși a suferit un inexplicabil accident: s-a otrăvit mâncând niște ciuperci pregătite pentru infantă. Eroul, împăiat și așezat - unde se putea altfel? - chiar în atelierul meu, părea că mă deoache cu ochii lui de sticlă. Nici nu mai puteam să pictez! Eram resemnat, dar fericit...

          Asta până azi-dimineață, când m-a trezit o voce subțirică: „Don Diegooo!... Pictează-mi-l pe Cuțulacheee!... Hai, că nici nu se cunoaște că e împăiaaat!...”

Misterios, misterios...

Henri de Toulouse-Lautrec, Bal la Operă

          ”Es ella, sin duda”. Gastón observaba atentamente, desde el balcón, la escena del cabaré, por el lente de su monóculo. Su olfato de detective nunca le había engañado. La hijastra de sangre azul, horrenda y cruel que su padre, el doctor, había traído a casa veinte años atrás y que había huido antes de cumplir los catorce, estaba aquí. ”El misterio de los crímenes acabará dentro de poco.”

           Aplausos frenéticos saludaron la aparición de la magnífica Enmascarada, envuelta en seda roja. Su cuerpo escultural despertaba deseos ocultos en la fantasía de los clientes de aquel lugar de perdición. Su voz de contralto estremecía la máscara de encaje negro que cubría su rostro. Cada noche, la Enmascarada ofrecía una rosa a uno de sus admiradores, que recibía el privilegio de acompañarla. Los elegidos volvían locos, enmudecidos. Algunos nunca volvían. Flotaban en las oscuras aguas del Sena.
          Las leyendas dicen que la reina había dado a luz una hija, no un esperado heredero real, y porque la princesa era fea, muy fea, el rey Louis había declarado muerta a la cría. El doctor tuvo que resolver discretamente el problema...
          «Es ella, sin duda alguna», pensaba Gastón. «Todos los ahogados son feos. Muy feos.»

Cachorro en llamas

Diego Velázquez

          Un humo hediondo invade mi taller. «¿Otro incendio? Dios mío...» Aquel perro horrible… ¡Solo él era culpable de mi desgracia! ¡Me habían obligado a pintarlo! ¡Justamente en el primer plano! ¿Por qué? ¡Por los caprichos de una infanta que ha adoptado un chucho antipático y pulgoso!
          Sus majestades, el rey Felipe IV y la reina Mariana de Austria visitaban mi taller cuando la pequeñina Margarita irrumpió, con sus meninas y enanos, en búsqueda de «Chuchito». El rey, divertido, me pidió pintar la escena. Chuchito roncaba, malhumorado. Así mismo lo pinté. Este cuadro me trajo tanto la gloria como la desgracia. Yo me había convertido en el esclavo de la bellísima infanta: tuve que pintar a «Chuchito» cada día. Mis compañeros pintores me apodaron «Chulásquez, pintor de perros». Me salvé cuando un imprevisto incendio se declaró en mi taller, quemando las horrendas pinturas. «El Chucho» mismo sufrió un inexplicable accidente aquel día: comió unas setas venenosas preparadas para la infanta. El héroe, ahora relleno de paja, colocado en mi taller, parecía aojarme. Ya no podía pintar… Me quedé resignado, pero feliz.
          Hasta que, esta mañana, me despertó una vocecita: «¡Don Diego! ¡Me pintarás a Chuchito!... ¡Vaya, que apenas se nota que está muerto!... ».

Piesa mea, “Supraviețuitorii”, jucată la Teatrul Național București de trupa Adentro (Liceul Teoretic ,,Jean Monnet ")

Pe 20 decembrie 2016 am avut onoarea ca piesa mea, Supraviețuitorii,  să fie adaptată și jucată de elevii Liceului Teoretic Jean Monnet, trupa Adentro, condusă de prof. Cătălina Tatiana Ciobanu, pe scena Teatrului Național București, în cadrul proiectului „5 licee - 5 teatre”. Au obținut premiul pentru cel mai bun rol secundar - Rareș Ularu (soldatul comic) și premiul pentru cel mai popular spectacol (votul publicului). Textul piesei poate fi citit pe: http://www.poezie.ro/index.php/author/0024647/Nicoleta_Ionescu

Quiz Lumea lui Eminescu

Pe link-ul de mai jos puteți răspunde la un quiz despre Eminescu și lumea în care a trăit, sub forma unui slide show. Clicați pe imagini: la al doilea click apare răspunsul. Scuze că veți intra întâi pe Google+ (ppt-urile sunt foarte greu de încărcat, mi-a fost imposibil să îl încarc aici pe blog).

https://plus.google.com/+CutiacuLitere/posts/aTUYwJYaa5m

La mulți ani 2017! Calendare inspirate din literatură și artă

Calendarele pot fi un prilej de a aduce frumosul, arta, rafinamentul mai aproape de noi, de a crea o insulă de plăcere estetică în zbuciumul cotidian. Pot fi un dar care să încânte și să dea o pată de culoare lungului șir de zile cenușii. La noi, în afară de ilustrații cu peisaje rurale, flori sau pisici, ori calendarele ortodoxe, mereu la fel, cu greu poți găsi un calendar care să-și depășească funcția strict utilitară. Iată câteva imagini, desprinse de pe Internet, cu idei care mi-au plăcut. La mulți ani 2017!