Irlanda și scriitorii săi

William Butler Yeats:

A Vestal Portrait Of Miss Violet Lindsay 

by Sir Edward John Poynter (sursa: Pinterest)

    
          When you are old

When you are old and grey and full of sleep,
And nodding by the fire, take down this book,
And slowly read, and dream of the soft look
Your eyes had once, and of their shadows deep;

How many loved your moments of glad grace,
And loved your beauty with love false or true,
But one man loved the pilgrim soul in you,
And loved the sorrows of your changing face;

And bending down beside the glowing bars,
Murmur, a little sadly, how Love fled
And paced upon the mountains overhead
And hid his face amid a crowd of stars.

           Când ai să fii bătrână
 

Când ai să fii bătrână şi căruntă
Şi picotind la foc, această carte
S-o iei, să-ţi nălucească de departe
Privirea ta cu umbre dulci, profundă.

În ceas de clară graţie lumească,
Fals sau adânc, atâţia te-adorară,
Dar suflet pelerin şi faţă-amară
Doar unul a fost vrednic să-ţi iubească.

Încovoiată peste-aprinsa vatră,
Trist vei şopti cum a trecut Iubirea
Cum printre stele şi-a ascuns privirea
Şi după steiurile mari de piatră.

                                   (traducere de Maria Banuș)

Irlanda este o țară destul de mică, numărând puțin peste  4,5 milioane de locuitori, dar are în palmares patru premii Nobel pentru literatură: William Butler Yeats (1923), George Bernard Shaw (1925), Samuel Beckett (1969), Seamus Heaney (1995-pentru Regatul Unit) - spirite penetrante, ironice, amare, sarcastice, melancolice, copleșitoare, atât de diferite, dar pornite din aceeași rădăcină viguroasă și răzvrătită a unui popor în care moștenirea celtică s-a modelat sub influența vikingilor, a normanzilor și a englezilor. Vizitând Dublinul, nu puteam ocoli Writers Museum, un muzeu destul de mic și tradițional, unde am putut vedea o serie de fotografii, volume și manuscrie ale celor mai importanți scriitori, însă prezența lor în conștiința orașului nu se simte numai aici, ci și în celelalte muzee, în statui și în alte forme de artă. Îmi face plăcere să menționez câțiva dintre acești scriitori și operele lor mai importante:

Jonnathan Swift (1667-1745): reprezentant al iluminismului, a rămas cunoscut prin scrierea satirică intitulată Călătoriile lui Gulliver (1726); a trăit în Dublin, a studiat la Trinity College, a fost gazetar politic, iar mai târziu decan al Catedralei Sf. Patrick, unde este și înmormântat.

Lawrence Sterne (1713-1768): scriitor englez/irlandez iluminist, vicar anglican, autor al romanului Tristram Shandy.

Oliver Goldsmith (1728-1774): romancier irlandez, cunoscut la noi prin scrierea Vicarul din Wakefield.

Abraham „Bram” Stoker (1847- 1912): a absolvit matematica la Trinity College, a fost critic de teatru, dar și președinte al Societății Filozofice Universitare din Dublin; a trăit a doua parte a vieții la Londra. A scris 13 romane și mai multe volume de nuvele. Romanul care l-a făcut celebru, Dracula, a apărut în 1897. Bram Stoker nu a ajuns pe teritoriul Transilvaniei, dar s-a documentat timp de șapte ani pentru scrierea romanului, studiind mitologia și tradițiile din Carpați.

Oscar Wilde

Oscar Wilde (1854-1900): scriitor estetizant, stilist desăvârșit, dramaturg, prozator, poet, jurnalist, cu studii strălucite la Trinity College, dar și la Oxford, s-a remarcat printr-o viață de adevărat dandy în saloanele londoneze. A inițiat mișcarea „Artă pentru Artă” prin care și-a dezvoltat teoria asupra estetismului. Povestirea Prințul fericit, romanul Portretul lui Dorian Grey, piesele Ce înseamnă să fii onest (The Importance of Being Earnest), Evantaiul doamnei Windermere, Soțul ideal satirizează snobismul, frivolitatea și fățărnicia „înaltei societăți” a timpului. Declinul său începe în 1891,când, acuzat de homosexualitate (ilegală în Anglia acelor timpuri), este trimis la închisoare și părăsit de soție și de cei doi copii. Moare în Franța, la 46 de ani.

William Butler Yeats (1865-1939): poet și dramaturg, una dintre cele mai importante figuri ale redeșteptării literaturii irlandeze în secolul al XX-lea, și-a dedicat întreaga viață literaturii, fiind atras de legendele irlandeze și celtice. Poezia sa se poate încadra la simbolism, dar păstrează mult din spiritul romantic, prin patriotismul înflăcărat și valorificarea tradițiilor. În ultimii ani ai vieții, a fost Senator al Irlandei și unul dintre fondatorii  Teatrului  Abbey.

James Joyce

James Joyce (1882-1941): este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea, reprezentant al modernismului anglo-saxon. Crescut în mediul rigid al colegiilor iezuite, devine un apostat, îndepărtându-se de religia catolică. Studiază literatura engleză și limbi străine la University College din Dublin. A trăit cea mai mare parte a vieții departe de Irlanda (la Trieste, Zürich, Paris), lucrând ca profesor de engleză și publicist. De la Oameni din Dublin (1914), la Portret al artistului în tinerețe (1916), de la Ulise (Ulysses) (1922) și până la Veghea lui Finnegan (1939), James Joyce reprezintă o punte a evoluției literare între simbolism, naturalism pe de o parte și modernism, postmodernism pe de altă parte. Pluriperspectivismul, monologul interior, fluxul conștiinței, intertextualitatea, reinterpretarea miturilor, deconstrucția limbajului fac din romanul Ulise o operă unică, o adevărată enciclopedie a tehnicilor literare. Acțiunea vastului roman (între 600 și 1000 de pagini, în funcție de ediție și traducere) se desfășoară pe parcursul unei singure zile din din viața lui Leopold Bloom, a soției sale Molly și a lui Stephen Dedalus (corespunzând lui Ulise, Penelopei și lui Telemah din Odiseea homerică), personajele mișcându-se într-un Dublin modern, labirintic.

Clive Staples Lewis (1898-1963): nume său apare scris mai ales sub forma C. S. Lewis; este autorul Cronicilor din Narnia.

Samuel Beckett (1906-1989): dramaturg, nuvelist și poet irlandez de expresie engleză și franceză. Beckett s-a născut la Dublin , însă a studiat și a predat la Paris, unde s-a stabilit în 1937. Majoritatea operelor lui sunt scrise în limba franceză, autorul traducându-le ulterior în engleză. Este un reprezentant al teatrului absurd, axat pe experiența așteptării, a chinului și a lipsei de sens a existenței, cea mai cunoscută piesă a sa fiind Așteptându-l pe Godot (1952).

Seamus Heaney (1939 - 2013): poet și prozator, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1995, autor a 13 volume de poezii și două piese de teatru, încă destul de puțin tradus și cunoscut la noi.

                                                                                          (sursă pentru sintetizarea datelor: wikipedia)

Un dulap cu flori... Ștefan Câlția - „Obiecte grăitoare” la Muzeul Colecțiilor

Un dulap imens, cu uși albe, deschise să te primească între tăbliile lor generoase, un dulap cu flori uscate, cu ierburi frumos mirositoare, adunate în mănunchiuri, ca sub grinda casei bătrânești - busuioc, vâsc, narcise (da! se disting delicatele petale uscate până la transparență), moțul curcanului, trandafiri mărunței, cimbrișor și coada șoricelului, pelin și imortele și câte și mai câte, o comoară prețioasă, păstrată cu grijă, să fie leac pentru trup și suflet, mi s-a părut piesa de rezistență a expoziției „Obiecte grăitoare” a cunoscutului artist plastic Ștefan Câlția, deschisă la Muzeul Colecțiilor din București între 10 mai și 20 septembrie. 

Un dor fără margini după lumea de demult a satului, după bogăția de semnificații ascunse în fiecare gest, de la coptul pâinii în forme însemnate cu simboluri, la crucea din cununa grâului, acesta este sentimentul transmis fără cuvinte de obiectele vechi adunate cu dragoste, recuperate aș zice, salvate de la uitare (dar și prin cuvintele pline de căldură și de firească înțelepciune ale artistului înregistrate pe ghidul audio). 

Nostalgia pentru lumea rurală așezată pe osiile universului a transfigurat obiectele de uz casnic în exponate, desprinse de viața lor materială, într-o manieră artistică discretă, rafinată, surprinzătoare, într-o viziune estetică foarte modernă. 

Câteva fotografii despre meșteșuguri vechi, piese de mobilier, minunate oale de ceramică, documente, o aripă de gâscă, un corn de vânătoare, desene în peniță și tablouri ample în ulei - toate caută să reconstituie un univers casnic de demult, dintr-o lume aproape dispărută, dintr-un paradis al copilăriei la care nu ne mai putem întoarce decât în amintire. 

Se spune că mirosul este simțul cel mai direct, cel mai puțin filtrat de rațiune. Dulapul cu flori uscate și aroma lui m-au transportat direct într-o lume a bunicilor, așa cum dăinuie ea la modul ideal în imaginarul nostru colectiv sau individual. 

Expoziția sinestezică „Obiecte grăitoare” m-a încântat și mi-a dat sentimentul bun că între lumea tradițională și cea modernă o punte este oricând posibilă.

 

Ghepardul - forță, lux și picturalitate

(Click pe poze pentru vizualizare mai bună)

Benozzo Gozzoli, Capella dei Magi, Florența, detaliu

Mă aflam la Florența, vizitând Capela Magilor de la Palazzo Medici Riccardi, când, pe una din frescele pline de viață, în care Benozzo Gozzoli a reprezentat cortegiul magilor spre Bethleem, privirea mi-a fost atrasă de personajele din primul plan. În spatele călărețului, pe șa, un ghepard cu o zgardă frumos lucrată, de care era prins un lănțișor, privește atent înainte. Mai jos, un alt ghepard, sărit de pe cal, se uită fix la privitorii tabloului. Servitorul  coboară și are grijă să nu se încurce în lanț. Ce caută acești gheparzi într-o scenă biblică? Efectul este atât de surprinzător, încât, dincolo de toată splendoarea tabloului, imaginea îți rămâne pe retină, ca o marcă a luxului și a îndrăznelii artistice a familiei Medici (ai cărei membri sunt pictați sub chipul unor personaje într-o altă frescă din aceeași capelă).

Detaliu, Capela Magilor

Întoarsă acasă, am revenit obsesiv la imaginile acestea. Mi-am dat seama că felinele cu blană pătată sunt subiecte minunate pentru pictură și chiar pentru literatură. Nu mi-am propus să fac o conexiune, evidentă

poate, cu „Ghepardul” lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, căci acesta este un roman al Siciliei din vremea lui Garibaldi, singura legătură cu subiectul fiind blazonul familiei, ci să observ fascinația exercitată de acest animal asupra artiștilor din trecut.

Căutând câteva date, am aflat că gheparzii au existat pe Pământ timp de 3,5 - 4 milioane de ani, cu mult timp înaintea celorlalte feline mari. Acum 20.000 de ani, gheparzii erau comuni prin Africa și Asia, Europa și Nord America. (...) Ghepardul a supravietuit Epocii Pleistocene, dar numărul său a fost grav redus. În secolul al V-lea, ei erau folosiți de către nobilii italieni la vânătoare. Gheparzii adulți erau prinși în sălbăticie și închiși în cuști pentru câteva luni. (Wikipedia)

Iată însă că, după încă 1000 de ani, în 1459-1461, intervalul realizării Capelei Magilor, se păstrează imaginea ghepardului îmblânzit, mai degrabă ca atribut al forței și al eleganței, decât ca animal de vânătoare, dovadă grija deosebită manifestată pentru cele două exemplare din tablou.

Mozaicul roman, Istanbul, detaliu

Am făcut legătura cu o imagine tulburătoare, văzută la Istanbul, la Muzeul Mozaicului. Vestigiile mozaicului roman, foarte bine conservate, surprind scene pline de cruzime din viața unor animale, reale sau fantastice. Doi gheparzi devorează o gazelă, în spatele unei himere înaripate.

Realismul scenei denotă buna cunoaștere a acestor animale și, în același timp, constituie o dovadă de măiestrie artistică. Oare circul roman, alături de lei, folosea și gheparzi sau leoparzi? Desigur: 

Totul a început în anul 264 î.Hr., la funeraliile lui Iulius Brutus, ocazie cu care s-a dorit cinstirea memoriei sale prin organizarea primelor lupte ritualice la care au participat doar trei perechi de gladiatori. Doar trei! Cinzeci de ani mai târziu, Aemilius Lepidus aruncă în arenă douăzeci și două de perechi de gladiatori. Roma prinsese gustul sângelui... Așa au luat naștere jocurile de o cruzime fără margini, care aveau să macine pentru 668 de ani (264 î.Hr. - 404 d.Hr.) hecatombe de cadavre umane și aveau să transforme într-o masă de carne sângerândă splendide exemplare ale lumii animale. Necuvântatoarele de talie mare nu au fost cruțate... cu cât un animal era mai de temut, cu atât mai mult specia sa era hăituită și capturată pentru a lupta în numeroase arene presărate prin întregul Imperiu Roman. Într-un amestec insolit, de oameni și lei, zebre și tigri, leoparzi și urși, elefanți și rinoceri, girafe, mistreți, lupi, câini, hipopotami, hiene, cerbi – toate acestea și-au dat viața, forțate să lupte între ele în acestă adevărată Vale a Plângerii. (Nicu Pârlog, Gladiatorii patrupezi din arenele romane, http://www.descopera.ro)

Dionysos

Mergând înapoi în timp, găsim ghepardul ca atribut al unor zeități din mitologia greacă; în special Dionysos este reprezentat călărind un  ghepard, dar apare și unul înaripat ca însoțitor al unei zeițe (Hecate?); într-un mozaic, se văd doi gheparzi înhămați la trăsură. Egiptenii nu puteau nici ei ocoli tentația exercitată de felina pătată: Tephnut și Shu au ca simboluri doi leoparzi. Nu mă voi rezuma strict la ghepard, ci extind cazul și la alte rude ale acestuia care, uneori, sunt apropiate ca imagine. Un leopard este desenat alergând sub un vehicul, într-o imagine de pe un  papirus. Și incursiunea ne duce tot mai departe, până la desenele rupestre, din Franța până în India.

Tephnut și Shu

 

Revenind la epoca medievală, în miniaturile de inspirație religioasă, se găsește adesea pictat ghepardul, cum este cazul în scena în care Adam dă nume animalelor, în cea a Fecioarei cu licornul sau într-o ilustrație cu Adam și Eva, probabil ca simbol al păcii care domnea între fiare înainte de alungarea din  paradis (unde ghepardul e singura vietate care poartă zgardă!!!).

Fecioara cu licornul

Felina pătată își ocupă locul în bestiariile atât de prețuite în acele timpuri, în special sub chipul pardosului (pantera). Despre acesta se spune că este foarte rapid și că ucide dintr-un singur salt. Leopardul, la rândul său, este văzut ca rezultatul încrucișării adultere între leu și pardos, deci o ființă degenerată, bastardă.

Pardosul este prezent în literatura română la Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică. Sub masca acestuia se ascunde Iordache Ruset, membru al puternicei familii a Cupăreștilor, de origine grecească, mare latifundiar, setos de venituri necinstite, vestit intrigant, conducătorul din umbră al politicii Moldovei; mai întâi, prieten al familiei Cantemir, iar apoi dușmanul ei. Petele au semnificația viciilor, căci „ nici Corbul negreala, nici Pardosul pistriciunea a-și muta poate”. Unul din frații Ruset, Mihalache,  este Râsul, la fel de perfid: La jiganiia aceasta, Râsul, de socotit ieste că toată pistriciunea pe supt pântece i să ascunde, adecă la loc ce nu să așe vede, iară amintrilea pe spinare, tot un păr să arată a avea. Adecă în față prost și drept, dară multe picături de vicleșuguri îi stau peste mață.

Nicolae Milescu, în Raportul către țarul Rusiei asupra misiunii sale în China, menționează câteva aspecte grăitoare pentru folosirea felinei pătate ca simbol al puterii și al luxului: la fastuoasa ceremonie de primire la curtea suveranului, alături de cei treizeci de elefanți, stau lănceri ale căror arme sunt împodobite cu cozi de panteră, iar printre darurile către membrii cancelariei țarului, primite la plecare se numără: 5 piei de nerpa (focă), 5 piei de tigru, 5 piei de leopard (pentru țar: 12 piei de tigru și 10 de nerpa).

Miniatură persană

Rămânând la Asia și la arta miniaturii, în manuscrisele persane imaginea ghepardului și a leopardului apare frecvant, efectul pentru noi, europenii, fiind unul de accentuat exotism.

După epoca medievală, frecvența acestor motive picturale scade, rareori blana de leopard fiind folosită ca detaliu vestimentar (gulere etc.), pentru ca, în ziua de astăzi, inclusă la categoria „animal print”, să fie considerată un  motiv controversat, de la lux excesiv, până la prost-gust, iar gheparzii în lesă au devenit un simbol al excentricității și al vedetismului.

 

Pentru imagini Capela Magilor:
http://italia-ru.com/forums/vse-ob-italii/otdykh-italii-sovety-turistam/freski-benotstso-gotstsoli-kapelle-dvortsa-palats