Alessandro Baricco „Mătase”

        Am citit, de fapt, două cărți de Alessandro Barrico: „O poveste” (Questa storia), pe care am citit-o în volum, și „Mătase” (Seta) căutată,  în mod firesc, imediat după aceea, ca fiind scrierea care i-a adus autorului celebritatea, în format pdf.

            Prima dintre ele, „O poveste”, m-a făcut să descopăr, cu încântare, că povestirea, ca formulă narativă, funcționează încă foarte bine în secolul al XXI-lea, căci a fi sedus, prin evocarea unor timpuri eroice în felul lor, este încă o nevoie a lectorului de azi. În esența ei, cartea se compune în jurul ideii că unora le este dat să viseze, iar altora - să transpună visul în realitate, chiar atunci când este inutil și prea târziu, și că acel lucru care face ordine în haos este iubirea, în orice formă a ei.

          În text se țes mai multe voci narative, distincte și excelent conduse: Libero Parri, fascinat de legendarele curse de automobile din anii '20, vinde vacile și înființează un garaj, în asociere cu un conte, iar fiul său, Ultimo, preia, din toate evenimentele, visul de a construi o șosea, de fapt un circuit pentru curse de mașini, pe care nu-l va realiza niciodată.  Același Ultimo trăiește pe viu infernul războiului în înfrângerea de la Caporeto, alături de un căpitan ce se salvează printr-o atitudine plină de onoare, dar este împușcat, din eroare, ca dezertor, și un soldat care se dedă la jafuri, ascunde o comoară, sfârșind în pușcărie. În partea a doua, Elizaveta, descendentă a unei familii princiare ruse, străbate America împreună cu șoferul Ultimo Parri, ca angajată a unei companii care vinde piane și oferă lecții gratuite clienților. Ea scrie un jurnal în care povestește - real sau nu - obsesia ei de a distruge moral familiile prin intrigi pline de viciu. Între cei doi nu este o apropiere reală, dar fiecare va pune o amprentă de neșters în viața celuilalt. Spre finalul vieții, Elizaveta pune în practică visul lui Ultimo, construind circuitul visat de acesta.

            „Mătase” este, într-adevăr, o capodoperă în arta povestirii, cu subtilități simfonice, al căror ecou te urmărește mult timp după lectură. Cu o formulă clasică, în care ordinea „logică și cronologică” este prefect respectată, vocea narativă unică spune o poveste despre nostalgia iubirii de dincolo de realitatea comună, care, odată întrezărită, nu se mai poate uita; și despre oglindirile celor două lumi, accesibilă și inaccesibilă, fiecare cu iubirile ei, care, pentru cel ce trăiește destul ca să înțeleagă, sunt, în esența lor, același mare miracol.

             Pe de o parte, este lumea europeană, a manufacturilor de mătase din Franța secolului al XIX-lea, o lume practică, în care producerea mătăsii înseamnă bani, pe de altă parte, la cealaltă margine a pământului, lumea inabordabilă a Extremului Orient, mai precis a Japoniei, producătoare a celei mai fine mătăsi din lume, care nu accepta nicio intruziune a vreunui străin pe teritoriul său.

            Când o molimă distruge viermii de mătase, Hervé Joncour, fost militar, căsătorit cu Helene, cea cu o voce minunată, este trimis în Japonia pentru a cumpăra ouă ale acestor prețioase insecte. După un drum anevoios, parcurs cu tenacitate, (mi-a amintit de călătoria în China a lui Nicolae Milescu, cu câteva secole înainte), sosește, după trei luni, la destinație. Cu multe precauții (legat la ochi), ajunge la curtea seniorului Hara Key, care va fi de acord să îi înlesnească tranzacția. Hervé este atins de aripa unei iubiri eterne când o vede pe favorita acestuia, o tânără cu față de copilă, ai cărei ochi nu aveau tăietura asiatică, lucru inexpilcabil, căci nicio femeie din afara țării nu pătrunsese în Japonia vreodată. Aceasta va rămâne mută mereu pentru el, dar va găsi o cale de comunicare pentru o iubire de dincolo de realitate. De patru ori face Hervé acest drum, de trei ori ca trimis al orașului Lavilledieu, iar a patra oară din proprie voință.

            Rămâne de neuitat imaginea unei imense voliere cu păsări minunate, cărora li se dă drumul la venirea lui, în semn de mare bucurie. Descifrarea unei scrisori în japoneză, primite de tânărul călător, va aduce răsturnări de situație, care vor face și mai subtile legăturile dintre cele două lumi și dintre cele două iubiri.

            Autorul evită atât capcanele senzualismului (sugerat de titlu), cât și ale exotismului, preferând un stil limpede, bine temperat. Totuși, tehnici muzicale ca refenul, contrapunctul trădează formația de critic muzical a lui Alessandro Baricco, adâncind misterul poveștii.  Mi s-a părut un pariu literar reîntoarcerea la narațiunea fără artificii (aparent, desigur), câștigat, fără doar și poate, de scriitorul turinez. Astfel că proza scurtă italiană așază încă un nume important alături de Dino Buzzati si Italo Calvino.

Cărți și stele (2019-2020)

          Mi s-au adunat în ultimii vreo doi ani, pe lista de lecturi, foarte multe cărți despre care am tot vrut să scriu și nu am reușit. Așa că încerc să suplinesc acest lucru printr-un rating (subiectiv, fără doar și poate) și câteva rânduri de argumentare a aprecierilor mele, pentru fiecare carte.

            *Formatul inițial (tabel) era total inadecvat, așa că am refăcut postarea, cu scuzele de rigoare.

Sylvia Plath „Clopotul de sticlă”    ****

                Poeta americană Sylvia Plath scrie, cu un an înaintea sinuciderii, acest roman semi-autobiografic despre dezamăgire, inadecvare, tentative de sinucidere. Extrem de inteligent, acest roman al crizei de maturizare a unei tinere aspirante la o carieră jurnalistică nu poate fi așezat, ca spirit, decât alături de cel al lui Salinger - „De veghe în lanul de secară”.  Lucid, vorbește despre prăbușirea psihică a unei fete de 19 ani, cu note maxime la școală, dezamăgită de lipsa de „puritate” a iubitului și a altor tineri pe care îi cunoaște. După experiența newyorkeză trăită în urma obținerii unei burse la o revistă pentru femei,  cade în depresie, suferă tratament cu electroșocuri, încearcă să-și ia viața prin  diferite moduri. Criza este nu doar una personală, ci a identității femeii  la trecerea de la modelul tradițional (housewife) la statutul de femeie independentă.

Paula Hawkins „The Girl on the Train” (citită în engleză) *****

                În genul thriller, este cel mai bun lucru citit în ultimii ani, (exceptând clasicii). Pe muchia colapsului psihic și a alcoolismului, din cauza fostului soț care o părăsise pentru altă femeie, o tânără își face un ideal dintr-o familie zărită zilnic din tren. Când unul dintre membri dispare, ea se implică puternic, descoperind un hățiș de minciuni și intrigi, în care este prinsă inclusiv familia fostului său soț.

Ian McEwan „Nutshell” (citită în engleză) ****

                Apreciatul  și prolificul scriitor englez Ian McEwan surprinde cititorul prin ducerea la extrem a soluției narative: povestitorul este un fetus, aflat în ultima lună înaintea nașterii. Sclipitor și ironic, acesta relatează trădarea sordidă a tatălui său de către mamă, atrasă de fratele tatălui și planul amândurora de a-l ucide. Descoperi  cu încântare (mie mi-a picat fisa după vreo 60 de pagini!) scenariul din Hamlet!

Michel Houellebecq „Supunere” *****

                Omul lui Houellebecq este șovăitorul, omul modern care face compromisuri. Aici, un profesor de literatură la Sorbona, după ceva scrupule, cu perspectiva demiterii și a ratării carierei, acceptă să treacă la islamism, pe fondul islamizării treptate a Franței, prin câștigarea alegerilor de către un candidat musulman. Satira socială la adresa decăderii valorilor civilizației occidentale este maximă.

Michel Houellebecq „Harta și teritoriul” ****

                Subiectul se desfășoară în lumea artei moderne, în care fotograful industrial, apoi artistul ce propune drept artă tablouri realizate din hărți rutiere Michellin, Jed Martin (nu m-am lămurit nici acum dacă există în realitate, internetul este plin de lucrările lui), are un fulminant succes comercial. Sunt folosite multe nume reale din lumea criticii de artă. El îi face un portret lui Michel  Houellebecq (!), care este apoi ucis din cauza tabloului. Îndrăzneala ideilor, răsturnarea raporturilor dintre realitate și ficțiune, efectele neașteptate ale acestei confuzii m-au făcut să mă gândesc la o povestire a lui Borges, care imagina o hartă la scara 1:1, ce acoperea, practic, lumea sau la tehnica din pictură în care artistul se reflectă într-o oglindă din tablou.

Elena Ferrante „Tetralogia napolitană” ****

                Am citit cu sufletul la gură cele patru volume, cred că în vreo zece zile. Îmi place să citesc cărți pe care nu le poți lăsa din mână. Mi se pare o calitate primară a lecturii. (Sunt, desigur, și cărți pe care le citești lent și repetat!) Este povestea unui cartier din Neapole, a unor adolescenți care cresc într-un mediu sărac, dar bine ierarhizat pe structuri de putere. Elena Greco și Lila Carracci sunt cele două caractere complexe și opuse, care se atrag și se despart, din copilărie până la maturitate. Șansa educației, iubiri intersectate, violență domestică și de stradă, mișcări ideologice și politice, schimbări atât ale oamenilor, cât și ale cartierului și ale Italiei pe parcursul câtorva decenii fac din tetralogia napolitană o lume vie și autentică. Nu am dat cinci stele, pentru că mă enervează tactica anonimatului (nu se știe cine se ascunde sub pseudonimul  Elena Ferrante).

Mihail Drumeș „Elevul Dima dintr-a șaptea” **

                O lectură plăcută, plină de însuflețire, dar, de pe la jumătate, o ia razna cu subiectul, care devine morbid și neconvingător.

Michel  Houellbecq „Serotonină” *****

                Primul roman al scriitorului pe care l-am citit. Un bărbat la vârsta maturității, cu o profesiune care îi asigură un trai îndestulat, chiar de lux, cu o amantă japoneză, fără nicio traumă în copilărie, descoperă că viața lui nu are nimic autentic (nu este iubit, nu îi place ce face, nu găsește în nimic acea strălucire a vieții pentru care merită să trăiești). El hotărăște să „dispară” - nu să se sinucidă, ci să rupă legăturile cu tot ce reprezintă lumea din jur. Întâi hoinărește prin câteva localități, apoi revine la Paris și alege să  trăiască minimalist, într-un hotel modest. Serotonina este un medicament prescris de medicul său, care îl ajută să poată continua traiul de zi cu zi. Într-o emisiune, autorul a mărturisit că a fost impresionat de o știre care spunea că în Franța sunt dați dispăruți anual  cam 15000 de oameni în felul acesta.

Anton Holban „Oameni feluriți” (Teatru) **

                Piesă clasică, nu l-am recunoscut deloc pe modernul Holban. O femeie, victimă a unui soț abuziv, își leagă toate speranțele de fiul său, pentru care face mari sacrificii. Când crește, fiul devine asemenea tatălui, terorizându-și mama. Naturalism, nu modernism.

Margaret Atwood „Mireasa hoțomană” ***

                Trei femei, care se cunosc din colegiu, își unesc forțele împotriva celei de-a patra, care, în momente diferite, le-a sedus soții, prin șantaj sentimental și alte mijloace perfide. Doar trei stele pentru subiectul destul de ușurel și clișeistic; trei stele, totuși, pentru că scrisul lui Margaret Atwood are ceva ce ridică subiectul dincolo de simplul clișeu.

Arthur Golden „Memoriile unei gheișe” ***

                Se vrea un roman biografic. Oferă imaginea lipsită de orice idealizare a vieții gheișelor din Kyoto, dominată de suferințe și de calcul. O carte bine scrisă. Mi-a părut rău că am citit-o, fiindcă mi-a stricat fascinația pentru gheișele din stampele lui Utamaro, de exemplu.

Ray Bradbury „451 ̊ Farenheit” ***

                O carte cult a genului SF, care, totuși, nu e preferatul meu. O distopie excelentă prin puterea de anticipare a degradării umanității în viitor, sub impactul tehnologiei. Noi trăim astăzi exact în lumea alienată și abrutizată pe care a descris-o Bradbury. Comparabil cu „1984” a lui George Orwell.

Cella Serghi „Pânza de păianjen” ***

                Am citit-o în vreo trei nopți călduroase de vară, lăsându-mă în voia lecturii. Departe de luciditatea și intelectualitatea tăioasă a Hortensiei Papadat Bengescu, cartea este de remarcat prin determinarea unei tinere de a depăși imaginea clișeu a epocii în care există, pentru femei, doar două opțiuni: soție sau vampă. Personajul Diana Slavu alege, înfruntând mari dificultăți materiale, studiile, cariera, divorțul, iubirea interzisă, independența, singurătatea. Mi-a plăcut afirmația că idealul ei este Sașa Comăneșteanu, din „Viața la țară”, alt personaj care trece în uitare în ultimii ani.

Gerald Durrell „Familia mea și alte animale” ***

                Viața în insula Corfu a unei familii de englezi - o mamă văduvă cu patru copii mari -  între anii 1935-1939, povestită din perspectiva mezinului, de zece ani, reflexie a autorului însuși, naturalistul Gerald Durrell. Pasionat de insecte și orice alte viețuitoare, de plimbări cu barca însoțit de câinele său, de stat la taifas cu localnicii, cu o educație făcută de diverși amici ai familiei, în mijlocul naturii, micul Gerald este imaginea libertății și a fericirii depline. Întâmplările cu haz se țin lanț, spre deliciul cititorilor.Unul dintre frați este viitorul scriitor Lawrence Durrell („Cvartetul din Alexandria”)

Liviu Rebreanu „Răscoala” **

                Desigur, este o carte de cinci stele, dar, la recitire, nu mi-a mai spus nimic în plus.

Italo Calvino „Iubiri dificile” ***

                Cincisprezece povestiri intitulate „Aventura unui soldat/ tâlhar/ funcționar/ fotograf/ miop” etc. relatează concentrat, luminos și lucid diverse experiențe, ușor bizare,ale unor oameni diferiți,  a căror semnificație pe marginea absurdului se construiește în subtext.

Kate Morton „Fiica ceasornicarului” **

                Foarte la modă acest gen astăzi, se ia un artist, un jalon cultural și se brodează o ficțiune în jurul lui. Nu însă toate cărție se ridică la nivelul reperului. Nu am putut identifica genul cărții. Prea multe povești, din epoci diferite, care se conectează la un moment dat, dar cam enervantă glisarea permanentă între epoci. Ba un pictor prerafaelit, ba o hoață de tip dickensian, ba idile contemporane, ba taine ale unei case, ba bijuterii dispărute, ba secrete de ceasornicar, ba... , ba...

John Green „Sub aceeași stea” ***

                Clasic în viață al scrierilor de tip young adult, John Green are talentul de a vorbi cu simțire și măsură despre boală, destine secerate prea devreme, demnitate. O carte frumoasă.

Florence Nightingale „Note on nursery” (citită în engleză) ****

                Promotoare a igienei ca parte a tratamentului bolnavilor,  Florence Nightingale face o analiză critică a condițiilor mizere de trai din secolul al XIX-lea și, mai ales, a ignoranței în îngrijirea celor suferinzi. Am aflat multe lucruri (și m-am îngrozit) despre felul cum se trăia în acele vremuri. A cere cu energie să se aerisească camerele, să se verse oala de sub pat, să se schimbe așternuturile sau să se acorde importanță calității apei și a hranei pare ceva ciudat astăzi, dar iată că, până la ea, nimeni nu mai reușise să argumenteze atât de convingător aceste lucruri și să le impună în practică.

Emile Zola „Gervaise” *****

                Roman din ciclul „Les Rougon-Macquart”, „Gervaise” spune povestea unei spălătorese și călcătorese care, prin hărnicie și rezistență, ajunge la un trai foarte bun, deschizându-și propria afacere, dar apoi pierde totul și moare în mizerie (de unde plecase) din cauza nesocotinței în relațiile cu bărbații, a lăcomiei și a suficienței. Excelentă radiografie a vieții clasei muncitoare a Parisului. Zola este unul dintre scriitorii mei preferați.

Simone de Beauvoir „Toți oamenii sunt muritori” ***

                Povestea-cadru a vieții unei actrițe care cunoaște un bărbat diferit de ceilalți. Povestea propriu-zisă este de tip destinul unui nemuritor: personajul Fosca trăiește blestemul unui dar care îl scoate dincolo de condiția umană, imortalitatea. Comandant al unei cetăți, cu secole în urmă, el caută să atingă gloria, fericirea, să aducă binele familiei sale și oamenilor din jur, dar nu reușește. Chiar dacă este scrisă inteligent, prea multe scene istorice încetinesc ritmul și interesul lecturii, zic eu.

Margi Preus „Inimă de samurai” ***

                Carte pentru copii, despre un băiat japonez care naufragiază, este salvat pe o corabie și dus în America, pe la mijlocul secolului al XIX-lea. El nu înțelege ușor diferențele culturale dintre cele două civilizații. Se reîntoarce după unsprezece ani în țara natală. Este interesant pentru că are la bază o poveste reală (Manjiro a fost primul japonez ajuns în America) și pentru că este o poveste despre curaj și evoluție personală (din pescar, Manjiro ajunge vânător de balene).

Maria Metco „Contraste” **

                Roman de debut, scris cu pasiune, în care există intrigă amoroasă, aventură, acțiune, satiră socială. Stilul oscilează între siropos  și  senzațional.

Gilbert Guilleminault „Blestemații. De la Cezanne la Utrillo” ***

                Biografii ale unor pictori și sculptori celebri, scrise cu talent, din care am aflat multe lucruri. De exemplu, despre relația furtunoasă dintre Camille Claudel și Auguste Rodin sau despre muza impresioniștilor, la rândul ei pictoriță de talent și mamă a lui Utrillo, Suzanne Valadon.

Agatha Christie „Misterul crimei fără cadavru” ****

                Ca toate ale Agathei Christie, excelentă. Doar patru stele, pentru că Miss Marple este mai soft decât Poirot.

Aimee Molloy „O mamă perfecta” **

                Bestseller polițist, are în centru dispariția unui copil, suspecte fiind, în principal,  mamele dintr-un grup de sprijin (există și un tată în grup), cu copii născuți în aceeași lună, care se întâlnesc periodic în parc. Copilul dispare când mama sa, după multe ezitări, acceptă să iasă, într-o seară, cu prietenele, la bar. Doar două stele pentru că e cam static și caracterele nu sunt prea bine fixate. O lectură de vacanță.

William Golding „Piramida” ***

                Spre deosebire de „Împăratul muștelor”, este mai puțin interesantă. E un roman de tinerețe, cu note autobiografice. Bine scris, dar subiect banal (primele experiențe ale unui tânăr...).

Fredrik Backman „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” ***

                O încadrez la genul agreabil, lectură pentru copii de data asta, față de „Un bărbat pe nume Ove”, însă la fel de ilustrativă pentru ideea de politically correct. Pe o scară de bloc, o bunică nițel crazy și cam dificilă își crește nepoata cu tot felul de povești pline de fantezie; fiecare locatar se dovedește legat într-un fel sau altul de viața bunicii și de poveștile ei. Mi-a plăcut pentru originalitate și umor, dar atât.

Alfred de Mussette „Confesiunea unui copil al secolului” **

                Inspirat din relația tumultuoasă a poetului cu scriitoarea George Sand, romanul reflectă iubirea romantică exaltată dintre un tânăr (copil al secolului) ce gustase din plin viața depravată a tinerilor la modă ai Parisului și o tânără femeie sinceră și devotată. Viața plină de excese și capriciile tânărului Octave îl fac să o chinuie pe Brigitte cu crizele sale de gelozie, astfel că infernul este aproape. Crizele în lanț, oricât de autentice la origine, plictisesc la un moment dat.

Colette „Cheri. Sfârșitul  lui Cheri” ****

                Poveste de alcov franțuzească, în care Cheri, un tânăr cu o viață de gigolo, se îndrăgostește de prietena mamei sale, în care vede o femeie adevărată. Preocuparea pentru chiverniseală și pentru ascensiune socială este, de asemenea, tipic franțuzească. Scris dezinvolt, sentimental, demontează șabloanele sociale.

Feodor Mihailovici Dostoievski „Frații Karamazov” *****

                Ce poți spune în câteva rânduri? Prefer să nu spun nimic, atât de evidentă este valoarea cărții. Sau măcar atât: sub semnul instinctului, al rațiunii, al inimii, al răului sau al binelui, destinul omului este de a alege (în măsura în care este capabil) și de a-și asuma alegerea. Și de a ispăși, în cele din urmă, în această lume sau dincolo de ea.

Yann Martel „Viața lui Pi” ****

                O carte alegorică, luxuriantă, incredibil de densă și de imaginativă, deschisă unei multitudini de interpretări. Patel, un adolescent indian a cărui familie deține o grădină zoologică, este derutat cu privire la alegerea unei religii. Familia vinde animalele și vrea să se mute în Canada. Dar vaporul se scufundă, iar el supraviețuiește, într-o barcă de salvare, 200 de zile alături de un tigru, o hienă, o zebră și o maimuță, ultimele trei murind pe parcurs. La sosire, relatarea lui Patel este considerată neconvingătoare, iar el o înlocuiește cu varianta în care animalelor le corespund oameni: un marinar, un bucătar, mama sa. Povestea ca formă de supraviețuire este doar unul dintre simbolurile cărții.

Arthur Miller „ Moartea unui comis voiajor” ****

                Piesă de teatru despre ipocrizie și criză a valorilor într-o familie americană tipică. Comportamentul fiilor este consecința vieții duble a tatălui și a tăcerii mamei. Criza familiei Loman este criza societății americane postbelice.

Sommerset Maugham „Robie” ***

                Cea mai importană scriere a lui S. Maugham, bildungsroman cu rădăcini autobiografice. Despre formarea unui tânăr medic londonez și dificultățile eliberării de o iubire nepotrivită, față de o femeie inferioară (Mildred, chelneriță). Îmi plac mai mult scrierile mai scurte, mai exotice ale lui Maugham: „Vălul pictat”, „Julia” etc.

Michael Ende „Momo” **

                Nu mă prinde Michael Ende, iar „Momo”, spre deosebire de „Povestea fără sfârșit”, chiar mi-a displăcut. Începând cu personajul însuși, fetița mult prea înțeleaptă, Momo. Și cu rezolvarea în fantezie a unei povești care până la un punct mergea mai bine pe alegoric și moral.

Desmond Morris „Maimuța goală” **

                Maimuța goală este omul, desigur. O carte de popularizare a unor noțiuni de biologie, sociologie și evoluționism, care a făcut vâlvă prin anii '60, dar depășită astăzi. Nu îi neg umorul și dezinvoltura.

Simona Antonescu „Fotograful curții regale” ***

                Pretextul este inedit, se pornește de la o serie de fotografii de epocă (reproduse în carte) și se țes poveștile personajelor reprezentate. Cu talent pentru fresca istorică, Simona Antonescu reconstituie aspecte ale Bucureștiului, dar și ale vieții rurale, pline de pitoresc și capacitate de invenție. Negustori, imigranți, prințese, croitorese, țărăncuțe, familia fotografului, Expoziția universală din Paris - formează un mozaic narativ minunat. Doar trei stele pentru că mi-a plăcut mai mult „Hanul lui Manuc”, de aceeași autoare.

Sofocle „Antigona” *****

                Vina tragică în esența ei. Demnitate neclintită în alegerea între legile cerești și cele omenești. Esența eroismului și a sacrificiului feminin. Antigona, fiica lui Oedip, alege să încalce porunca regelui Creon de a-și lăsa fratele neîngropat (învins în luptă) și urmează legile zeilor și ale credințelor străvechi, cu prețul vieții.

Corneille „Cidul” ***

                Păstrează prea puțin din „Cântecul Cidului” cel original, duce piesa spre conflictul sentimental, în detrimentul figurii eroice a Cidului. Conflict datorie-pasiune, specific epocii.

Aris Fioretos „Mary” ****

                Din roman rămâne de neșters limpezimea soarelui și a mării de pe insula grecească în care sunt exilate femeile prizoniere în urma mișcărilor studențești  subversive din 1973 contra guvernului militar din Grecia. O tânără de 23 de ani este arestată pentru că nu dezvăluie legătura cu iubitul său activist și este deportată pe una dintre insule, împreună cu mai multe femei, în condiții greu de imaginat. Titlul „Mary” nu este întâmplător.

Bogdan Alexandru Stănescu „Copilăria lui Caspar Hauser” ***

                B. A. Stănescu este o voce autentică a literaturii române de azi. În tente întunecate, sunt relatate experiențele unui copil/tânăr dintr-un cartier sărac al Bucureștiului, populat de personaje sordide, începând cu un tată vitreg și terminând cu interlopii cartierului. (Caspar Hauser este un personaj învăluit în mister, un tânăr german din secolul al XIX-lea care apare de nicăieri și afirmă că a fost crescut într-o celulă întunecată din care a scăpat. E menționat doar în titlu.)

Mateiu Caragiale „Craii de Curtea-Veche” ***

                Acest roman, considerat de unii cel mai bun din literatura română, nu m-a convins niciodată suficient și mi s-au părut de prost gust unele pasaje cu călătorii exotice și figuri materne diafane. Fondul simbolic este prea obscur, dar există un farmec de necontestat al bolgiilor Bucureștiului și al „noctambulilor” lui.

Pușkin „Fata căpitanului” ****

                Nuvelă sau mic roman de factură romantică, dar nu neapărat sentimental. Dincolo de imaginea lui Pugaciov, un  fel de haiduc fioros, dar drept cu cei care-i fac bine, m-a impresionat descrierea scenelor de atac al fortăreței, pline de cruzime, în care se descrie uciderea oamenilor în casele lor, scene care transmit autentic teroarea.

William Styron „Beznă vizibilă” ***

                O carte despre depresie, pe viu, și despre manifestările ei, scrisă de un autor consacrat.

Iv cel Naiv „Uibesc” ****

                Un poet de mare originalitate, dezinvolt, rafinat și inventiv, pe care nu știi unde să-l așezi, dar nu poți să nu-l „uibești”.

Condiția umană în timpuri de răscruce: „Arcul de triumf” de Erich Maria Remarque

            În această apăsătoare perioadă de izolare, când am simțit din plin că „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”, m-am amăgit degeaba că aș putea citi ceva vesel, ușurel. Am avut nevoie, dimpotrivă, de o carte adevărată și lipsită de iluzii, despre timpuri ostile, spaime, trăiri la limită, iubire autentică, chiar dacă imperfectă, și am găsit-o în „Arcul de triumf”, romanul scriitorului german Erich Maria Remarque. Volumul stătea în bibliotecă dintotdeauna, dar l-am evitat până acum, din cauza subiectului, în vremuri mai senine temându-mă că o proză de război m-ar putea răni cu ororile ei.

            De fapt, ultima pagină a cărții corespunde cu izbucnirea celui De-al Doilea Război, e o carte despre Parisul interbelic - ah, de câte ori să spun că, vrând-nevrând, când cineva scrie despre Paris, are un personaj în plus, că Parisul evocat este el însuși un glas, un topos atât de bine fixat în imaginarul colectiv, încât amplifică, automat, efectul oricărei cărți! - Parisul refugiaților, al bistrourilor și al bordelurilor, al midinetelor și al prostituatelor, al tragediilor și al melodramelor, al vieților pierdute și al celor care izbutesc în cele din urmă să-și găsească sensul.

            Acțiunea este plasată în 1939, în zonele învecinate Pieței Etoile, dominate de Arcul de Triumf, pe fondul tensiunilor crescânde din Europa nazistă; Ravic, medic, fost șef de clinică în Germania, fuge din fața ascensiunii terorii și trăiește ilegal la Paris, într-o cameră modestă de hotel, cu valiza gata oricând de plecare; el se află acolo de cinci ani, un timp nesperat de lung, după ce fusese torturat, închis, deportat în repetate rânduri, iar soția i se sinucisese la vestea trimiterii în lagăr. Ravic nu este numele său real, este una dintre multele identități pe care și le ia de-a lungul anilor. Pentru a putea supraviețui, colaborează cu doi medici, operând cazurile grave în locul lor, bineînțeles incognito, fiind plătit cu sume derizorii; de asemenea, examinează periodic starea de sănătate a prostituatelor de la Osiris.

            În primele pagini ale romanului, Ravic o cunoaște pe Joan Madou, o femeie tânără ce rătăcește desperată pe străzi, într-o stare psihică critică, după ce îi moare iubitul în camera de hotel unde locuiesc. Între cei doi se stabilește o legătură sufletească aparte, după ce Ravic o ajută să și găsească de lucru (cântăreață) la localul Șeherezade. Niciunul nu se poate lega cu adevărat de celălalt, deși se iubesc cu pasiune, pentru că Ravic nu îi poate oferi stabilitate, iar ea nu poate face sacrificii și se lasă întreținută de alți bărbați, dintre cei ce roiesc în jurul ei.

            O serie de alte figuri dau substanță romanului: Boris Morosow, prietenul înțelept al lui Ravic, rus trecut prin viață, portar la restaurantul Șeherezade, Rolande, femeia ușoară care primește o moștenire și pleacă în provincie să se căsătorească și să-și deschidă un magazin, Kate Hegstroem, suedeza fragilă, operată de Ravic, care constată că are cancer uterin și nu o poate vindeca, dar nu îi spune acest lucru, doctorul omenos Veber și doctorul prost și cărpănos Durant, Lucienne, mica croitoreasă care scapă cu greu în urma unui avort prost făcut de o moașă lacomă. Impresionează seria pacienților care, pe lângă cei vindecați,  pleacă de pe masa de operație cu infirmități pe viață, în special femei, și chiar copii. O umanitate măruntă sau mai răsărită, pradă timpurilor, ce caută cu desperare să-și facă un rost, să-și împlinească dorința de fericire, în răstimpul scurt și agitat care îi este dat, între spectrul descinderilor de poliție și al sunetului ambulanței.

            Apariția la Paris a lui Haake, torționarul său, îi oferă lui Ravic șansa răzbunării, acțiune complicată din toate punctele de vedere. Iminența războiului îi face pe colocatarii săi să încerce să plece în America sau spre alte zări. Ravic nu va părăsi Franța, dar este convins că va fi trimis într-un lagăr de concentrare. Peste paginile romanului se înalță silueta întunecată a Arcului de Triumf, ca o promisiune a unei victorii viitoare.

            Roman al condiției umane în luptă cu teroarea, „Arcul de Triumf” este o carte vie, fără excese analitice, al cărei mesaj este unul de încredere în reușita umanității de a afla lumina prin speranță, rezistență, iubire.

           

                 

Art Nouveau: Kay Nielsen și lumea ilustrată a basmelor

            Scotocind, după obiceiul meu din ultima vreme, printre obiecte vechi, am dat peste tabloul din imagine, o reproducere, desigur, care m-a fermecat la modul absolut, prin melancolia și poezia pe care o degajă; am recunoscut imediat mâna unui maestru și, pentru că imaginea era semnată, atât pe desen, cât și dedesubt, am căutat repede pe internet să văd cine este autorul: Kay Nielsen, celebru (nu și la noi, din câte cunosc) ilustrator danez de la începutul secolului al XX-lea.
              Am achiziționat tablouașul făcându-mi - și nu prea - iluzia că semnătura ar putea fi autentică! Ar fi valorat 2000-3000 de lire!... Dar, după cum bănuiam, nu era, nici ea, decât tot un print...   Așa că valoarea se cam împarte la 1000! Este, totuși, un print vintage, de bună calitate. Desenul se intitulează, după basmul ilustrat, The Zephyre in the Grove și a fost inclus în volumul Powder and Crinolines din 1913, fiind realizat în tuș și acuarelă, așa cum se vede din fluiditatea liniilor și din transparența culorilor.

                 Frumusețea aventurii  a constat în descoperirea universului acestui artist Art Nouveau, de al cărui nume se leagă realizarea unor volume de excepție din epoca de aur a ilustrației, atunci când tehnologia tipografică s-a dezvoltat suficient încât să se poată realiza reproduceri color de calitate ale unor opere de artă.  Nielsen a ilustrat cărți ce cuprind  basme franțuzești (Powder and Crinolines), nordice (East of the Sun and North of the Moon), germane (Hansel and Gretel, and Other Stories by the Brothers Grimm), daneze (Fairy Tales by Hans Andersen) și arabe (Arabian Nights).

                Artistul s-a născut în 1886 la Copenhaga, într-o familie de actori, tatăl său fiind director de teatru, iar mama sa o renumită actriță la Teatrul de Stat.   

               A studiat arta la Paris, la Academia Julian și la Colegiul Collarossi, apoi a trăit câțiva ani în Anglia, la Londra, unde i s-a propus realizarea  primului volum amintit (1913). În același an, a colaborat la The Illustrated London News, cu desene pentru Cenușăreasa, Frumoasa adormită, Barbă-Albastră și Motanul încălțat, basmele lui Charles Perrault.  În perioada 1914-1924 a realizat și celelate lucrări mai importante, dar și decorurile unor piese de teatru.

                Între 1937 și 1941 a fost angajat de Compania Disney, unde a lucrat la numeroase proiecte, cele mai cunoscute fiind Fantasia și Little Mermaid, acesta din urmă nemaifiind produs în forma inițială.

                Întors  în Danemarca, a găsit cu greu de lucru, mai ales picturi murale. A murit în sărăcie, la 71 de ani, în 1957. (sursă:  wikipedia)

                Kay Nielsen este un artist reprezentativ pentru Art Nouveau, stil ce revine puternic  în atenția publicului de azi, iar ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit la desenele lui este influența asiatică ce răzbate în jocul liniilor, în rafinamentul coloristic și în hieratismul compoziției, suprapusă peste gravitatea scandinavă, dusă uneori până la macabru.

Când eu, cititorul, țes povestea lipsă din gherghef: „Norma” de Emmanuel Roblès

            Nu greșesc dacă spun că, de mult timp, o carte nu s-a mai jucat așa cu mine; pe cât de simplă este povestea, pe atât nu mă lasă s-o accept pur și simplu prin ceea ce spune, ci mă trage mereu spre adânc.

            Am cumpărat volumul anul trecut, la un târg de carte. Scotocind printr-o ladă, am întâlnit numele Emmanuel Roblès, care m-a atras pentru că auzisem despre acest autor. Aveam însă impresia că este un scriitor spaniol, din cauza numelui (robles = stejari în spaniolă). Pentru a nu lăsa problema neelucidată, trebuie spus că Emmanuel Roblès (1914 Oran, Algeria - 1995, Boulogne, Franța) este un scriitor francez de origine algeriană, ca și Albert Camus, cu origini spaniole după mamă. Una dintre temele ce revin obsedant în opera lui este cea a rezistenței contra terorii aduse de război, a rezistenței individuale, a sacrificiului pentru păstrarea demnității.

            Titlul „Norma”, sub care editorul român (Editură Lider), din motive greu de imaginat, s-a hotărât să publice romanul, este în mod inadmisibil ciuntit, ilustrația - telenovelistică, iar coperta - lucioasă, de un violent prost-gust, induce în eroare cititorul prin sugestia de roman sentimental de duzină. În original, titlul este „Norma, ou, L'Exil infini” (1988), ceea ce conferă din start scrierii o notă tragică, de meditație asupra condiției umane.

            În roman sunt două povești paralele, aparent fără legătură: Charles Peyrac, celibatar, treizeci și doi de ani, traducător de limbă spaniolă pentru UNESCO, secretar al lui Rodolfo Reyes, un refugiat argentinian, o cunoaște pe Béatrice Lecuyer cu o ocazie stranie: pe când se afla în incinta unei bănci, pentru o operațiune obișnuită, banca este atacată, dar imediat este dată alarma și hoții nu reușesc decât să smulgă banii pe care tânăra din fața lui Charles, Béatrice, tocmai îi scosese de la ghișeu. Momentul de teroare și felul cum bărbatul o încurajează pe aceasta îi apropie. Chemarea pentru declarații, la poliție, de asemenea. El remarcă eleganța sobră și aerul oarecum exotic al tinerei cu ochi negri și ten mai închis. Cunoștința lor înaintează cu greu, căci Béatrice este văduvă, rezervată după moartea soțului survenită cu opt luni în urmă din cauza unei boli care îl degradase treptat (Alzheimer). Charles nu forțează limitele, îndrăgostit cu adevărat. Béatrice, cunoscătoare de limba germană, lucrează în casa unui bătrân, fost ofițer în Rezistență, deportat în lagăr, pe care îl ajută să-și redacteze memoriile. Figura delicată a Béatricei este pusă în contrast cu a artistei Mathilde, pe care bărbatul o vizitează destul de des - pictoriță, sculptoriță - femeie independentă, dar sufocantă, și cu a adolescentei exaltate Lucienne, căreia îi dă lecții particulare de spaniolă și care îl pune în poziții stânjenitoare în public.

            Acțiunea este plasată în Paris, în zilele premergătoare Războiului Malvinelor (Insulele Falkland) din primăvara anului 1982,  între Argentina și Marea Britanie. Charles este la curent cu evenimentele, deoarece frecventează Braseria Maurice, unde se adună refugiații politici din Argentina, între care se remarcă Altamirano, care îi cunoaște pe Neruda, Cortazar, Sabato, dar îl evită pe Reyes.        

            Acesta din urmă, Rodolfo Reyes, este o figură fascinantă: argentinian în jurul vârstei de patruzeci de ani, trăiește exilat la Paris, în casa unor prieteni, sub identitate falsă; cunoscut opozant al regimului militar din Buenos Aires, este căutat de poliția politică, după ce a reușit să scape din închisoare și să fugă din țara sa, susținând că a fost confundat, că este un simplu cetățean ce are nevoie urgentă de o operație la ochi, în străinătate, fără de care ar fi condamnat la orbire. Acest fapt este în mare măsură adevărat, căci el poartă în permanență ochelari cu lentile închise la culoare și nu suportă lumina (legătura cu orbii lui Ernesto Sábato se face de la sine!). Sever, elegant, amoral, afemeiat fără scrupule, este preocupat de cultura veche incașă, despre care publică articole.

            Reyes nu vorbește niciodată despre Norma, soția pe care o lăsase în Argentina. Despre ea află Charles Peyrac de la camarazii de la Braseria Maurice și face aproape o obsesie din destinul acestei femei. Deși Reyes era total străin de ideea de căsătorie, a luat-o de soție pe Norma, în urmă cu douăzeci de ani, pe vremea studenției, dar i-a impus un fel de pact, prin care ea nu îi va reproșa numeroasele aventuri. O fată plină de viață, inteligentă. Nu tocmai frumoasă, dar fină și atrăgătoare o descrie Carmen, femeia îndoliată și suferindă venită de curând la Paris de la Buenos Aires. Aceasta povestește cum au fost ridicate de poliție și ea, și Norma, interogate, torturate pentru a-și trăda soții, aproape mutilate sexual. Norma, adusă în celulă de la interogatoriu, îl zărește printre gratii pe soțul ei care, în același timp, este eliberat și se îndreaptă spre ieșire. Privirile se pare că li se intersectează, dar ea nu îl strigă, pentru a nu-l trăda, ci alege detenția, în urma căreia îi survine decesul. Reyes nu află de moartea Normei, iar Carmen ține să nu i se spună de către altcineva decât ea.

             Titlul articolului meu se naște din senzația subiectivă, acută, niciodată pe deplin justificată, că Béatrice Lecuyer este Norma însăși. Argumentele patinează, datele sunt asemănătoare, dar nu se suprapun întocmai (moartea soțului cu câteva luni în urmă corespunde oarecum cu momentul cheie al detenției și sosirea la Paris a lui Reyes, vârsta Normei și a Béatricei sunt aproximative, chipurile seamănă, dar nu izbitor - Norma din fotografie are ochii mai deschiși la culoare. Ceea ce le face să fie de aceeași esență este închiderea în suferință, rezerva, sobrietatea (Totul s-a schimbat când m-am îndrăgostit de el, apoi, o dată cu moartea lui, am redevenit un sloi, mărturisește Béatrice).             
            Aflând despre  noua prietenă a secretarului său, Reyes cere să o cunoască, sub  pretextul că are nevoie de un traducător de germană. Întrebările destul de insistente ale acestuia, dar și ale Béatricei, ambii dorind să știe dacă celălalt este căsătorit, cochetăria, necunoscută lui Charles, din ținuta femeii cu ocazia unei cine în trei, glasul nou, respectuos, dar mai cald și mai familiar decât de obicei al bărbatului, gesturile tensionate (Reyes îi pune, posesiv, mâna pe umăr, ea îl privește sfidător), respingerea categorică de către Béatrice a oricărei tentative de apropiere, pe care acesta, în mod neașteptat, o acceptă, trezesc în cititor nedumerire, iar pe mine m-au încurajat să speculez asupra posibilității ca și Norma, independent de soțul ei, să fi venit la Paris sub o identitate total schimbată. Totuși, acesta îi propune să îl însoțească într-o delegație la Frankfurt pentru câteva zile; refuzat ferm, o umilește pe Béatrice pentru faptul că își apără cu pioșenie virtutea. Lămurit asupra  iubirii dintre cei doi și, mai ales, aflând de la Carmen despre împrejurările morții Normei, Reyes se sinucide a doua zi - ziua izbucnirii Războiului Maldivelor, în care flota argentiniană este distrusă - sub pretextul orbirii iminente. Înaintea acestei decizii, Reyes le dăruiește tinerilor logodnici o figurină de jad, cumpărată cu mulți ani în urmă din Mexic, a zeului frumuseții, al primăverii și al florilor, zeu cu orbitele goale, căci pierduse perlele cu care fusese încrustat inițial. Béatrice o contemplă îngândurată, văzând, poate, în acest gest semnul acceptării lui Reyes de a o elibera pe Norma, de a-i îngădui să fie fericită cu altcineva. Dorința neașteptată a Béatricei de a ști unde este înmormântat Reyes vine în completarea ipotezei. Iubirea dintre Charles și Béatrice își găsește împlinirea, pe când sufletul eliberat de trup a lui Reyes îl poate întâlni, în cer, pe al Normei. Ambiguitatea se menține până la final, țesută prin fire invizibile ce leagă cele două povești, prin finețea observației gesturilor și a tăcerilor personajelor implicate.

            Norma este un nume surprinzător pentru o femeie sudamericană. Legătura se face automat cu „Norma” de Bellini, operă construită în jurul ideii de sacrificiu din iubire. Mai târziu, aflăm că ea avea rădăcini siciliene, ceea ce explica înfocare în iubire, într-un suflet de limpezimea cristalului, cum o descrie Carmen. Béatrice, la rândul său, este un nume celest, însemnând cea fericită, călăuza spre Paradis din „Divina Commedia”, poate nume ales de Norma în noua identitate.

            O Normă în exil, în acel exil infini din titlul romanului, care poartă cu demnitate  cicatricile trecutului, dar are puterea de a merge din nou spre lumină.