26 aprilie 2015

Păsări în grădina mea




În acest weekend am lucrat puţin în grădină, în mica mea grădină din spatele casei, unde anul trecut am pus câteva roşii, salată verde şi rucola. Abia acum mi-am găsit puţin timp, căci ba a fost frig, ba am avut tot felul de alte treburi de făcut. Am coborât din pod masa de plastic şi două din cele patru scaune, am scos afară leandrul şi o plantă de avocado în ghiveci şi am transplantat în ghivece mai mari două flori primite la sărbătorile din martie. Am făcut două straturi: unul cu ceapă (ştiu că e de tot râsul să mai pui arpagic la sfârşitul lui aprilie, căci l-am luat de mai mult de o lună) şi altul cu vreo cincisprezece de cuiburi de fasole.
Grădina mea este pentru mine ca planeta  Micului Prinţ. Am trei trandafiri, prinşi cu greu, dintre foarte mulţii care nu s-au prins, an de an; pe post de baobabii care trebuie smulşi tot timpul, este viţa sălbatică, întinsă pe garduri, pe copaci, pe pământ, cu o tenacitate diabolică. Se înrădăcinează peste tot şi se insinuează pe nesimţite în orice colţişor. Ah, da, ştiam că am uitat ceva. Am uitat să dau jos din pod lămpile solare. Am avut anul trecut şi voi pune din nou lămpi din acelea mici, care se înfig în pământ. E atât de magic momentul când se lasă seara şi se aprind, aproape instantaneu!
De fapt, am vrut să vorbesc despre păsările care vin mereu în oaza asta a mea: ideea mi-a venit pentru că, azi dimineaţă, o ciocănitoare bătea de zor într-un corcoduş al vecinilor. Păsările mele favorite sunt mierlele. Cântă superb în această perioadă a anului. De câte ori le aud, îmi amintesc de timpul când vorbeam la telefonul fix cu soţul meu, pe când nu eram căsătoriţi - aceasta este casa unde a copilărit el - şi auzeam în receptor mierlele care cântau în pomul din faţa ferestrei lui deschise. Pe lângă tradiţionalele vrăbii, turturele şi piţigoi, iarna vin ciori croncănitoare la nucile uscate din nucul din vecini, iar vara rândunici. Ce mai "răi" sunt porumbeii domestici crescuţi cândva de nişte vecini, nu ştiu cu ce scop, (probabil culinar!), care s-au sălbăticit şi strică streaşini, intră în poduri şi fac ravagii. Vorbesc dintr-o tristă experienţă. Foarte frumoase sunt gaiţele gri cu pene albăstrui şi coţofenele negre cu alb, care zboară numai câte două şi se strigă una pe alta cu glas puternic. Cred că şi imită tot felul de sunete, parcă latră sau vorbesc câteodată. Şi mai vin rareori şi pescăruşi, dintre cei de pe lacul Bordei, ori Herăstrău, care se opresc pe acoperişurile mai înalte şi ţipă, exact ca la mare. Au fost şi bufniţe, nu ştiu exact ce soi, am văzut odată una, dar le-am auzit de multe ori noaptea. Am să asimilez păsărilor şi bietul mamifer, liliacul, cu zborul său de noapte fluturat şi cu chiţăiturile abia auzite: l-am avut musafir în pod, era o experienţă rară să mergi seara să întinzi rufe cu el pe deasupra capului!
Nu sunt un bun fotograf, de aceea am luat de pe net fotografiile cu micii mei musafiri, care sunt mereu prezenţi în jurul nostru, într-o lume perfect paralelă, cu rostul ei neştiut, pe care trebuie numai să avem capacitatea să o observăm.