În acest weekend
am lucrat puţin în grădină, în mica mea grădină din spatele casei, unde anul
trecut am pus câteva roşii, salată verde şi rucola. Abia acum mi-am găsit puţin
timp, căci ba a fost frig, ba am avut tot felul de alte treburi de făcut. Am coborât din pod masa de plastic şi două din cele patru scaune, am
scos afară leandrul şi o plantă de avocado în ghiveci şi am transplantat în
ghivece mai mari două flori primite la sărbătorile din martie. Am făcut două straturi:
unul cu ceapă (ştiu că e de tot râsul să mai pui arpagic la sfârşitul lui
aprilie, căci l-am luat de mai mult de o lună) şi altul cu vreo cincisprezece de cuiburi
de fasole.
Grădina mea este
pentru mine ca planeta Micului Prinţ. Am
trei trandafiri, prinşi cu greu, dintre foarte mulţii care nu s-au prins, an de
an; pe post de baobabii care trebuie smulşi tot timpul, este viţa sălbatică,
întinsă pe garduri, pe copaci, pe pământ, cu o tenacitate diabolică. Se
înrădăcinează peste tot şi se insinuează pe nesimţite în orice colţişor. Ah, da, ştiam că am uitat ceva. Am uitat să dau
jos din pod lămpile solare. Am avut anul trecut şi voi pune din nou lămpi din
acelea mici, care se înfig în pământ. E atât de magic momentul când se lasă
seara şi se aprind, aproape instantaneu!
De fapt, am vrut
să vorbesc despre păsările care vin mereu în oaza asta a mea: ideea mi-a venit pentru că, azi dimineaţă, o
ciocănitoare bătea de zor într-un corcoduş al vecinilor. Păsările
mele favorite sunt mierlele. Cântă superb în această perioadă a anului. De câte ori le aud,
îmi amintesc de timpul când vorbeam la telefonul fix cu soţul meu, pe când nu
eram căsătoriţi - aceasta este casa unde a copilărit el - şi auzeam în receptor mierlele care
cântau în pomul din faţa ferestrei lui deschise. Pe lângă tradiţionalele
vrăbii, turturele şi piţigoi, iarna vin ciori croncănitoare la nucile uscate din nucul din vecini, iar vara rândunici. Ce mai
"răi" sunt porumbeii domestici crescuţi cândva de nişte vecini, nu
ştiu cu ce scop, (probabil culinar!), care s-au sălbăticit şi strică streaşini,
intră în poduri şi fac ravagii. Vorbesc dintr-o tristă experienţă. Foarte
frumoase sunt gaiţele gri cu pene albăstrui şi coţofenele negre cu alb, care
zboară numai câte două şi se strigă una pe alta cu glas puternic. Cred că şi
imită tot felul de sunete, parcă latră sau vorbesc câteodată. Şi mai vin
rareori şi pescăruşi, dintre cei de pe lacul Bordei, ori Herăstrău, care se
opresc pe acoperişurile mai înalte şi ţipă, exact ca la mare. Au fost şi bufniţe,
nu ştiu exact ce soi, am văzut odată una, dar le-am auzit de multe ori noaptea.
Am să asimilez păsărilor şi bietul mamifer, liliacul, cu zborul său de noapte fluturat
şi cu chiţăiturile abia auzite: l-am avut musafir în pod, era o experienţă rară
să mergi seara să întinzi rufe cu el pe deasupra capului!
Nu sunt un bun
fotograf, de aceea am luat de pe net fotografiile cu micii mei musafiri, care sunt
mereu prezenţi în jurul nostru, într-o lume perfect paralelă, cu rostul ei
neştiut, pe care trebuie numai să avem capacitatea să o observăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu