3 august 2015

„Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?” Julian Barnes - Papagalul lui Flaubert


(Când l-am ales pe Coco drept gravatar, n-am bănuit nicio clipă că, încet-încet, își va aduna confrații prin aceste pagini! Te pomenești că, în curând, va fi un  stol întreg! Întâi Papagalul verde al Marthei Bibescu, acum Papagalul lui Flaubert al lui Julian Barnes!)
            Ar trebui să-mi încep articolul cam așa, pentru a mă apropia de spiritul cărții: în 1984, când autorul a scris romanul, trebuie că citisem deja Madame Bovary, nu și Educația sentimentală, pe care am cumpărat-o mai târziu de la un anticar de ocazie. Postmodernismul era în floare, poate ușor în declin, dar pe la noi nu se știa încă prea bine cu ce se mănâncă. O paralelă cu Dicționarul ideilor acceptate (G. Flaubert - Bouvard și Pécuchet ) s-ar putea face, la noi, cu Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu, din anii șaptezeci. Tehnica conexiunilor, din romanul lui Julian Barnes, mi-a reamintit celebrul serial documentar BBC Connections, 1978 (James Burke). În ceea ce mă privește, conexiunea cu cartea este următoarea: dacă nu mergeam cu Marilena D. & comp. prin  librării, nu aș fi rezonat la titlu și autor. Mersi, Marilena!
            Julian Barnes  este un  prolific scriitor englez contemporan, născut în 1946 la Leicester, important reprezentant al postmodernismului, cunoscut autor de romane și povestiri (Metroland, Până când m-a cunoscut, Privind în soare, Porcul spinos, Scrisori de la Londra, Café au lait, Anglia, Anglia, Tour de France, Pedantul în bucătărie, Tristeți de lămâie, Arthur & George etc.). Este fascinat de cultura franceză și de viața personalităților artistice ale acestei țări - părinții săi au fost profesori de franceză. Romanele sale se remarcă prin inteligență sclipitoare, ironie și nonconformism. Pentru romanul Papagalul lui Flaubert, a obținut, în 1984, Book Prize.
            Despre ce este vorba în roman:
            Pista a) Geoffrey Braithwaite (60+ doctor, văduv, cu copii ajunși la maturitate, activ, fire veselă, deși înclinată spre melancolie, generos, nefumător, cercetător amator al lui Flaubert, îi plac lectura, mâncarea, călătoriile în locuri cunoscute, filmele vechi, prietenii, dar caută... după cum se autocaracterizează la un moment dat) merge în Franța pe urmele scriitorului Gustav Flaubert, pentru a constata ce a mai rămas din viața, pasiunile, gloria și declinul, până la urmă, al acestuia. Găsește trei statui, în trei orașe, în stadii diverse de degradare, una de bronz la Rouen, refăcută, căci originalul s-a pierdut,  alte două copii, de piatră, la Trouville și Barentin, deja degradate.Vizitând muzeul dedicat scriitorului, privirea îi este atrasă de un papagal împăiat, cocoțat pe o stinghie, verde strălucitor, cu o căutătură insolentă care își ținea capul înclinat într-un unghi ce sugera curiozitatea. Sub acesta, o inscripție: Papagal împrumutat de G. Flaubert de la Muzeul din Rouen și ținut pe masa de lucru în perioada redactării povestirii Un coeur simple, în care figurează cu numele Loulou și aparține personajului principal, Félicité. Următoarele capitole cuprind: o cronologie a vieții lui Flaubert, o încercare de a cumpăra niște scrisori ale lui Flaubert, distruse de vânzător sau, mai degrabă, inexistente, un inventar al animalelor cu care se identifica Flaubert (Bestiarul lui Flaubert), despre unele coincidențe din viața lui Flaubert și posibila lor semnificație, despre inadvertențele din scrierile acestuia (Ochii Emmei Bovary), despre Dicționarul ideilor acceptate, văzut ca un curs de ironie, despre ce fel de cărți ar interzice Geoffrey Braithwaite, naratorul, dacă ar putea fi un dictator al literaturii, părerile lui Flaubert despre trenuri, despre cărțile pe care nu le-a scris acesta (Apocrifele flaubertiene), despre lucrurile care i se puteau reproșa omului Flaubert, versiunea Louisei Colet, una dintre femeile din viața scriitorului asupra respectivei povești de iubire, niște „Extemporale” pe care Geoffrey B.  le-ar da unor posibili candidați, în final descoperirea că papagalul nu era unicat, un alt papagal existând și la muzeul din Croisset al scriitorului, ambii împrumutați de la același muzeu, dintr-un număr de vreo 50 de astfel de păsări identice, deci exemplarul original, pe lângă faptul că nu poate fi stabilit cu exactitate, până la urmă nici nu mai are vreo importanță.
The green parrot -Vincent Van Gogh
            Pista b) Citiorul se întreabă, inevitabil, pe măsura înaintării în lectură, de ce toată această incursiune în literatură este atribuită unui personaj, de ce este o carte de ficțiune și nu una de istorie literară, sociologie sau mai știu eu ce unghi de vedere literar documentar sau eseistic. Pentru că personajul-narator pare șters, modest, se ține în umbră în cel mai mult timp. Cu toate acestea, în urma lecturii, când cartea se așază, se decantează, ajungi să înțelegi, perspectiva inițială se răstoarnă și începi să faci conexiuni. Undeva spre sfârșitul romanului (capitolul 13 din 15, O istorioară pură), Geoffrey Braithwait povestește moartea soției sale, Ellen, în urma unei boli și golul lăsat de aceasta, greu de depășit. Mărturisește fără patetism că ea l-a înșelat și că el a știut acest lucru.
            La început m-am simțit jignit, la început m-a durut, la început m-am simțit mai puțin bărbat. Nevastă-mea făcea dragoste cu alții - nu trebuia să mă îngrijoreze situația? Ellen era întotdeauna drăguță cu mine - nu trebuia să mă îngrijoreze situația? Nu era dulce din cauză că se simțea vinovată de adulter, ci pur și simplu era dulce. Eu munceam mult, iar ea îmi era soție bună. Astăzi nu-i permis să faci asemenea afirmații, dar e adevărat: era o soție bună. Eu nu mă încurcasem cu nimeni, pentru că nu mă interesa; mai mult, stereotipia medicului Don Juan îmi repugna. Presupun că Ellen întreținea diferite legături fiindcă o interesau. Am fost fericiți; am fost nefericiți; îi duc dorul. „Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?”(1855)
            E greu de povestit cât de neafectată a fost ea de toate astea. Nu era deloc stricată; n-a devenit vulgară; nu s-a înglodat în datorii. (...) Era soția, devenită mai strălucitoare datorită adulterului, mai ademenitoare pentru soț? Nu: nici mai ademenitoare, nici mai puțin ademenitoare. În parte, asta voiam să arăt afirmând că nu era stricată. Dădea dovadă de docilitatea lașă pe care Flaubert o socotește tipică pentru femeia adulterină? Redescoperise ea, ca Emma Bovary, „toate platitudinile mariajului în adulter”? N-am discutat. (...) Viața ei secretă a încetat o dată cu venirea copiilor și a fost reluată când ei s-au dus la școală.
         Despre ce este vorba, de fapt, în roman, dincolo de ecranul de fum al cercetărilor și al datelor despre Flaubert, desigur, ele însele un fermecător pseudotratat de flaubert-ism (!): este vorba despre celălalt, despre ce se întâmplă cu celălalt din cuplu, cu cel înșelat, cu Bovary, cu un Charles Bovary din zilele noastre, din timpurile moderne, prozaice și demitizante. Despre cum să faci față relației cu o femeie care te-a înșelat și a murit, o căutare a cauzelor poveștii, prin încercarea de a demonta mecanismele sufletești ale omului și scriitorului care a înțeles cel mai bine esența acestor lucruri și le-a dat o formă plină de adevăr în romanul Madame Bovary. Era Charles un urs ca și Flaubert însuși, ca și Geoffrey? Cum ar trebui acesta din urmă să trăiască, sub masca de acceptare și detașare pe care o afișează? Geoffrey Braithwait este medic, o persoană relativ comună, ca și soțul Emmei Bovary, nu este înșelat din vina lui, nici măcar a ei, ci pentru că au intrat într-un anume tipar, complicat și dureros, de viață, cu care au trebuit să trăiască. Cunoscuta afirmație a lui Gustave Flaubert  Madame Bovary, c’est moi se transformă, în Papagalul lui Flaubert, în Charles Bovary, c’est moi. Demersul lui Geoffrey Braithwait este un examen de conștiință, o încercare de reglare a imaginii de sine într-un moment critic al vieții, în care doreşte să se elibereze, să caute ieșirea din labirint. El descoperă că trecerea timpului estompează tot ce era dureros și autentic odată, că uitarea există, că memoria transformă totul în cenușă, că rămășițele trăirilor se sedimentează firesc și nimic mai are atâta importanță. Începe, deci, să întrevadă răspunsul la întrebarea flaubertiană deschisă citată mai sus: „Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?”