„Telefonul din colțul străzii”. Cristian Popescu

Pe Cristian Popescu îl întâlneam, rareori, la cursuri, la facultate. Era mai mare ca noi. Un băiat blând, cu un aer ușor stingherit. Îi cunoștea pe unii dintre colegii mei. Știam că scrie poezie. Mai târziu am aflat că a murit. Avea doar 36 de ani. I s-au publicat trei volume de versuri: Familia Popescu, Cuvânt înainte și Arta Popescu. Azi e considerat unul dintre cei mai importanti poeți ai anilor 90.

Au trebuit să treacă 20 de ani de la moartea sa pentru a încerca să-l descopăr cu adevărat. M-a ajutat excelentul spectacol de teatru după versurile lui, „Telefonul din colțul străzii”, pus în scenă de  Oana Răsuceanu, împreună cu patru actori foarte talentați.

Telefonul din colţul străzii

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită, culeasă vara, pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poţi forma orice număr şi-ţi va răspunde, te va chema un glas de sirenă.

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţ o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simţi minunatul miros de fân cosit şi liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îţi va explica liniştit cum se face cea mai grozavă dulceaţă de trandafiri.

Noaptea, dacă sufli în telefonul din colţ fum de ţigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvorî ceaţa, ceaţa caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăţa de crengi ca pânzele de păianjen.

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o monedă de un leu, trebuie câteodata să baţi cu pumnii în telefon până îţi vine tonul şi formând numărul de acasă îţi va răspunde nevasta: că unde umbli până la ora aia, că ea nu-ţi mai încălzeşte mâncarea, că ea te lasă.

                                                                            

                                                                            Cristian Popescu