Jean-Louis Trintignant și Vittorio Gassman, într-o
decapotabilă de lux -Lancia Aurelia B24 sport - gonind și claxonând pe șoselele străjuite
de pini mediteraneeni din preajma
Romei, conversația lejeră și sclipitoare,
melodia „Dimmi quando tu verrai” în ritm de cha-cha-cha din fundal, toate
adunate sub titlul Il Sorpasso (Depășirea) mi-au adus o gură de oxigen în zilele
îmbâcsite de dinaintea Crăciunului, pe când zapam cu deznădejde TV-ul, pentru a
mai scăpa de reni și supereroi ce sar de pe un bloc pe altul. Am vizionat filmul
cu cea mai mare încântare, descoperind o lume autentică, vie, care a existat
într-un anumit context social și cultural postbelic, în Italia anilor ’50-’60,
caracterizat prin boom economic, deschidere
spre viața modernă, toleranță, consumerism, într-un cuvânt la dolce vita.
Considerată capodopera regizorului Dino Risi, creația
cinematografică din 1962 exemplifică din plin genul commedia all'italiana și beneficiază de scenariul lui Ettore Scuola și Ruggero
Maccari, alături de Dino Risi însuși, de șlagărele lui Peppino di Capri (St.
Tropez Twist ) sau Domenico Modugno. Titlul în engleză, sub care mai este
cunoscut filmul, Easy Life, pierde
însăși esența celui original, în care explodează setea de viață, pasiunea de a
o lua nebunește înainte, în ciuda tuturor riscurilor.
 | |
| Vittorio Gassman (Bruno), Franca Polesello (soția șefului) |
Cei doi, Bruno și Roberto, se întâlnesc întâmplător,
într-o dimineață de sărbătoare (Ferragosto – 15 august), primul smulgându-l de
la studiu pe tânărul student care îl ajută să dea un telefon din locuința lui.
Invitația de lua masa undeva în apropiere se extinde mereu spre localuri și
localități tot mai depărtate, (căci,
fiind sărbătoare, la Roma toate sunt închise) și devine în cele din urmă o
adevărată aventură, întinsă pe parcursul unui weekend întreg. Roberto, foarte stânjenit și incomod în
această postură, încearcă de câteva ori să se întoarcă acasă, dar este adus
înapoi, în mașină, de charismaticul Bruno.
Tot claxonând și depășind, cei
doi prilejuiesc spectatorului întâlnirea cu diverse tipuri de indivizi, în tot
soiul de vehicule – familia italiană tipică, cu mulți copii, înghesuiți într-o
mașină, două nordice blonde, niște preoți (Non habemus cricus!– Nu avem cric!
le răspunde, în latină, Bruno), un agricultor autostopist ș.a.m.d. Bruno se amuză de niște țărani care dansează
twist lângă cârciuma din sat, încearcă să agațe o chelneriță, îi smulge lui
Roberto mărturisiri despre fata pe care
o iubește dar cu care nu are curaj să vorbească, îndemnându-l să-și depășească
timiditatea. Noaptea o petrec inițial la
un restaurant, unde Bruno se întâlnește cu șeful său, apoi – surpriză! – acasă la soția lui Bruno, de care este despărțit de câțiva
ani. Surpriza continuă cu fiica celor doi, pe care tatăl o crede tot mică, dar
care este adusă acasă de un bărbat ce îi poate fi bunic, de care vrea să-și
lege viitorul. După ce este respins din dormitorul soției, Bruno îl ia pe
Roberto și dorm în șezlonguri, pe plajă. A doua zi, nebunia continuă, cu
petreceri pe plajă, ski nautic, tentative de cucerire a unor reprezentante ale
sexului frumos, pariuri și încercarea tatălui de a-și apropia fiica și de a o
abate de la hotărârea ei (dar așchia nu sare departe de trunchi!). Roberto se
lasă treptat antrenat în viața aceasta ușoară, iresponsbilă, îndrăznește să
bea, iese din închistare, este lăsat să conducă mașina pe drumul de întoarcere,
strigă Ura! din toți rărunchii și
declară că acesta au fost cele mai frumoase două zile din viața lui. Cei
doi, într-o stare de nemaipomenită exaltare, depășesc toate mașinile din fața
lor de pe șosea. Finalul este, însă, tragic, mașina prăbușindu-se într-o
prăpastie, accident din care se salvează doar Bruno.
 |
| Catherine Spaak (fiica lui Bruno) |
Reușita filmului, dincolo de profesionalismul întregii echipe, se datorează contrastului
dintre cei doi protagoniști, exemplar
întruchipați de actorii sus-menționați, care, pe lângă ancorarea în prezent,
reprezintă și tipuri universale. Dincolo
de comedie răzbate acel râsu’-plânsu’ al condiției umane, pe care noi, românii,
îl cunoaștem foarte bine și pe care, probabil, l-am moștenit de la latini. Fără
să vrei, simți că ești chemat să te identifici, ba cu unul, ba cu altul, fără a
putea decide care atitudine existențială este mai bună. Simți oscilația oricărui
om între dorința de a trăi din plin, de a sfida
normele unei existențe banale și limitate, de a lua în zeflemea ipocrizia celor din jur și a trăi după
propriile reguli, pe de-o parte, și de a trăi cuminte, prudent, visând la idealuri niciodată împlinite, pe de
altă parte. Dezamăgirea îl ajunge din urmă pe fiecare, fiecare are un preț de
plătit, în felul său. De aici și cursa nebunească, dorința de depășire perpetuă
(il sorpasso), într-o încercare imposibilă de a păcăli soarta ce caută mereu să
te ajungă din urmă și să te vămuiască.
Filmul conține o sumedenie de simboluri și replici cu
semnificație adâncă, ce converg într-un ton de avertisment, atât la adresa
societății, care merge spre derizoriu, cât și a individului, pus în fața
opțiunilor de viață. Răspunsul este unul optimist: viața trăită intens, chiar dacă
imperfectă, este preferabilă unei vieți „moarte”, neasumate.
Muzica filmului este absolut adorabilă, epoca twist-ului
fiind una cu totul aparte, care are și astăzi fanii ei, iar imaginea,
alb-negru, reflectă toată lumina Italiei, a Toscanei, într-o aură ce atenuează
zonele de umbră.
„Depășirea” este considerat astăzi un adevărat film-cult,
căci timpul i-a reliefat simbolurile și i-a adeverit mesajul, la fel de actual
ca și acum mai bine de 50 de ani.
Muzica:
Peppino di Capri
Don't play that song
https://www.youtube.com/watch?v=3NKVtRplyVg
Edoardo Vianello
Guarda Come Dondolo
Peppino Di Capri -
Saint Tropez Twist
https://www.youtube.com/watch?v=pBNAlHp_PS4
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu