14 ianuarie 2015

Max Blecher, Inimi cicatrizate (1937), Ed. Art, Bucureşti, 2014

                                                                        

           Sunt mai mult de două săptămâni de când mi-am propus să scriu despre cartea lui Max Blecher şi n-am reuşit. Simt că nu poate fi nimic de adăugat atunci când te confrunţi cu realitatea morţii. Obsesiv, parafrazez în minte cuvintele lui Erich Segal din deschiderea romanului Love story: "Ce-ar fi de spus despre un tânăr de 29 de ani, care a murit?"
            Trebuie să precizez că nu cunoşteam încă nimic scris de acest autor şi că ideea mea despre opera sa era vagă. Citind volumul menţionat, am descoperit un scriitor profund şi inteligent, cu un verb limpede şi tăios ca un bisturiu, lucid în suferinţă, a cărui realitate cutremurătoare depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului obişnuit. Biografia şi opera sunt atât de puternic întrepătrunse, încât nu este posibil şi nu ar avea sens a vorbi de una fără alta. Cert este că, după ce am închis volumul, am deschis net-ul şi am citit dintr-o suflare şi celelalte două romane ale sale: Întâmplări din irealitatea imediată şi Vizuina luminată.
            Max Blecher s-a născut la Botoşani, în 1909, şi aspira să devină medic. La 19 ani, pe când se afla la Paris ca student la medicină, s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă (morbul lui Pott), boală incurabilă pe vremea aceea, care l-a imobilizat treptat. Următorii ani i-a petrecut în diverse sanatorii din Franţa, Elveţia sau de la malul Mării Negre, dar boala s-a agravat, astfel încât în 1938 s-a stins din viaţă.
            Romanul Inimi cicatrizate narează debutul bolii şi experienţa sanatoriului din Berck-sur-Mer (Franţa) trăite de autor. Depistat cu morbul în cauză, care produce măcinări ale oaselor şi abcese purulente ce trebuie curăţate cu eter, uneori pe viu, protagonistul romanului, numit (simbolic?) Emanuel, devine pensionar al sus-menţionatului sanatoriu, unde întâlneşte numeroşi pacienţi ce suferă de aceeaşi boală. Cu trunchiul fixat în ghips, întins pe o gutieră, un fel de targă cu roţi, tânărul trăieşte un simulacru de viaţă, în care totul trebuie să se ajusteze la condiţia de infirm. Între cei de-o seamă cu el, tineri mutilaţi de boală, ce îşi duc existenţa în carcase de ghips, se stabilesc legături de simpatie sau antipatie şi chiar iubirea îşi găseşte calea: eroul trăieşte o relaţie erotică, în limitele impuse de boală, cu o fostă pacientă însănătoşită şi o prietenie delicată faţă de o tânără ce moare sub ochii lui; se plimbă cu trăsura în mica staţiune sau pe ţărm, "evadează" câteva săptămâni, locuind cu chirie într-o vilă pe malul mării. În final, cu speranţa însănătoşirii, este transportat cu trenul în Elveţia, la un alt sanatoriu.
            S-a spus, pe bună dreptate, că Max Blecher este principalul reprezentant al literaturii autenticităţii din ţara noastră. Ceea ce m-a mişcat îndeosebi a fost paradoxul formulei narative pentru care a optat, aceea de a vorbi despre propria experienţă la persoana a III-a. Efectul este unul de filtru, de ecran, prin care bolnavul se autoprotejează, îşi blurează vulnerabilitatea, jena provocată de aspectele pur organice ale suferinţei, iar cititorul este scos cumva la marginea cazului strict patologic, pentru a nu fi expus direct unor aspecte inutil atroce. Aspectele patologice sunt privite cu luciditate, fără patimă, iar romanul face din boală un cadru, nu o temă centrală. Tema este, desigurcondiţia umană. Moartea există pretutindeni, întâlnirea cu ea este doar o chestiune de timp şi fiecare om se străduieşte să-şi joace, după puterile sale, cărţile pe care destinul i le-a pus în mână. Ar fi multe de spus, mă gândesc la alte romane, mai cunoscute, ce au drept cadru sanatoriul: Muntele vrăjit, al lui Thomas Mann, Blândeţea nopţii, al lui Scott Fitzgerald, sau, de la noi, operele Hortensiei Papadat-Bengescu. Însă, deocamdată, mă opresc la Max Blecher.