Sunt mai mult de două săptămâni de când mi-am propus să scriu despre cartea lui Max Blecher şi n-am reuşit. Simt că nu poate fi nimic de adăugat atunci când te confrunţi cu realitatea morţii. Obsesiv, parafrazez în minte cuvintele lui Erich Segal din deschiderea romanului Love story: "Ce-ar fi de spus despre un tânăr de 29 de ani, care a murit?"
Trebuie să precizez că nu cunoşteam
încă nimic scris de acest autor şi că ideea mea despre opera sa era vagă. Citind
volumul menţionat, am descoperit un scriitor profund şi inteligent, cu un verb
limpede şi tăios ca un bisturiu, lucid în suferinţă, a cărui realitate
cutremurătoare depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului obişnuit. Biografia şi
opera sunt atât de puternic întrepătrunse, încât nu este
posibil şi nu ar avea sens a vorbi de una fără alta. Cert este că, după ce am
închis volumul, am deschis net-ul şi am citit dintr-o suflare şi celelalte două
romane ale sale: Întâmplări din
irealitatea imediată şi Vizuina
luminată.
Max Blecher s-a născut la Botoşani,
în 1909, şi aspira să devină medic. La 19 ani, pe când se afla la Paris ca
student la medicină, s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă (morbul lui Pott),
boală incurabilă pe vremea aceea, care l-a imobilizat treptat. Următorii ani i-a petrecut în diverse sanatorii din Franţa, Elveţia sau de la malul Mării
Negre, dar boala s-a agravat, astfel încât în 1938 s-a stins din viaţă.
Romanul Inimi cicatrizate narează debutul bolii şi experienţa sanatoriului
din Berck-sur-Mer (Franţa) trăite de autor. Depistat cu morbul în cauză, care
produce măcinări ale oaselor şi abcese purulente ce trebuie curăţate cu eter,
uneori pe viu, protagonistul romanului, numit (simbolic?) Emanuel, devine
pensionar al sus-menţionatului sanatoriu, unde întâlneşte numeroşi pacienţi ce
suferă de aceeaşi boală. Cu trunchiul fixat în ghips, întins pe o gutieră, un
fel de targă cu roţi, tânărul trăieşte un simulacru de viaţă, în care totul
trebuie să se ajusteze la condiţia de infirm. Între cei de-o seamă cu el,
tineri mutilaţi de boală, ce îşi duc existenţa în carcase de ghips, se
stabilesc legături de simpatie sau antipatie şi chiar iubirea îşi găseşte calea:
eroul trăieşte o relaţie erotică, în limitele impuse de boală, cu o fostă
pacientă însănătoşită şi o prietenie delicată faţă de o tânără ce moare sub
ochii lui; se plimbă cu trăsura în mica staţiune sau pe ţărm,
"evadează" câteva săptămâni, locuind cu chirie într-o vilă pe malul
mării. În final, cu speranţa însănătoşirii, este transportat cu trenul în
Elveţia, la un alt sanatoriu.
S-a spus, pe bună dreptate, că Max
Blecher este principalul reprezentant al literaturii autenticităţii din ţara
noastră. Ceea ce m-a mişcat îndeosebi a fost paradoxul formulei narative pentru
care a optat, aceea de a vorbi despre propria experienţă la persoana a III-a. Efectul
este unul de filtru, de ecran, prin care bolnavul se autoprotejează, îşi
blurează vulnerabilitatea, jena provocată de aspectele pur organice ale suferinţei, iar cititorul este scos cumva la marginea cazului strict patologic,
pentru a nu fi expus direct unor aspecte inutil atroce. Aspectele patologice
sunt privite cu luciditate, fără patimă, iar romanul face din boală un
cadru, nu o temă centrală. Tema este, desigur,
condiţia umană. Moartea există pretutindeni, întâlnirea cu ea este doar
o chestiune de timp şi fiecare om se străduieşte să-şi joace, după puterile
sale, cărţile pe care destinul i le-a pus în mână. Ar fi multe de spus, mă
gândesc la alte romane, mai cunoscute, ce au drept cadru sanatoriul: Muntele
vrăjit, al lui Thomas Mann, Blândeţea nopţii, al lui Scott Fitzgerald, sau, de
la noi, operele Hortensiei Papadat-Bengescu. Însă, deocamdată, mă opresc la Max
Blecher.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu