15 ianuarie 2015

Două minute de lectură



De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci ­
Ca marmura de albă cu fața ta răsari,
În bolțile sub frunte lumină ochii mari
 
Și părul blond în caier și umeri de zăpadă ­
În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă!
       De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvine
ţește dulce, o umbr-abia ușor,
Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor
Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,
Nemărginit de ginga
ș, nemărginit de blând.

..........................................................................
Și am visat odată să fiu poet... Un vis
De
șert și fără noimă ce merit-un surâs
De crudă ironie...
Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere... și blând să fie cântu-i.
Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot,
Nu poate să descrie nici zâmbetu-ți în tot.
.......................................................................
 
Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii
Pe căr
ți cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu me
șteșuguri din minte-ne ­ un pir ­
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.
În capetele noastre de semne-s multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceea
și lume strâmbă, urâtă, într-un chip
Cu fraze-mpestri
țată, suflată din nisip.
Nu-i acea altă lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod...
Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer
În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?
......................................................................
                                    (Mihai Eminescu, Icoană şi privaz - fragmente)