Zbor

Autor: cutiaculitere

Trupul meu ostenit s-a oprit azi în drum.

Sufletul, tumultuos, a zburat ca un fum,

ca un zmeu smuls în sus de un vânt prea buiac.

Să-l întorn?... Să-l desham?... 
Nu ştiu ce să fac...

De când îi am, trup şi suflet, tot doi au umblat,

Tot doi şi-mpreună, nicicând separat,

şi nu pot să-i gândesc ca unu plus unu în adunare,

ci doar ca o mare diadă-n rotindă splendoare.

Dacă i-aş dezlega,

ar rămâne ca două găvane,

ca două palme goale deschise, orfane;

şi atunci cine ar mai lucra pentru mine

şi cine

aş fi ?

şi încă, zic, cine

s-ar mai ruga pentru mine-n împreunare

spre ochiul din zare?

Ar trebui, ar trebui

să strâng tare hăţurile şi

s-aşez înainte trupul ca pe roate,

să-i dau bice, fără cruţare, căci poate

se va ridica şi va porni şontâcăind cu blândeţe

pe drumul spinos înapoi -

spre Tinereţe -

şi poate că atunci sufletul,

după ce s-ar roti de câteva ori,

luând aminte,

s-ar coborî, umil,

ca un porumb

la strachina cu mei şi cu linte.

Și poate

se vor uni iarăşi, sub zarea sihastră,

ca o pasăre cu patru aripi, măiastră,

rostogolită zburând

până la cheia de boltă cerească:

s-o clatine, s-o găurească

cu ciocul, izbind să o crape,

s-ajungă tocmai lângă albastrele pleoape,

acolo-n senin,

la nedesfăcutele ape.