10 februarie 2015

Zbor

Autor: cutiaculitere

Trupul meu ostenit s-a oprit azi în drum.
Sufletul, tumultuos, a zburat ca un fum,
ca un zmeu smuls în sus de un vânt prea buiac.
Să-l întorn?... Să-l desham?... 
Nu ştiu ce să fac...

De când îi am, trup şi suflet, tot doi au umblat,
Tot doi şi-mpreună, nicicând separat,
şi nu pot să-i gândesc ca unu plus unu în adunare,
ci doar ca o mare diadă-n rotindă splendoare.

Dacă i-aş dezlega,
ar rămâne ca două găvane,
ca două palme goale deschise, orfane;
şi atunci cine ar mai lucra pentru mine
şi cine
aş fi ?
şi încă, zic, cine
s-ar mai ruga pentru mine-n împreunare
spre ochiul din zare?

Ar trebui, ar trebui
să strâng tare hăţurile şi
s-aşez înainte trupul ca pe roate,
să-i dau bice, fără cruţare, căci poate
se va ridica şi va porni şontâcăind cu blândeţe
pe drumul spinos înapoi -
spre Tinereţe -
şi poate că atunci sufletul,
după ce s-ar roti de câteva ori,
luând aminte,
s-ar coborî, umil,
ca un porumb
la strachina cu mei şi cu linte.

Și poate
se vor uni iarăşi, sub zarea sihastră,
ca o pasăre cu patru aripi, măiastră,
rostogolită zburând
până la cheia de boltă cerească:
s-o clatine, s-o găurească
cu ciocul, izbind să o crape,
s-ajungă tocmai lângă albastrele pleoape,
acolo-n senin,
la nedesfăcutele ape.