Dacul melancolic din clădirea de sticlă

Piaţa Charles de Gaulle

          Nu ştiu ce caută acolo, dar, de când l-am zărit, acum vreo două săptămâni, nu trece zi să nu-l caut cu privirea, din staţia de autobuz în care-mi risipesc atâtea momente din viaţă, ca să văd ce mai face. 

          Orice te-ai aştepta să vezi într-o clădire ultramodernă, de sticlă, în care tineri la costum şi domnişoare îmbrăcate office ies din când în când pe balcon la o ţigară (poate acum nu mai ies la ţigară, nu ştiu cum e cu noua lege), numai un cap al lui Decebal, Gerula sau Gebeleizis nu. Cel puţin eu. Este alb, sculptat în piatră sau modelat în ghips, mare de vreun metru. 

          Mă întreb cine şi de ce l-o fi instalat acolo, în birou şi, mai ales, de ce l-a aşezat, atât de surprinzător, cu faţa spre stradă? Ce declaraţie de credinţă a posesorului reprezintă? Căci teoriile fanteziste despre daci sunt în floare... Îmi închipui un şefuleţ care a dat ordin să fie cărat pe scări sau cu liftul statuia care trebuie să fi fost destul de grea, ca să le arate el tuturor care-i sunt convingerile! Sau o fi vreun material promoţional, de care firma nu se poate debarasa prea uşor?! ...

          Oricum, Gerula priveşte frumos pe fereastră, de deasupra pizzeriei, la trecătorii grăbiţi, la traficul aglomerat, cu un calm imperturbabil, pe sub căciula lui de tarabostes bine potrivită pe frunte.

          Am încercat de mai multe ori să-l fotografiez de aproape, dar geamul are reflexii de tip oglindă şi n-am găsit unghiul potrivit. Dar, cu zoom, a ieşit destul de bine de vis-s-vis.

          Şi uite-aşa, mi s-a reconfirmat părerea că şi în cele mai prozaice locuri se pot ascunde tot felul de chestii pline de interes. Dacă reuşiţi să-i faceţi o poză mai bună, vă rog trimiteţi-mi-o, să o pun aici.