22 ianuarie 2017

Două scurte povestiri: „Mistere, mistere...” și „Potaie în flăcări”

(Acestea sunt, în traducere și în original, cele două micropovestiri care mi-au fost publicate în volumul colectiv „Un tiempo breve”, în Spania.)

 Mistere, mistere...
Henri de Toulouse Lautrec, Messalina

          „Este ea, fără doar și poate.” Gaston scruta prin lentila monoclului, din balcon, scena cabaretului. Flerul său de copoi nu-l înșelase încă niciodată. Fiica cea vitregă, de sânge albastru, sălbatică și cumplită, pe care tatăl lui, doctorul, o adusese acasă în urmă cu mai bine de douăzeci de ani - și care fugise înainte de a împlini paisprezece! - se afla aici... „Misterul crimelor va fi elucidat în cel mai scurt timp!”
          Aplauze frenetice întâmpinară apariția magnificei Enmascarada, înveșmântată în mătase roșie. Corpul ei sculptural trezea dorințe vinovate în fantezia clienților acelui local de perdiție. Vocea ei gravă, de altistă, făcea să se înfioare masca de dantelă neagră ce-i acoperea chipul. În fiecare seară, Enmascarada arunca un trandafir roșu unuia dintre admiratori, care primea astfel privilegiul de a o însoți. Cei aleși se întorceau muți, înnebuniți... Unii nu se mai întorceau. Pluteau în apele obscure ale Senei.
          Se zice că, demult,  regina dăduse naștere unei fetițe, în locul moștenitorului regal multașteptat. Și, pentru că fetița era urâtă, foarte urâtă, regele Ludovic a declarat-o moartă, poruncindu-i doctorului să facă ce-o ști, să rezolve problema.
          „ Este ea, nici urmă de-ndoială”, socotea Gaston. „Toți cei înecați sunt urâți. Foarte urâți.”

Potaie în flăcări
Diego Velázquez, Las meninas

        Un fum înecăcios îmi invadează atelierul. „Oh, Doamne, alt incendiu?!” Acea jigodie scârboasă, numai ea e de vină pentru nenorocirea mea. M-au obligat s-o pictez! Chiar în prim-plan! Și de ce, mă rog? Din cauza capriciilor unei infante, care a adunat de pe drumuri o potaie antipatică și puricioasă!
          Maiestățile lor, regele Filip al IV-lea și regina Mariana de Austria tocmai îmi vizitau atelierul, când micuța Margareta a dat năvală, cu dădacele și cu piticii după ea, în căutarea lui „Cuțulache”. Regele, amuzat, mi-a cerut să pun pe pânză scena. Cuțulache sforăia într-un colț, morocănos. Chiar așa l-am  pictat. Acest tablou mi-a adus atât gloria, cât și decăderea. Am devenit sclavul drăgălașei infante: îmi cerea să-l pictez pe Cuțulache în fiecare zi. Prietenii mei artiști m-au poreclit „Cuțulazquez, pictor de câini”... 
        Salvarea mi-a venit de la un incendiu neașteptat, care a izbucnit în atelierul meu și a ars toate acele picturi îngrozitoare. Cuțulache însuși a suferit un inexplicabil accident: s-a otrăvit mâncând niște ciuperci pregătite pentru infantă. Eroul, împăiat și așezat - unde se putea altfel? - chiar în atelierul meu, părea că mă deoache cu ochii lui de sticlă. Nici nu mai puteam să pictez! Eram resemnat, dar fericit...
          Asta până azi-dimineață, când m-a trezit o voce subțirică: „Don Diegooo!... Pictează-mi-l pe Cuțulacheee!... Hai, că nici nu se cunoaște că e împăiaaat!...”

Misterios, misterios...

Henri de Toulouse-Lautrec, Bal la Operă
          ”Es ella, sin duda”. Gastón observaba atentamente, desde el balcón, la escena del cabaré, por el lente de su monóculo. Su olfato de detective nunca le había engañado. La hijastra de sangre azul, horrenda y cruel que su padre, el doctor, había traído a casa veinte años atrás y que había huido antes de cumplir los catorce, estaba aquí. ”El misterio de los crímenes acabará dentro de poco.”
           Aplausos frenéticos saludaron la aparición de la magnífica Enmascarada, envuelta en seda roja. Su cuerpo escultural despertaba deseos ocultos en la fantasía de los clientes de aquel lugar de perdición. Su voz de contralto estremecía la máscara de encaje negro que cubría su rostro. Cada noche, la Enmascarada ofrecía una rosa a uno de sus admiradores, que recibía el privilegio de acompañarla. Los elegidos volvían locos, enmudecidos. Algunos nunca volvían. Flotaban en las oscuras aguas del Sena.
          Las leyendas dicen que la reina había dado a luz una hija, no un esperado heredero real, y porque la princesa era fea, muy fea, el rey Louis había declarado muerta a la cría. El doctor tuvo que resolver discretamente el problema...
          «Es ella, sin duda alguna», pensaba Gastón. «Todos los ahogados son feos. Muy feos.»



Cachorro en llamas

Diego Velázquez
          Un humo hediondo invade mi taller. «¿Otro incendio? Dios mío...» Aquel perro horrible… ¡Solo él era culpable de mi desgracia! ¡Me habían obligado a pintarlo! ¡Justamente en el primer plano! ¿Por qué? ¡Por los caprichos de una infanta que ha adoptado un chucho antipático y pulgoso!
          Sus majestades, el rey Felipe IV y la reina Mariana de Austria visitaban mi taller cuando la pequeñina Margarita irrumpió, con sus meninas y enanos, en búsqueda de «Chuchito». El rey, divertido, me pidió pintar la escena. Chuchito roncaba, malhumorado. Así mismo lo pinté. Este cuadro me trajo tanto la gloria como la desgracia. Yo me había convertido en el esclavo de la bellísima infanta: tuve que pintar a «Chuchito» cada día. Mis compañeros pintores me apodaron «Chulásquez, pintor de perros». Me salvé cuando un imprevisto incendio se declaró en mi taller, quemando las horrendas pinturas. «El Chucho» mismo sufrió un inexplicable accidente aquel día: comió unas setas venenosas preparadas para la infanta. El héroe, ahora relleno de paja, colocado en mi taller, parecía aojarme. Ya no podía pintar… Me quedé resignado, pero feliz.
          Hasta que, esta mañana, me despertó una vocecita: «¡Don Diego! ¡Me pintarás a Chuchito!... ¡Vaya, que apenas se nota que está muerto!... ».