25 februarie 2017

Și încă o (micro)povestire: „Viteazu”

A fost odată o familie de săteni ce își ducea traiul la marginea unui codru adânc, străbătut de un râu cu ape reci și învolburate.
sursa foto: Internet
Într-o zi, când toamna își suna ultimele acorduri, copiii au observat în scorbura unui copac două lumini fosforescente. O pisică! strigară. Un motan sălbatic! Acesta, dintr-un salt, ateriză la picioarele lor. Era imens, dar se arăta blând. Îl adoptară îndată. Viteazu ducea un trai fericit pe lângă casa lor, prinzând șoareci, ba uneori și șerpi.
Când veniră zăpezile, copiii îl băgară în casă. Dar Viteazu nu prea avea bune maniere: câteodată își făcea nevoile sub pat și scrijelea mobila cu ghearele.  Tatăl se hotărî să scape de el și îl duse pe celălalt mal al râului. Copiii plânseră tare mult dar, cu timpul, începură să-l uite.
În iarna următoare, chiar în ajunul Crăciunului, copilul cel mic auzi un mieunat și deschise ușa. În prag stătea Viteazu, slab și înfometat. Traversase râul pe gheață și se întorsese acasă.
Din ochii tuturor izbucniră lacrimi de bucurie, în special din cei ai tatălui,  care niciodată de atunci nu l-a mai alungat.
Iar aceasta este o poveste adevărată, pe care mama mi-o spunea adesea, în serile de iarnă.