24 octombrie 2017

Orhan Pamuk - Muzeul inocenței. Un cercel pierdut și un bărbat „nebun” din iubire


           Nu mă consider un lector chiar inocent, ci mai degrabă unul care, trăind atât de mult în preajma cărților, și-a cam pierdut inocența. Tocmai de aceea, faptul că romanul lui Orhan Pamuk m-a făcut să mă las total absorbită între file, să mă implic emoțional atât de tare, încât să ajung să-mi spun, ca în adolescență, că aș vrea ca povestea să nu se mai termine, să-mi imaginez fel de fel de continuări și să mă întreb ce surpriză voi avea în final, a însemnat o regăsire a unei atât de necesare inocențe a lecturii, echivalente cu o recuperare a  temeiului adevărat al narării.
          „Muzeul inocenței” este povestea lui Kemal Basmaci, un bărbat din lumea bună a Istanbulului anilor '60, dintr-o familie bogată și respectată, care, în preajma logodnei cu o fată pe măsură, cu studii la Sorbona, pe care o
admiră și o iubește, se îndrăgostește fulgerător și definitiv de o tânără de 18 ani, alături de care cunoaște cea mai profundă fericire. Această întâlnire îi deturnează destinul, el angajându-se pe un drum plin de sacrificii, de umilințe și de renunțări, care îi cere o răbdare infinită, îl face să treacă de la iubirea carnală la cea platonică, în timp ce iubirea sa devine, în ochii celorlalți, o obsesie, o monomanie. Aceasta este concretizată în sustragerea de obiecte atinse de iubita sa, din care va alcătui, la final, Muzeul Inocenței. Tânăra Füzun, obiectul idolatriei lui Kemal, este o aspirantă la un concurs de frumusețe (dintre primele astfel de manifestări din Turcia post-Atatürk), care, necalificându-se, lucrează ca vânzătoare la un magazin de genți. Viața lui Füsun este un șir de ratări: a examenului de facultate, a luării permisului de conducere (îl obține după nenumărate încercări), a lansării ca actriță în tânăra industrie cinematografică turcă și, desigur, a formării unei familii alături de Kemal, cauzată de ezitările bărbatului care trăia încă în sfera opreliștilor sociale. Fără a fi neapărat o ființă vulgară, Füzun trăiește într-o lume contrafăcută, ca și gențile pe care le vinde, sugestie a faptului că imitarea occidentului a dus la o pierdere a inocenței lumii vechi, tradiționale, a Turciei. O latură de interes a romanului este și fresca Istanbului, în care vechiul și noul contrastează, se ciocnesc uneori convulsiv, însă modernizarea pare un drum fără întoarcere.
          „Muzeul inocenței” este o carte a fericirii, a iubirii extatice, înțelese ca singură cale de salvare a omului din fața unei existențe lipsite de sens și a curgerii inexorabile a timpului. Fericirea este conceptul prezent chiar din primul capitol, intitulat Cea mai fericită clipă din viața mea, pe parcurs, Fericirea nu înseamnă altceva decât să fii aproape de persoana iubită și la final, în titlul ultimului capitol, și în ultimă replică a personajului, înaintea morții: - Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.
Întâlnirea mea cu această carte extraordinară a avut loc cumva de la coadă la cap: am văzut, într-o emisiune turistică, imagini de la Muzeul Inocenței deschis la Istanbul, pornind de romanul lui Orhan Pamuk. Mi s-a părut trist și fascinant și mi-a trezit interesul asupra lumii anilor '60-'70 din acea parte a lumii atât de apropiată de noi și, totuși, atât de dificil de înțeles. Patina timpului se așterne asupra unei generații care încă nu a dispărut, dar care a devenit deja istorie.
          Citind cartea, încercând să o înțeleg, am parcurs iarăși drumul invers, de la Vest la Est, trecând prin preajma unor cărți și mituri ale căror ecouri mi se părea că le recunosc în firul lent depănat al poveștii.
O primă asemănare mi s-a părut a fi cea dintre Kemal și Gatsby, prin iubirea obsesivă, răbdarea și încrederea în izbânda iubirii; desigur atmosfera fastuoasă a lumii bune istanbuleze, cu petrecerile desfășurate în restaurante de lux sub luminile Bosforului, care pentru eroul orbit de iubire nu mai au nicio semnificație, contribuie și ea la această impresie. Tot niște halucinați ai iubirii sunt eroii camilpetrescieni, Fred Vasilescu sau G. D. Ladima, din Patul lui Procust, care, pe un fundal oarecum similar, trăiesc în orizontul unei iubiri absolute, autentice sau iluzorii. Pentru că G. D. Ladima își face din Emilia o Dulcineea, asemenea lui Don Quijote, n-am putut să nu remarc apropierea dintre cele două povești, în care bărbatul îndrăgostit idealizează o femeie mediocră, încercând chiar să devină un Pygmalion.
          Dând cumva greș, dar intuind că la baza unei opere de un atât de mare impact trebuie să se afle armătura unui mit al iubirii, nu am văzut din prima că mitul era sub nasul meu, al cititorului, menționat direct în paginile romanului, însă, așa cum se întâmplă, ceea ce nu cunoști, nu recunoști: este vorba despre un mit foarte cunoscut în întreaga lume orientală, din India până în Turcia: Layla și Menjun sau Leyla și Mecnun, așa cum este amintit în carte, în care numele Menjun sau Mecnun înseamnă chiar nebun, nebun din dragoste. Pe scurt, în varianta poetului clasic turc Füzüli, Mecnun este un tânăr prinț care o întâlnește pe frumoasa Leyla în zorii tinereții și se îndrăgostește de ea. Părinții fetei se opun și o căsătoresc cu altcineva. Mecnun își abandonează familia și rosturile și trăiește în deșertul din preajma familiei Leylei, pentru a fi aproape de ea, ca un nebun de iubire. Impresionați, părinții acesteia îl hrănesc, lăsându-i mâncare în deșert. După un șir de suferințe, cei doi vor muri. Romanul rescrie etapele acestui mit, în lumea secolului al XX-lea. Mitul este înțeles ca o parabolă a iubirii platonice, reprezentând aspirația sufletului uman de a se uni cu divinul. Ideea este expusă direct în roman, în replicile unei femei înțelepte: Nu e nevoie să te culci cu cineva, nu e nevoie de sex și de alte asemenea lucruri ca să te îndrăgostești de cineva. Dragostea înseamnă Leyla și Mecnun.
          În această lumină, iubirea lui Kemal este una care trece dincolo de experiența concretă, a dragostei trupești, conducându-l pe erou către divinizarea iubirii, prin care învinge timpul. Este povestea celui care, contemplând chiar pentru o clipă Frumusețea, atribut divin, dincolo de perisabilitatea trupului, nu mai poate trăi fără a se uni cu ea. Pentru aceasta renunță la toate darurile lumii, astfel ieșind treptat din sfera omenescului și apropiindu-se de cea a divinului.
          Vor fi fiind multe semnificații ascuns țesute între rândurile cărții, dar mă voi opri doar la una dintre imaginile cheie: cercelul lui Füsun. În primul capitol, în ceea ce credea Kemal că este cea mai fericită clipă a vieții sale (din viața profană), prima dată când face dragoste cu Füsun, acesteia i se desprinde cercelul, care apoi va fi pierdut, regăsit,  tăinuit, reclamat pe parcursul cărții și ignorat în final. El va ajunge piesă de muzeu, ca și celelalte lucruri ce i-au aparținut lui  Füsun în trecerea pe acest pământ. Cercelul este un simbol al perechii, al perechii inocente, platonice. Pierdut, o dată cu pierderea inocenței (a virginității), el atrage personajele în vârtejul suferințelor. Cercelul desperecheat exprimă lipsa de unitate a omului, supus greșelii, refacerea cuplului androginic nefiind posibilă în timpul trecătoarei vieți pământești. De asemenea, cufundarea în alcool (a lui Kemal, dar și a lui Füsun înaintea morții) amintește de băutura zeilor indieni, soma, care avea darul de a-i face nemuritori pe cei ce o sorb, amintită în Rig Veda: „Am băut soma și am devenit nemuritori; am atins lumina.” Kemal Basmaci este, fără-ndoială, un muritor care a atins lumina.