Dialog pe aleile unei grădini

EL: Te-ai gândit vreodată, draga mea? Regii construiesc castele; înțelepții - cultivă grădini!

EA: Să știi că au fost și vreo câțiva regi înțelepți, care au construit atât castele, cât și grădini. Dacă mă întrebi, eu, una, prefer grădinile!

EL: Vrei să spui că disprețuiești castelele?

EA: Nu, nu, dar uite, mă gândeam...  Văzut de sus, un castel e ca o mandală! O mandală de piatră.

EL: Exact, un produs al rațiunii. O mandală cam țeapănă și arogantă. Și, totuși, o grădină este și ea o mandală, dar o mandală vie: rațiunea umană ce pune ordine în natura irațională...

EA: Tu ești țeapăn și arogant! Gata cu filozofia! Mai bine îți explic eu, cu literatura: uite, mi-am adus  aminte de legenda regelui Alfonso de Castilla și a frumoasei lui amante, Raquel. Raquel la Fermosa, chiar așa i s-a spus. Era fiica unui evreu bogat, iar regele s-a îndrăgostit nebunește de ea, deși era căsătorit, a luat-o de la tatăl ei și au trăit în ascuns o mare iubire, stârnind mânia poporului. El i-a dăruit un palat și o grădină. O grădină secretă, cu havuze și flori minunate. Nu cred că frumoasei prizoniere i-ar fi plăcut numai castelul! Ar fi murit de tristețe între zidurile lui...

EL: Dar nici nu s-a mulțumit doar cu grădina... ha, ha!...

EA: Hai, te rog, nu-mi strica povestea... Nu, nu i-ar fi plăcut doar grădina, pentru că... pentru că o grădină care nu aparține niciunui castel, niciunei case este... un parc! Este un loc pentru toată lumea!

EL: Și ce-i așa de rău în asta?!

EA: Vezi că mă superi!... Să lăsăm deoparte regii. Să ne-ntoarcem la înțelepți.

EL: OK. Păi înțelepții... sunt înțelepți, de-asta iubesc grădinile!

EA: Nu înțeleg logica, dacă are vreuna! De ce fac asta?

EL: Pentru că astfel devin...  și mai înțelepți!

EA: Și de ce ar avea nevoie tocmai de grădini pentru a deveni și mai înțelepți?

EL: Păi, uite, draga mea, cum văd eu lucrurile: o grădină este asemenea unei insule. Totul în jurul ei curge. Haotic, nebunește, ca un vârtej. Este viața noastră care curge, din zi în zi mai trepidantă. În schimb, în grădină, totul respiră altfel, mai adânc,  mai lent. Parcă timpul ar sta în loc. Înțelegi?

EA: Da... Ai dreptate; aici, totul curge altfel.

EL: Trăiești experiența timpului încetinit, a lentorii, a odihnei...

EA: Nu poți grăbi florile să înflorească. Te pui în armonie cu asta...

EL: Așa e, draga mea. Te pui în armonie cu natura. Cu rosturile ei, cu ritmurile ei interioare...
EA: Am ajuns la rondul de trandafiri. Suntem chiar în centrul grădinii!

EL: Ah, cum ni se oglindesc chipurile în apa micului bazin! Câtă liniște!

EA: Și ce răcoare!

EL: Timpul chiar stă în loc!

EA: Așa e! N-aș mai pleca de-aici niciodată!

EL: Din păcate... Vraja trebuie ruptă. Întinde mâna și tulbură oglinda... Așa...

EA: Da, păcat...

EL: Ca să nu fii tristă, gândește-te că aici vin păsările să bea apă și s-ar speria de noi!

EA: Chiar așa! Uite-le acolo, printre ramuri! Să mergem...

EL: Da, haide, e târziu...

EA: Dar mai-nainte spune-mi, într-un cuvânt: în ce constă miracolul unei grădini?

EL:  Miracolul unei grădini, hmm... Păi, în esență, toate grădinile sunt daruri. Daruri de iubire. Pentru o singură ființă sau pentru mai multe. Grădinile înconjurate de ziduri sunt daruri secrete pentru iubiri secrete. Grădinile publice sunt daruri pentru toți.

EA: Adevărat. Ca să construiești o grădină îți trebuie timp, înțelepciune și iubire. Cum ziceai: „Regii construiesc castele; înțelepții - cultivă grădini!”

EL: Regii dăruiesc castele, iubito. Eu nu-ți pot dărui decât o floare... Și o plimbare prin această grădină.

EA: Asta pentru că tu ești un înțelept, iubitule... 

                                                                      (Text și desen - Nicoleta Ionescu)