26 mai 2015

Jostein Gaarder - "Fata cu portocale" Ed. Univers 2013 (Oslo 2003)



O altă achiziţie de la Bookfest este Fata cu portocale, de scriitorul norvegian contemporan Jostein Gaarder, apărută la Editura Univers. Vă amintiţi succesul, de acum aproape un deceniu, al romanului Lumea Sofiei, de acelaşi autor? Am avut inspiraţia să cumpăr atunci acea carte, care îmi este, până astăzi, dintre cele mai dragi. Astfel că, descoperind la Bookfest două mici romane de J. Gaarder (Fata cu portocale şi  Ca-ntr-o oglindă, în chip întunecat), nu am stat pe gânduri... Dintre acestea, Fata cu portocale este absolut minunat, scris cu linii simple şi sigure, cu o intrigă extrem de bine construită şi condusă şi, mai ales, romantic, emoţionant până la lacrimi, fără a fi, nicio clipă, romanţios.
            Este un roman de tip Father and son, avându-l în centru pe Georg, un adolescent de 15 ani, al cărui tată murise când el avea vreo patru ani şi despre care nu-şi mai aminteşte nimic, decât ceea ce s-a păstrat în câteva poze şi filme. Mama este recăsătorită cu un bărbat care se poartă frumos cu Georg, iar împreună au o fetiţă. Pasiunea lui Georg este astronomia, el remarcându-se la şcoală printr-un proiect despre satelitul Hubble. Într-o zi, bunicii veniţi în vizită îi înmânează o scrisoare peste timp de la tatăl său, descoperită abia atunci. Citind scrisoarea, Georg trece printr-o avalanşă de sentimente.
            Scrisoarea spune povestea Fetei cu portocale, pe care tatăl său, Ian Olav, o întâlneşte, în mod misterios, în tramvai, pe când era student la medicină şi de care se îndrăgosteşte iremediabil. Vrând să o ajute să ţină punga cu portocale, acestea se împrăştie, el încearcă fără succes să le adune, dar fata îi zâmbeşte şi coboară. Tânărul o caută cu disperare pretutindeni şi reuşeşte, de câteva ori, să o întâlnească prin oraş, însă ea se dovedeşte la fel de enigmatică. Este greu de descris inocenţa şi pasiunea acestei idile, plină de stângăciile îndrăgostitului şi de naturaleţea fetei. Ea îi cere să o aştepte şase luni, fără explicaţii, apoi îi trimite o scrisoare din Sevilla. Încălcându-şi promisiunea, Ian Olav o caută cu aceeaşi perseverenţă în oraşul spaniol şi o descoperă, studentă la arte. Iubirea se împlineşte şi misterele se rezolvă, dar nu aş vrea să dezvălui mai mult. Desigur, Georg descoperă că Veronika, fata cu portocale, este mama sa. Tatăl îi cere, în scrisoare, să-i răspundă la o întrebare: dacă ar putea alege să se nască sau nu, ştiind că a te naşte presupune şi a fi fericit, dar şi a suferi şi a pierde tot, ar alege viaţa? Georg îşi aminteşte pentru prima dată de tatăl său şi de ultima seara petrecută împreună, pe veranda casei, când acesta i-a vorbit despre cer şi i-a arătat constelaţiile şi realizează că tatăl i-a transmis pasiunea pentru stele. În final, Georg se împacă cu trecutul şi cu prezentul, iar răspunsul său final la întrebarea tatălui este "da", ar alege să trăiască. Cartea impresionează prin importanţa mesajului tatălui pentru fiul său, prin care îi transmite pasiunea pentru viaţă, pentru cunoaştere şi pentru iubire, practic îl învaţă frumuseţea şi importanţa iubirii şi a luptei pentru împlinire. Georg învaţă, singur, şi lecţia iertării, îşi înţelege mama şi îi acceptă opţiunile, astfel se maturizează.
            Nu vreau să închei fără a aminti ecranizarea cărţii, sub titlul Appelsinpiken (Fata cu portocale), film norvegian, puţin diferit, dar fermecător şi el (se găseşte, subtitrat, pe net), care, cu mijloace specifice, spune aceeaşi poveste simplă şi universală.


Imagine din filmul Appelsinpiken