Japonia fără sushi, ninja sau gheișe - Haruki Murakami „Pădurea norvegiană”

Ca toate spațiile îndepărtate, Japonia are, pentru noi, europenii, o notă de exotism, pentru că i se asociază, prin automatism, câteva simboluri distinctive: samurai, kimonouri, sake, stampe și haiku-uri, cireși înfloriți, ideograme etc.  Când alegi o carte a unui scriitor nipon, ai, probabil, un orizont de așteptare în care plutesc discret asemenea imagini. Vrei să citești ceva „altfel”. 
 Haruki Murakami (n. Kyoto 1949) nu confirmă nici pe de parte acest orizont, neexploatând tradiția culturală a țării sale, într-un mod deliberat, probabil. Ca toți autorii valoroși, scrie despre lumea pe care o cunoaște, așa cum i se arată ea, lumea  în care trăiește în mod firesc, iar în cazul lui Murakami aceasta este Japonia contemporană, europenizată și chiar americanizată  în mare măsură, lumea tokiotă, mai precis mediul tinerilor care ascultă muzică - de la Beatles la Bach, citesc și studiază Euripide, Shakespeare, Tolstoi, Salinger, Thomas Mann, văd la cinema filme celebre
(Casablanca, Absolventul). Cu toate acestea, spiritul japonez există, bine marcat, se desprinde din paginile cărții, se insinuează printre rânduri, fără loc de confuzii.

„Pădurea norvegiană” (1987) afirmă, chiar din titlu, intenția de transgresare a granițelor culturale, de ancorare în lumea globalizată. Este un roman despre dragoste și moarte, despre suferință și  maturizare, despre opțiuni morale, fericire, datorie - toate aceste teme fuzionând într-o poveste simplă și autentică estetic.

Protagonistul, Toru Watanabe, este student la Universitate, în Tokyo, unde studiază Istoria teatrului. Are 19 ani și locuiește în cămin, alături de alți studenți. Nu se implică în grevele și manifestațiile studențești, fiind conștient de faptul că, pentru el, fiu al unei familii modeste, studiile sunt un lucru serios. Întâlnirea întâmplătoare cu Naoko, iubita celui mai bun prieten al său care s-a sinucis cu un an în urmă, îi dă un nou sens existenței. Deși între cei doi se ridică spectrul prietenului mort, tinerii încearcă să depășească trauma și să-și accepte legătura. Pe când Naoko, foarte sensibilă, după o noapte petrecută împreună dispare pentru a fi regăsită mai târziu la un sanatoriu de boli nervoase, în munți, Midori, o fată dezghețată, cu simțul umorului, îl cucerește treptat pe tânărul Watanabe, cel ușor închistat, care și-a propus o viață a lucrurilor temeinic făcute. Titlul „Pădurea norvegiană” este dat de unul dintre cântecele pe care le cântă la chitară  Reiko, colega de cameră a lui Naoko la acel azil, o femeie care, la rândul ei, își va depăși tulburarea și va avea curajul de a încerca să se reintegreze normalității.

 Există mult eros în roman, iar ceea ce face nota specifică  este abordarea diferită față de concepția europeană a acestuia, căci relațiile dintre bărbați și femei se desfășoară cu o mai mare naturalețe;  chiar dacă nu stau sub semnul dualității păcat-virtute, neîmplinirile erotice provoacă traume la fel de adânci, ca și în cazul eroilor din literatura europeană ori americană. Erosul este, desigur, polul opus Thanatosului, care, și acesta, impregnează la fel de puternic  paginile cărții - sunt vreo șase-șapte morți și sinucideri în roman -  astfel roata yin-yang se învârte perpetuu, într-un echilibru de nezdruncinat. Moartea lui Naoko se echilibrează prin iubirea lui Midori, iar lumea își poate urma cursul firesc, eroul se maturizează și își asumă pe deplin destinul. 
Spiritul nipon este cel mai bine întruchipat de personajul-narator, Watanabe, un „băiat cuminte”, muncitor, răbdător, politicos și disciplinat, cu respect pentru viață și pentru valorile ei, un tânăr moral și extrem de responsabil. O parte importantă din roman o constituie corespondența dintre Watanabe și Naoko:

                M-am dus la spital la tatăl unei colege şi am mâncat castraveţi. Când m-a auzit cum îi ronţăi, i s-a făcut şi lui poftă şi a acceptat să mănânce. După cinci zile a murit. Încă îmi este vie în minte imaginea lui, mai cu seamă modul în care încerca să ronţăie bucăţelele de castravete. Ciudate amintiri lasă în urma lor cei care se prăpădesc. După ce mă trezesc dimineaţa, mai stau puţin în pat şi mă gândesc la tine şi la Reiko, precum şi la colivia păsărilor. Îmi amintesc de păun, de porumbei, de papagali, de curcani, apoi de iepuri. Îmi revine în minte imaginea pelerinelor galbene de ploaie, cu glugă, pe care le-aţi purtat în dimineaţa aceea ploioasă. Îmi place să mă gândesc la voi când stau în aşternutul călduţ. Am senzaţia că sunteţi ghemuite lângă mine şi dormiţi buştean. Îmi  imaginez ce grozav ar fi dacă ar fi adevărat. Uneori mi-e îngrozitor de dor de voi, dar, în general, îmi adun toate forţele pentru a-mi vedea de propriile mele treburi.  Aşa cum voi hrăniţi păsările şi mergeţi  la câmp să munciţi, eu îmi pun în mişcare, în fiecare dimineaţă, propriul meu resort. Până mă ridic din pat, mă spăl pe dinţi, mă bărbieresc, iau micul dejun, mă schimb, ies din cămin şi ajung la universitate, răsucesc  de aproximativ treizeci şi şase de ori arcul şi îmi propun să fructific la maximum ziua respectivă. N-am observat până acum, dar mi s-a spus că în ultima vreme vorbesc cam mult de unul singur. Probabil că în clipa în care răsucesc arcul, mormăi ceva.                  

            Mi-e foarte greu că nu vă pot vedea, dar viaţa mea din Tokyo ar fi şi mai grea dacă nu v-aş avea pe voi, dacă nu m-aş gândi la voi dimineaţa, în pat, şi dacă nu mi-aş răsuci arcul, pentru a fi capabil să mai trăiesc o zi fructuoasă. Ştiu că trebuie să muncesc din greu aici, aşa cum faceţi şi voi acolo.

            Azi e duminică şi nu am de gând să răsucesc arcul. Mi-am spălat rufele şi acum stau în camera mea şi vă scriu. După ce termin de scris, timbrez plicul şi arunc scrisoarea în cutie, iar apoi nu-mi mai rămâne nimic de făcut până spre seară. Nici măcar nu învăţ duminica, pentru că sunt foarte conştiincios peste săptămână. Stau la bibliotecă între cursuri şi-mi fac toate temele.Duminica după-amiaza sunt liniştit, deşi mă simt puţin cam singur. Citesc şi ascult muzică. Uneori reconstitui, unul câte unul, traseele pe care le parcurgeam prin Tokyo, împreună, şi am o imagine clară a lucrurilor pe care le purtai de fiecare dată. Am timp să îmi amintesc o mulţime de lucruri.

                Salut-o pe Reiko din partea mea şi spune-i  că mi-e dor de chitara ei, mai ales când se face seară.