 |
| Sursa fotografiei: Internet |
Am
văzut azi o chestie (căci nu-i
pot zice nici scenă, nici întâmplare) căreia nu reușesc să-i dau de rost: ora 9
dimineața, în stația RATB de la Charles de Gaulle; puhoaie întretăiate de
oameni, revărsate în ambele sensuri, printre zecile de călători ce așteptau, ca
pinguinii pe banchiză, unul dintre cele vreo șapte autobuze ce trec pe-acolo. Coloană
nesfârșită de mașini, frig de crapă pietrele, urme de nămeți. Apare
un ins absolut comun, cu o pungă de plastic în
mână. Părea mai periferic, ce-i drept. Cu gesturi largi, dar firești în
viziunea lui, răstoarnă gospodărește punga plină cu pâine –
tăiată pătrățele! – drept în mijlocul aglomerației, într-un loc în care asfaltul, reparat cândva, dădea semne de eroziune. E clar că insul voia să hrănească porumbeii. Dar de ce,
Doamne, își alesese chiar acel loc? De ce nu-i hrănea la 100 de metri mai
încolo, unde bietele înaripate ar fi putut să ciugulească în liniște? Am privit
cu un sentiment greu de definit firimiturile – să fi fost mai mult de jumătate
de pâine, poate chiar una întreagă – ocolite grăbit sau călcate în picioare de
trecătorii îmbulziți. Nu a venit niciun
porumbel în cele vreo zece minute cât am așteptat. Păsările au, vezi
bine, simțul conservării.
Scena îmi persistă în minte, ca un
zbârnâit enervant. Poartă în ea ceva ce nu pot exprima în cuvinte. E atât de
semnificativă! Denotă o inadecvare, o ruptură cauză-efect, situată între Dănilă
Prepeleac și Cănuță om sucit, un „sentiment românesc al ființei” de a fi
anapoda, în deplină mulțumire de sine.
Faptul ăsta divers
mi-a rechemat în memorie, ca madlena lui
Proust, o secvență similară, având
ca decor o altă stație RATB, de lângă Auchan-ul din Crângași. În dreptul
stației se află o clădire de tip industrial, cu o curte mare, părăginită și
plină de gunoaie, cu un gard de sârmă, prin spărturile căruia, multe la număr,
circulau câinii vagabonzi către tomberoanele de vis-a-vis.
Probabil în urma reclamațiilor, căci spărturile erau chiar în stație, iar
cotarlele - agresive, gardul a fost reparat, mai cu sârmă, mai cu bucăți de scânduri.
Într-o zi, peste spărturi s-a ivit o plasă textilă verde ce acoperea întregul
gard, dând, în fine, un aspect civilizat locului. Într-altă zi însă, pe când mă
aflam în stație, degustând sentimentul de siguranță, apare o insă, parcă înrudită
cu omul cu porumbei, tot cu o sacoșă de
plastic în mână. Se duce hotărâtă spre gard și, cu două mâini pricepute, sfâșie
plasa verde pentru a scutura, prin fanta de jumate de metru, oasele de pui din
sacoșă. Perplexitatea m-a cuprins și de data aceea, căci poarta pe unde ar fi
putut arunca resturile era la vreo 50 de metri. Câini de hrănit erau și pe stradă, la discreție.
Ce instinct atavic a mânat-o pe femeia aceea să sfâșie plasa cea nouă?
Ce au oamenii ăștia cu stațiile de autobuz? Au devenit ele noile scene pe care unii se simt datori să se manifeste pentru a-și declara poziția? Din ce film au descins?
Tot la Charles de
Gaulle, aseară, o femeie cam dubioasă cerea bani pentru, chipurile, un caz umanitar. Deunăzi,
un individ semidezbrăcat, înfășurat într-o pătură, propovăduia iubirea
universală. Simt că, pentru a procesa
toate acestea, rațiunea nu e de ajuns. O concluzie se impune, de la sine: circulați mai des cu RATB-ul, căci, zău, nici nu știți
ce pierdeți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu