26 ianuarie 2016

Fapt divers: Omul cu porumbei

Sursa fotografiei: Internet

          Am văzut azi o chestie (căci nu-i pot zice nici scenă, nici întâmplare) căreia nu reușesc să-i dau de rost: ora 9 dimineața, în stația RATB de la Charles de Gaulle; puhoaie întretăiate de oameni, revărsate în ambele sensuri, printre zecile de călători ce așteptau, ca pinguinii pe banchiză, unul dintre cele vreo șapte autobuze ce trec pe-acolo. Coloană nesfârșită de mașini, frig de crapă pietrele, urme de nămeți. Apare  un ins absolut comun, cu o pungă de plastic în mână. Părea mai periferic, ce-i drept. Cu gesturi largi, dar firești în viziunea lui, răstoarnă gospodărește punga plină cu pâine – tăiată pătrățele! – drept în mijlocul aglomerației, într-un loc în care asfaltul, reparat cândva, dădea semne de eroziune. E clar că insul voia să hrănească porumbeii. Dar de ce, Doamne, își alesese chiar acel loc? De ce nu-i hrănea la 100 de metri mai încolo, unde bietele înaripate ar fi putut să ciugulească în liniște? Am privit cu un sentiment greu de definit firimiturile – să fi fost mai mult de jumătate de pâine, poate chiar una întreagă – ocolite grăbit sau călcate în picioare de trecătorii îmbulziți. Nu a venit niciun  porumbel în cele vreo zece minute cât am așteptat. Păsările au, vezi bine, simțul conservării.
          Scena îmi persistă în minte, ca un zbârnâit enervant. Poartă în ea ceva ce nu pot exprima în cuvinte. E atât de semnificativă! Denotă o inadecvare, o ruptură cauză-efect, situată între Dănilă Prepeleac și Cănuță om sucit, un „sentiment românesc al ființei” de a fi anapoda, în deplină mulțumire de sine.
          Faptul ăsta divers mi-a rechemat în memorie, ca madlena lui Proust, o secvență similară, având
ca decor o altă stație RATB, de lângă Auchan-ul din Crângași. În dreptul stației se află o clădire de tip industrial, cu o curte mare, părăginită și plină de gunoaie, cu un gard de sârmă, prin spărturile căruia, multe la număr, circulau câinii vagabonzi către tomberoanele  de vis-a-vis.  Probabil în urma reclamațiilor, căci spărturile erau chiar în stație, iar cotarlele - agresive, gardul a fost reparat, mai cu sârmă, mai cu bucăți de scânduri. Într-o zi, peste spărturi s-a ivit o plasă textilă verde ce acoperea întregul gard, dând, în fine, un aspect civilizat locului. Într-altă zi însă, pe când mă aflam în stație, degustând sentimentul de siguranță, apare o insă, parcă înrudită cu omul cu porumbei,  tot cu o sacoșă de plastic în mână. Se duce hotărâtă spre gard și, cu două mâini pricepute, sfâșie plasa verde pentru a scutura, prin fanta de jumate de metru, oasele de pui din sacoșă. Perplexitatea m-a cuprins și de data aceea, căci poarta pe unde ar fi putut arunca resturile era la vreo 50 de metri. Câini de hrănit erau și pe stradă, la discreție. Ce instinct atavic a mânat-o pe femeia aceea să sfâșie plasa cea nouă? Ce au oamenii ăștia cu stațiile de autobuz? Au devenit ele noile scene pe care unii se simt datori să se manifeste pentru a-și declara poziția?  Din ce film au descins? 
          Tot la Charles de Gaulle, aseară, o femeie cam dubioasă cerea bani pentru, chipurile, un caz umanitar. Deunăzi, un individ semidezbrăcat, înfășurat într-o pătură, propovăduia iubirea universală. Simt că, pentru a procesa toate acestea, rațiunea nu e de ajuns. O concluzie se impune, de la sine: circulați mai des cu RATB-ul, căci, zău, nici nu știți ce pierdeți.