30 ianuarie 2016

SOLENOID de Mircea Cărtărescu - un „must-read” al literaturii actuale românești

„Și eu am citit Solenoid ” este formula propusă de Gabriel Liiceanu în discursul de lansare a volumului la Târgul de carte Gaudeamus pentru cei care se încumetă la o lectură atât de importantă și de „grea”. Mă pot, deci, lăuda și eu că am citit ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu, pe care țin să îl recomand  cititorilor acestui blog prin câteva modeste cuvinte.
Cu toate că este, într-adevăr,  o carte amețitoare prin densitatea ideilor și forța viziunilor, „Solenoid” se citește ușor, e un roman fluent, care, o dată început, nu mai poate fi lăsat din mână (am citit 500 de pagini în 24 de ore și l-aș fi terminat, dacă aș fi avut timp, în încă 24).
Al zecelea volum de ficțiune în proză al scriitorului este, fără îndoială, o sinteză a temelor și motivelor întâlnite în scrierile sale anterioare, o carte construită pe aceeași  axă autobiografică atât de bine speculată artistic în Orbitor, REM sau Travesti, pe care se grefează  toate elementele imaginarului prozei sale de neconfundat.
Formula romanescă este cea a distopiei, în care condiția omului este aceea de prizonier, de victimă a suferinței,  într-o lume aflată sub puterea monstruosului. Tema centrală, care distinge Solenoid-ul de alte scrieri, este a refuzului  acestei condiții, a protestului deschis față de condiția umană limitată și absurdă și, mai ales, tema soteriologică  a evadării, a eliberării din realitatea fantasmatică. Aici se intersectează  (polemic?) cu scrierile lui Mircea Eliade, un alt mare obsedat al ideii de ieșire din timp și spațiu. (Cât aș fi vrut să fiu prima care face această apropiere, din păcate tot Gabriel Liiceanu a pus punctul pe „i”, în același discurs! Totuși, nu sunt de acord cu afirmația lui că Noaptea de Sânziene a lui Eliade este o carte proastă, pentru mine aceasta fiind o carte-cult).
Titlul este unul de mare impact, prin însuși faptul că propune un termen nefamiliar, incitant. Fără a avea habar ce este acela un solenoid, gândul m-a dus întâi la Solaris-ul lui Stanislaw Lem; terminația –oid  la ideea de aparență înșelătoare (v. schizoid, metaloid ). Neologism insolit, conturează deja un orizont de așteptare problematizant, avizează asupra unei lecturi  incomode și  induce un iz de anticipație. Titlul te trimite urgent la dicționar, unde afli că solenoidul e un fel de bobină electrică ce generează un câmp magnetic.
Compozițional, romanul este bine condus, coerent în ciuda aparențelor, cu multe elemente-surpriză. Unul dintre punctele forte ale cărții este artificiul compozițional pentru care a optat autorul,  acela al manuscrisului testimonial, mai precis a unui raport despre experiențele neobișnuite, cutremurătoare ale naratorului-personaj și despre încercările sale disperate de a găsi explicații și căi de ieșire din labirintul psiho-fizic în care se află prizonier. Miza acestui artificiu este câștigarea binecunoscutului joc  de-a autenticitatea  al literaturii, prin punerea semnului egalității între experiența trăită și cea povestită. Literatura modernă încearcă din răsputeri să recupereze funcția primară a povestirii orale, aceea de a comunica experiențe exemplare, pentru a modifica realitatea în urma acumulării de cunoaștere. Îndrăzneala scriitorului merge până acolo, încât demască virtualitatea literaturii în genere, comparând cărțile cu uși pictate pe pereți în trompe-l’œil și susținând că manuscrisul său va deschide o ușă reală, către un adevăr de dincolo.  Ceea ce este absolut evident este ducerea tehnicilor literare cu un mare pas înainte, căci ușa pe care o deschide nu poate fi decât o ușă 3D, către alt nivel al ficțiunii. Duc ideea mai departe: dacă Mircea Cărtărescu ar fi publicat două cărți cu conținut absolut identic cu al celei prezente, una sub titlul Solenoid, roman și una sub titlul Mărturie/raport/jurnal etc., ele ar fi funcționat diferit: Solenoid ar fi rămas de la prima până la ultima literă în zona ficțiunii, pe când cealaltă nu știu cum ar fi fost înțeleasă. (Am verificat! Nu scrie niciunde „roman” pe volum!) Aici fac iarăși trimiterea la Mircea Eliade, care a explorat  zona autenticității în literatură prin inserarea de jurnal, confesiune și chiar raport scris. Unele pasaje din Mircea Cărtărescu, acolo unde eroul repetă,  cu aparentă neglijență, povestirea unor experiențe din trecut, amintesc  de tehnica din Pe strada Mântuleasa, unde profesorul Fărâmă este pus de securitate să rescrie la nesfârșit ceea ce își amintește. 
Spațio-temporal, personajele se mișcă într-un București antedecembrist, prăfuit, prăbușit în sine, fără  nicio speranță. Această interfață a realității în care oamenii sunt prizonieri într-un soi de matrix începe să aibă breșe, ce  pot fi accesate din întâmplare sau prin destin. Elevii ce fug de la școală și se ascund într-o fabrică veche găsesc instalații stranii, casa pe care o cumpără protagonistul  e construită pe un solenoid care anulează gravitația, ca și casa unde s-a născut. Solenoidul central se află în clădirea impunătoare a Morgii  ș.a.m.d. Accesul spre „tărâmul celălalt”, al realității monstruoase, de obicei subpământean, poate fi descoperit, oamenii pot demasca oroarea condiției lor și pot începe să spere. Un alt punct forte al cărții este organizarea de acțiuni subversive de către oamenii (pichetiștii) ce protestează contra  celor (din altă dimensiune ? zei?) care îi supun suferinței și morții. Nu-mi dau seama încă în ce măsură romanul este și o parabolă politică.
Subiectul se construiește în jurul câtorva axe: profesorul de școală generală de cartier mărginaș, personajul-narator, scrie un raport, pe care îl va citi doar el însuși, pentru a consemna lucrurile terifiante și neînțelese care i-au marcat copilăria și tinerețea („Anomaliile mele” – titlul inițial la cărții); dostoievskian, se revoltă împotriva suferinței copiilor, al cărei rost nu îl poate înțelege. Anii când a fost trimis la internatul de la Voila, sub pretextul suspiciunii de TBC, sunt asociați cu amintiri de tip abducție, ziua când a fost mințit că merge la vărul său Doru și a ajuns la spital pentru a i se scoate o măsea  crescută anormal și multe alte întâmplări legate de doctori îi insuflă convingerea că a fost cobai pentru niște experimente atroce. Mai târziu, anii adolescenței i-au fost terorizați de „vizitatori”, persoane cvasireale care îl priveau în somn, de pe marginea patului. Destinul personajului este deturnat spre ratare și banalitate în seara când, student fiind, citește la cenaclul literar un poem pentru care este ironizat, batjocorit cu cruzime. Devine un profesor cu o existență cenușie care, asemeni lui Gavrilescu din La țigănci, se plimbă la nesfârșit cu tramvaiul, căzând, din condiția de artist, în capcana realului.  Dacă pentru Gavrilescu ratarea intervenise dintr-o alegere greșită și își putea recupera destinul prin experiența morții, profesorul din Solenoid o primește prin hazard („moneda căzută pe partea cealaltă”) și nu-și poate recupera destinul decât prin căutare asiduă conștientă, revoltă și luptă. După căsătoria cu Ștefana, ființă banală care e absorbită și ea în sfera monstruosului, întâlnirea cu Irina, colega  de fizică cu aspect ascetic, inițiată în teozofie și antropozofie, Krishnamurti și chestiuni parapsihologice îl susține pe calea căutării explicațiilor. Cei doi au un copil, o fetiță, ce reprezintă speranța. Pe lângă acest fir central, romanul devine un inventar al celor mai nebunești întreprinderi omenești făcute cu scopul de a evada din labirintul predestinării, de sub spectrul suferinței și al morții. Astfel, pe lângă menționarea celor mai cunoscute exemple (rosacrucieni, templieri, Madame Blavatski, mesmerism, budism, Iisus, întâlniri de gradul trei sunt doar câteva dintre acestea), autorul inserează povești inedite, ca aceea a fratelui doctorului legist Mina Minovici, care s-a supus benevol unor experiențe în apropierea morții, sau a manuscrisului Voynich, urmărit pe trei generații prin splendide conexiuni culturale.
Pagini antologice sunt protestele pichetiștilor, strigătul „ajutor!” repetat pe mai bine de zece pagini, fetița uriașă adormită și „fiolele” cu fetuși, statuia însuflețită a morții, scenele de dragoste în mediul antigravitațional din casa vapor, școala cu veșnicul șir de copii ce așteaptă vaccinarea, metamorfoza protagonistului  într-un Isus al sarcopților, Bucureștiul ca oraș proiectat direct în ruină și, mai ales, finalul absolut magistral, pe care însă nu îl voi dezvălui, pentru a nu strica surpriza cititorilor.
Mesajul este unul foarte limpede: dacă omul este născut victimă, „un simplu preparat anatomic  viu, făcut pentru tortură”, un păduche pentru cei ce l-au creat (păduchii sunt imaginea violentă cu care se deschide romanul), într-o lume strâmtă „ce se măsură cu cotul” îl citez eu pe Eminescu, având conștiința ori mai bine zis revelația că universul este multidimensional, infinit dimensional, ca și timpul, dacă în mod absurd acesta este născut pentru a fi supus durerii și sfârșitului inexorabil, el trebuie să afle că ceea ce numește realitate nu e decât o înșelare, că există posibilitatea  transgresării acestui coșmar, că există, dintotdeauna, oameni care caută cu disperare să sfâșie vălul iluziei și să descopere soluții pentru ca răul să fie alungat, iar ființa umană să fie salvată.
Solenoid este un roman cu totul excepțional, prin forța scriiturii, prin asumarea unor idei și viziuni extrem de curajoase, prin relația vie cu tradiția literară românească și cu peisajul prozei contemporane.  Este un roman pe care sunt sigură că îl voi reciti, și nu doar o singură dată.