Cu toate
că este, într-adevăr, o carte
amețitoare prin densitatea ideilor și forța viziunilor, „Solenoid” se citește
ușor, e un roman fluent, care, o dată început, nu mai poate fi lăsat din mână (am citit 500 de pagini în 24 de ore și l-aș fi terminat, dacă aș fi avut timp,
în încă 24).
Al zecelea volum de ficțiune în proză al scriitorului este,
fără îndoială, o sinteză a temelor și motivelor întâlnite în scrierile sale
anterioare, o carte construită pe aceeași
axă autobiografică atât de bine speculată artistic în Orbitor, REM sau
Travesti, pe care se grefează toate
elementele imaginarului prozei sale de neconfundat.
Formula
romanescă este cea a distopiei, în care condiția omului este aceea de prizonier, de victimă
a suferinței, într-o lume aflată sub
puterea monstruosului. Tema centrală,
care distinge Solenoid-ul de alte
scrieri, este a refuzului acestei
condiții, a protestului deschis față de condiția umană limitată și absurdă și,
mai ales, tema soteriologică a evadării,
a eliberării din realitatea fantasmatică. Aici se intersectează (polemic?) cu scrierile lui Mircea Eliade, un
alt mare obsedat al ideii de ieșire din timp și spațiu. (Cât aș fi vrut să fiu
prima care face această apropiere, din păcate tot Gabriel Liiceanu a pus
punctul pe „i”, în același discurs! Totuși, nu sunt de acord cu afirmația lui
că Noaptea de Sânziene a lui Eliade
este o carte proastă, pentru mine aceasta fiind o carte-cult).
Titlul este unul de mare impact, prin însuși faptul
că propune un termen nefamiliar, incitant. Fără a avea habar ce este acela un
solenoid, gândul m-a dus întâi la Solaris-ul
lui Stanislaw Lem; terminația –oid
la ideea de aparență înșelătoare (v.
schizoid, metaloid ). Neologism insolit, conturează deja un orizont de
așteptare problematizant, avizează asupra unei lecturi incomode și induce un iz de anticipație. Titlul te trimite
urgent la dicționar, unde afli că solenoidul e un fel de bobină electrică ce
generează un câmp magnetic.
Compozițional, romanul este bine condus, coerent în ciuda
aparențelor, cu multe elemente-surpriză. Unul dintre punctele forte ale cărții
este artificiul compozițional pentru care a optat autorul, acela al manuscrisului testimonial, mai
precis a unui raport despre
experiențele neobișnuite, cutremurătoare ale naratorului-personaj și despre
încercările sale disperate de a găsi explicații și căi de ieșire din labirintul
psiho-fizic în care se află prizonier. Miza acestui artificiu este câștigarea binecunoscutului
joc de-a autenticitatea al literaturii, prin punerea semnului
egalității între experiența trăită și cea povestită. Literatura modernă
încearcă din răsputeri să recupereze funcția primară a povestirii orale, aceea
de a comunica experiențe exemplare, pentru a modifica realitatea în urma acumulării
de cunoaștere. Îndrăzneala scriitorului merge până acolo, încât demască
virtualitatea literaturii în genere, comparând cărțile cu uși pictate pe pereți
în trompe-l’œil și susținând că
manuscrisul său va deschide o ușă reală, către un adevăr de dincolo. Ceea ce este absolut evident este ducerea
tehnicilor literare cu un mare pas înainte, căci ușa pe care o deschide nu
poate fi decât o ușă 3D, către alt nivel al ficțiunii. Duc ideea
mai departe: dacă Mircea Cărtărescu ar fi publicat două cărți cu conținut
absolut identic cu al celei prezente, una sub titlul Solenoid, roman și una sub titlul Mărturie/raport/jurnal
etc., ele ar fi funcționat diferit: Solenoid ar fi rămas de la prima până la
ultima literă în zona ficțiunii, pe când cealaltă nu știu cum ar fi fost
înțeleasă. (Am verificat! Nu scrie niciunde „roman” pe volum!) Aici fac iarăși trimiterea la
Mircea Eliade, care a explorat zona autenticității
în literatură prin inserarea de jurnal, confesiune și chiar raport scris. Unele
pasaje din Mircea Cărtărescu, acolo unde eroul repetă, cu aparentă neglijență, povestirea unor experiențe
din trecut, amintesc de tehnica din Pe strada Mântuleasa, unde profesorul
Fărâmă este pus de securitate să rescrie la nesfârșit ceea ce își amintește.
Spațio-temporal, personajele se mișcă într-un București
antedecembrist, prăfuit, prăbușit în sine, fără
nicio speranță. Această interfață a realității în care oamenii sunt
prizonieri într-un soi de matrix începe să aibă breșe, ce pot fi accesate din întâmplare sau prin
destin. Elevii ce fug de la școală și se
ascund într-o fabrică veche găsesc instalații stranii, casa pe care o
cumpără protagonistul e construită pe un
solenoid care anulează gravitația, ca și casa unde s-a născut. Solenoidul central
se află în clădirea impunătoare a Morgii
ș.a.m.d. Accesul spre „tărâmul celălalt”, al realității monstruoase, de
obicei subpământean, poate fi descoperit, oamenii pot demasca oroarea condiției
lor și pot începe să spere. Un alt punct forte al cărții este organizarea de
acțiuni subversive de către oamenii (pichetiștii) ce protestează contra celor (din altă dimensiune ? zei?) care îi
supun suferinței și morții. Nu-mi dau seama încă în ce măsură romanul este și o
parabolă politică.
Subiectul se construiește în jurul câtorva axe: profesorul
de școală generală de cartier mărginaș, personajul-narator, scrie un raport, pe
care îl va citi doar el însuși, pentru a consemna lucrurile terifiante și
neînțelese care i-au marcat copilăria și tinerețea („Anomaliile mele” – titlul
inițial la cărții); dostoievskian, se revoltă împotriva suferinței copiilor, al
cărei rost nu îl poate înțelege. Anii
când a fost trimis la internatul de la Voila, sub pretextul suspiciunii de TBC,
sunt asociați cu amintiri de tip abducție, ziua când a fost mințit că merge la vărul
său Doru și a ajuns la spital pentru a i se scoate o măsea crescută anormal și multe alte întâmplări
legate de doctori îi insuflă convingerea că a fost cobai pentru niște
experimente atroce. Mai târziu, anii adolescenței i-au fost terorizați de
„vizitatori”, persoane cvasireale care îl priveau în somn, de pe marginea
patului. Destinul personajului este deturnat spre ratare și banalitate în seara
când, student fiind, citește la cenaclul literar un poem pentru care este
ironizat, batjocorit cu cruzime. Devine un profesor cu o existență cenușie
care, asemeni lui Gavrilescu din La
țigănci, se plimbă la nesfârșit cu tramvaiul, căzând, din condiția de
artist, în capcana realului. Dacă pentru
Gavrilescu ratarea intervenise dintr-o alegere greșită și își putea recupera
destinul prin experiența morții, profesorul din Solenoid o primește prin
hazard („moneda căzută pe partea cealaltă”) și nu-și poate recupera destinul
decât prin căutare asiduă conștientă, revoltă și luptă. După căsătoria cu
Ștefana, ființă banală care e absorbită și ea în sfera monstruosului,
întâlnirea cu Irina, colega de fizică cu
aspect ascetic, inițiată în teozofie și antropozofie, Krishnamurti și chestiuni
parapsihologice îl susține pe calea căutării explicațiilor. Cei doi au un
copil, o fetiță, ce reprezintă speranța. Pe lângă acest fir central, romanul devine
un inventar al celor mai nebunești întreprinderi omenești făcute cu scopul de a
evada din labirintul predestinării, de sub spectrul suferinței și al morții. Astfel, pe lângă menționarea
celor mai cunoscute exemple (rosacrucieni, templieri, Madame Blavatski,
mesmerism, budism, Iisus, întâlniri de gradul trei sunt doar câteva dintre
acestea), autorul inserează povești
inedite, ca aceea a fratelui doctorului legist Mina Minovici, care s-a supus
benevol unor experiențe în apropierea morții, sau a manuscrisului Voynich,
urmărit pe trei generații prin splendide conexiuni culturale.
Pagini antologice sunt protestele pichetiștilor, strigătul „ajutor!”
repetat pe mai bine de zece pagini, fetița uriașă adormită și „fiolele” cu
fetuși, statuia însuflețită a morții, scenele de dragoste în mediul
antigravitațional din casa vapor, școala cu veșnicul șir de copii ce așteaptă
vaccinarea, metamorfoza protagonistului într-un Isus al sarcopților, Bucureștiul ca
oraș proiectat direct în ruină și, mai ales, finalul absolut magistral, pe care
însă nu îl voi dezvălui, pentru a nu strica surpriza cititorilor.
Mesajul este unul foarte limpede: dacă omul este născut victimă, „un simplu
preparat anatomic viu, făcut pentru
tortură”, un păduche pentru cei ce l-au creat (păduchii sunt imaginea violentă
cu care se deschide romanul), într-o lume strâmtă „ce se măsură cu cotul” îl citez
eu pe Eminescu, având conștiința ori mai bine zis revelația că universul este
multidimensional, infinit dimensional, ca și timpul, dacă în mod absurd acesta
este născut pentru a fi supus
durerii și sfârșitului inexorabil, el trebuie să afle că ceea ce numește
realitate nu e decât o înșelare, că există posibilitatea transgresării
acestui coșmar, că există, dintotdeauna, oameni care caută cu disperare să sfâșie
vălul iluziei și să descopere soluții pentru ca răul să fie alungat, iar ființa
umană să fie salvată.
Solenoid este un roman cu totul excepțional, prin forța
scriiturii, prin asumarea unor idei și viziuni extrem de curajoase, prin relația
vie cu tradiția literară românească și cu peisajul prozei contemporane. Este un roman pe care sunt sigură că îl voi
reciti, și nu doar o singură dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu