3 februarie 2016

„Bătrânii” și marea: Ernest Hemingway, William Golding

Hemingway și familia sa
           Întotdeauna m-a uimit un lucru: cum un scriitor cu adevărat bun te poate face să citești zeci, sute de pagini despre lucruri care, în viața de zi cu zi, nu te interesează deloc sau poate chiar îți repugnă.  
           Asta mi s-a întâmplat mai demult cu o carte a lui Ernest Hemingway, și nu e vorba despre binecunoscuta parabolă din „Bătrânul și marea”, ci despre ultimul lui roman, „Insulele lui Thomas Hudson”, inspirat din viața sa în Cuba; personajul, un pictor retras pe o insulă,  își învață băieții veniți în vacanță să pescuiasă minunații pești-spadă și alte soiuri de pești uriași, scene care se transformă în adevărate probe inițiatice pentru tinerii fii. Există atâta bucurie, atâta pasiune, atâta luptă, atâta onoare și glorie ascunse sub confruntarea cu „monștrii” apelor, încât  ai vrea să fii și tu acolo, ai vrea să-ți simți și tu mâinile zdrelite pe undiță, să lupți și tu până la epuizare pentru a scoate la lumină acele splendide fiare. În a doua parte, însă, acești excepționali copii, proaspăt glorificați prin  izbândă, mor într-un accident de avion, dovadă că viața nu ține cont de coerența mitului și a poveștilor. De când am citit „Insulele lui Thomas Hudson”(„Insule în derivă” în altă traducere), îmi imaginez viața ideală ca aceea de la ferma la care trăia pictorul, cu libertatea și bucuria ce se degajă din paginile volumului, asta în contextul în care eu însămi nu am pescuit niciodată și nici nu o voi face, căci nu mă atrage prea mult apa cu adâncurile ei.

Ernest Hemingway
          O altă carte care m-a impresionat, în alt fel de data aceasta, tot prin zecile de pagini în care este descris oceanul, este „Martin cel avid”, a scriitorului englez William Golding, în care, cu cruzimea caracteristică, descrie lupta cu valurile a unui naufragiat căzut de pe un vapor torpilat de un submarin german în timpul războiului. Acuitatea senzațiilor, sălbăticia apei, suferința protagonistului, stările confuze de conștiință sunt descrie cu atâta precizie, că nu poți să nu le citești cu implicare și groază. Chris Martin se salvează nu pe o insulă exotică, asemenea lui Robinson Crusoe, ci pe o stâncă golașă din Atlantic, unde nu are adăpost și hrană și se zbate zile în șir, fără succes, pentru a supraviețui și a fi salvat; insula se dovedește a fi o parabolă a Purgatoriului.
      
          Cei doi scriitori și-au valorificat propria experiență de viață, căci Hemingway prinde primul pește la doi ani, îndrumat de tatăl său, iar pescuitul îi va rămâne o pasiune pentru toată viața; William Golding, la rândul său, a luat parte, în Marina britanică, la debarcarea din Normandia și la operațiunea de scufundare a unui crucișător german.

P.S. Cei doi nu erau chiar așa bătrâni când au scris cărțile respective, W. Golding avea 45 de ani cînd a scris „Martin cel avid”, iar  Ernest Hemingway avea 53 de ani când a scris „Bătrânul și marea” („Insulele lui Thomas Hudson” a apărut postum). Ei sunt cunoscuți însă mai ales cu pozele mai târzii; Hemingway a luat premiul Nobel în 1954, iar Golding în 1983.
P.P.S. Ar fi trebuit, desigur, să-i menționez, de la noi, pe Radu Tudoran și pe Jean Bart. Poate în alt articol.
       
William Golding
       

William Golding