 |
| Răpirea Proserpinei - detaliu |
Întâlnirea mea cu Bernini stă sub semnul unei experiențe aproape
mistice. Mă aflam la Roma, în 2011, într-o minunată primăvară, într-un aprilie - la
București friguros și ploios, iar pe tărâmurile italice desprins parcă dintr-o
carte poștală ilustrată - înainte de Paști, care coincidea în acel an pentru
lumea ortodoxă și cea catolică.
Bisericile erau împodobite, în
interior, cu tot felul de panglici și flori,
se lucra la sonorizare, iar în piața San
Pietro se montau șiruri de scaune. Papa Ioan
Paul al II-lea murise în 2005 și am avut noroc să îi mai pot vedea mormântul,
la Basilica Sf. Petru, căci, în scurt timp, a fost mutat în capela Sf. Sebastian
din aceeași basilică, dar cu acces mai dificil pentru muritorii de rând, iar peste mai puțin de o lună avea să fie beatificat.
 |
| Isus Hristos |
Trebuie să precizez că fiecare pas făcut pe pavajul sau
pietrele Romei, fiecare gură de aer respirată au avut pentru mine o vibranță
profundă, căci - ființă oarecum naivă, crescută în altă epocă - am trăit pe viu
întâlnirea cu vestigiile orașului ca și când mi-aș fi întâlnit antecesorii față
în față. Da, nu mă rușinez să spun că, ajungând
chiar în prima seară lângă Columna lui Traian, m-am simțit ca o nouă Badea
Cârțan (ah, cred că figura lui nu mai are niciun ecou pentru cei tineri, căci
pentru ei nu mai există...) și aș fi fost gata să mă culc la picioarele
imensului monument, dacă nu m-ar fi așteptat locuința închiriată cu mult timp
înainte.
 |
| Răpirea Proserpinei |
Undeva, pe Via Appia, am ajuns la Biserica și Catacombele
Sfântului Mucenic Sebastian. Acolo, în secolul al III-lea, în chilii rudimentare,
săpate în pământ și piatră, pe mai multe niveluri, s-au adăpostit creștinii
persecutați de romani. Semnul peștelui stă încă neclintit, scrijelit pe ziduri. Tot acolo se pare că s-au aflat și mormintele apostolilor Petru și
Pavel, timp de vreo jumătate de secol. Sus, în biserica destul de sobră, simplă și
luminoasă, am văzut prima dată o statuie a lui Bernini, care mi s-a imprimat
pentru totdeauna pe retină și dincolo de ea: bustul lui Isus Hristos. Marmura
albă este atât de sigur și de fin lucrată, încât parcă ar avea viață. Alături,
într-o raclă de sticlă, statuia sfântului Sebastian, străpuns de săgeți.
Totuși, chipul lui Isus mi-a rămas neșters în memorie.
De curând am descoperit, navigând pe net, o statuie uluitoare, de
data aceasta deloc creștină, ci mitologică, a extraordinarului sculptor, lucrare aflată
la Palatul Borghese, unde, din păcate, nu am ajuns: Răpirea Proserpinei. Nu
poți decât să exclami „marmura este vie!” privind degetele lui Pluton apăsate pe
pulpa de carne împietrită a zeiței. Nu
numai carnea își găsește materializarea sub dalta lui, ci și spiritul, în
momentul desprinderii de tot ceea ce este materie perisabilă: Extazul Sfintei
Tereza, aflat la Biserica Santa Maria della Vittoria.
 |
| Extazul Sfintei Tererza |
Citind mai mult despre viața și opera lui Gian Lorenzo Bernini, am aflat, cu o uimire
crescândă, că este chiar arhitectul care a proiectat Piața San Pietro, cu magnifica ei colonadă, autor, de asemenea, al monumentalului
baldachin de la mormântul Sf. Petru, dar și al Fântânii celor Patru Fluvii și
al Fântânii Tritonului din Piața Navona, precum și al elefantului cu obelisc din Piața
Minervei.
Sculptor și arhitect de geniu, Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680) ar
trebui să fie la fel de mult cunoscut și apreciat ca și Michelangelo, deoarece este unul dintre cei mai înzestrați artiști ai Italiei și al lumii.
 |
| Mormântul Sf. Petru |
 |
| Piața San Pietro |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu