19 aprilie 2017

„Hanul lui Manuc” de Simona Antonescu

         Ca orice bucureștean, am trecut  de multe ori pe la pitorescul Han al lui Manuc,  ce străjuiește malul dâmbovițean  și, intrând pe sub arcada porții, pe pietrele lustruite de veacuri, am respirat aerul istoriei și am simțit ecourile unor întâmplări de demult, însă viața trepidantă nu mi-a dat răgazul să le cercetez. Manuc a rămas doar un nume învăluit în mister, Pazvante Chiorul - un personaj prins ca o gâză în insectar într-o expresie, Iancu Jianu - un haiduc de peste Olt, Mustafa Bairactarul - un turc  fioros din corespondența dintre Ion Ghica și Vasile Alecsandri. Niciodată nu am bănuit legăturile dintre aceste personaje, întâlnirile lor de taină, încrucișarea destinelor lor în cadrul amintitului han; nu-am cunoscut rolul istoric pe care l-au jucat hanul și patronul său, Manuc, în intrigile politice ale vremii, de care a depins soarta țărilor române. 
          Aici vine, pentru a face lumină, fără a știrbi nimic din misterul epocii, noul roman al Simonei Antonescu, publicat la Editura Polirom, „Hanul lui Manuc”. Simona Antonescu este cunoscută publicului cititor prin alte două romane: Darul lui Serafim și Fotograful Curții Regale, pentru care a primit Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2016.
          A scrie astăzi un roman de inspirație istorică este un pariu, pe care autoarea l-a câștigat, fără drept de apel.  Succesul este asigurat de foarte buna documentare istorică, sociologică, literară, etnologică, folclorică ce formează structura solidă a romanului. Fapte pe care manualele de istorie mai vechi le-au trecut sub tăcere (amestecul rușilor în politica țărilor române), ies acum la iveală, ca adevăruri ce trebuie cunoscute.  Realitatea relațiilor politice, tensiunile diplomatice dintre puterile Europei de vest (Franța lui Napoleon), est (Imperiul  Țarist) și sud (Imperiul Otoman), pericolul pe care echilibrul fragil de forțe îl face să planeze asupra teritoriilor românești constituie cadrul larg, istoric, în care e plasată acțiunea cărții.
          Două planuri epice se intersectează în roman, țesute în jurul a doi protagoniști: pe de o parte, Manuc Bei, armeanul din Rusciuc, ajuns cu negustoria în țările române, deținător de ranguri (paharnic, dragoman, negociator de pace al Înaltei Porți), caracterizat prin înțelepciunea și șiretenia orientală, bun cunoscător al oamenilor, al drumurilor și al intrigilor de curte, pe care le dezleagă și le urzește în taină; el este cel care inițiază proiectul construirii unui han impozant pe malul Dâmboviței, de folos atât pentru înflorirea negoțului său, cât și, mai ales, pentru găzduirea și ținerea sub control a reprezentanților  marilor puteri. Pe acest enigmatic personaj misiunile de taină îl vor purta la Constantinopole, la Palatul Topkapî, pe malul Bosforului, prilej pentru cititor să pătrundă, printr-o serie de scene de viață, în divan, în harem sau în mijlocul bătăliilor și al atacurilor sângeroase soldate cu răsturnarea sultanilor.
          Un al doilea plan se înfiripă în jurul finei lui Manuc, Ruxandra, fiica boierului de la Mironești, și a idilei dintre ea și clucerașul Vlaicu, viitor oștean de-ai lui Iancu Jianu, care îl va ucide pe temutul Pasvant Oglu. Scriitoarea dă dovadă de o foarte bună cunoaștere a vieții de la curțile boierești, a protocoalelor și a datinilor, reconstituirea fiind plină de amănunte de mare interes.  În același timp, prin condicile ispravnicului Aurică, aflăm date despre ceea ce se producea pe moșii, despre birurile pretinse de cei de la putere și despre abuzurile făcute de rușii nestăpâniți de mai-marii lor.
          Astfel, romanul Hanul lui Manuc restabilește conexiunea cu tradiția literară, în special cu fascinația pentru epoca fanariotă, la care romanul românesc revine mereu, ca la o sursă inepuizabilă de pitoresc și fapte ieșite din comun (Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, Calpuzanii de Silviu Angelescu), cu pasiunea pentru trecut din romanele sadoveniene, dar găsește modalitatea estetică adecvată de a se adresa cititorului de azi, printr-un limbaj alert, flexibil, fără excese lexicale arhaice ori regionale, prin schimbarea, în cadrul larg al narațiunii obiective, a unghiului de vedere general cu acela al unor personaje diferite (cântărețul Ilarie, odalisca Aisha, oșteanul turc Ismail), pe care le însoțim în diversele capitole, prin alternarea  dibace a planurilor, prin arhitectura bine gândită a romanului în părți și capitole cu titluri sugestive: Ospăț la Mironești; O mie de cadâne, o mie de ieniceri, Fuga din Constantinopole, Pacea de la București (Două râuri în aceeași albie) etc.
         Așadar, prin romanul Hanul lui Manuc, literatura actuală intră pe făgașul firesc, în care orice tip de scriere își găsește locul, dacă este bine realizată estetic.