Ca orice bucureștean, am trecut de multe ori pe la pitorescul Han al lui Manuc, ce străjuiește malul
dâmbovițean și, intrând pe sub arcada
porții, pe pietrele lustruite de veacuri, am respirat aerul istoriei și am
simțit ecourile unor întâmplări de demult, însă viața trepidantă nu mi-a dat
răgazul să le cercetez. Manuc a rămas doar un nume învăluit în mister, Pazvante
Chiorul - un personaj prins ca o gâză în insectar într-o expresie, Iancu Jianu
- un haiduc de peste Olt, Mustafa Bairactarul - un turc fioros din corespondența dintre Ion Ghica și
Vasile Alecsandri. Niciodată nu am bănuit legăturile dintre aceste personaje,
întâlnirile lor de taină, încrucișarea destinelor lor în cadrul amintitului
han; nu-am cunoscut rolul istoric pe care l-au jucat hanul și patronul său,
Manuc, în intrigile politice ale vremii, de care a depins soarta țărilor
române.
Aici vine, pentru a face lumină, fără a știrbi nimic din
misterul epocii, noul roman al Simonei Antonescu, publicat la Editura Polirom,
„Hanul lui Manuc”. Simona Antonescu
este cunoscută publicului cititor prin alte două romane: Darul lui Serafim și Fotograful
Curții Regale, pentru care a primit Premiul pentru Debut al Uniunii
Scriitorilor din România, ediția 2016.
A scrie astăzi un roman de inspirație istorică este un
pariu, pe care autoarea l-a câștigat, fără drept de apel. Succesul este asigurat de foarte buna
documentare istorică, sociologică, literară, etnologică, folclorică ce
formează structura solidă a romanului. Fapte pe care manualele de istorie mai
vechi le-au trecut sub tăcere (amestecul rușilor în politica țărilor române),
ies acum la iveală, ca adevăruri ce trebuie cunoscute. Realitatea relațiilor politice, tensiunile
diplomatice dintre puterile Europei de vest (Franța lui Napoleon), est (Imperiul Țarist) și sud (Imperiul Otoman), pericolul pe
care echilibrul fragil de forțe îl face să planeze asupra teritoriilor
românești constituie cadrul larg, istoric, în care e plasată acțiunea cărții.
Două planuri epice se intersectează în roman, țesute în jurul a
doi protagoniști: pe de o parte, Manuc Bei, armeanul din Rusciuc, ajuns cu
negustoria în țările române, deținător de ranguri (paharnic, dragoman,
negociator de pace al Înaltei Porți), caracterizat prin înțelepciunea și
șiretenia orientală, bun cunoscător al oamenilor, al drumurilor și al
intrigilor de curte, pe care le dezleagă și le urzește în taină; el este cel
care inițiază proiectul construirii unui han impozant pe malul Dâmboviței, de
folos atât pentru înflorirea negoțului său, cât și, mai ales, pentru găzduirea
și ținerea sub control a reprezentanților
marilor puteri. Pe acest enigmatic personaj misiunile de taină îl vor purta la
Constantinopole, la Palatul Topkapî, pe malul Bosforului, prilej pentru cititor
să pătrundă, printr-o serie de scene de viață, în divan, în harem sau în
mijlocul bătăliilor și al atacurilor sângeroase soldate cu răsturnarea
sultanilor.
Un al doilea plan se înfiripă în jurul finei lui Manuc,
Ruxandra, fiica boierului de la Mironești, și a idilei dintre ea și clucerașul
Vlaicu, viitor oștean de-ai lui Iancu Jianu, care îl va ucide pe temutul
Pasvant Oglu. Scriitoarea dă dovadă de o foarte bună cunoaștere a vieții de la
curțile boierești, a protocoalelor și a datinilor, reconstituirea fiind plină
de amănunte de mare interes. În același timp, prin
condicile ispravnicului Aurică, aflăm date despre ceea ce se producea pe moșii,
despre birurile pretinse de cei de la putere și despre abuzurile făcute de
rușii nestăpâniți de mai-marii lor.
Astfel, romanul Hanul lui Manuc restabilește conexiunea cu
tradiția literară, în special cu fascinația pentru epoca fanariotă, la care
romanul românesc revine mereu, ca la o sursă inepuizabilă de pitoresc și fapte
ieșite din comun (Ciocoii vechi și noi
de Nicolae Filimon, Craii de Curtea-Veche
de Mateiu Caragiale, Calpuzanii de
Silviu Angelescu), cu pasiunea pentru trecut din romanele sadoveniene, dar găsește modalitatea estetică adecvată de a se adresa
cititorului de azi, printr-un limbaj alert, flexibil, fără excese lexicale
arhaice ori regionale, prin schimbarea, în cadrul larg al narațiunii obiective,
a unghiului de vedere general cu acela al unor personaje diferite (cântărețul Ilarie, odalisca Aisha, oșteanul turc Ismail), pe care le însoțim în
diversele capitole, prin alternarea
dibace a planurilor, prin arhitectura bine gândită a romanului în părți
și capitole cu titluri sugestive: Ospăț
la Mironești; O mie de cadâne, o mie de ieniceri, Fuga din Constantinopole,
Pacea de la București (Două râuri în aceeași albie) etc.
Așadar, prin romanul Hanul
lui Manuc, literatura actuală intră pe făgașul firesc, în care orice tip de
scriere își găsește locul, dacă este bine realizată estetic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu