18 aprilie 2017

„Pelinul negru” de Ioana Nicolaie - un roman unic despre suferința celor inocenți



Anunțat inițial cu titlul Druga, noul roman al scriitoarei Ioana Nicolaie, „Pelinul negru”, este, fără îndoială, cea mai valoroasă scriere a sa în proză de până acum, un roman unic și necesar în literatura noastră, un roman despre problemele unui copil cu dificultăți de învățare și de dezvoltare mentală, născut  în urma dezastrului de la Cernobâl (în traducere „pelin negru”). În consonanță cu îndemnul lui Amos Oz: Sfatul meu pentru orice scriitor este să scrie despre ce cunoaşte mai bine. Scrie despre satul tău!, Ioana Nicolaie scrie despre fapte binecunoscute, ce vin la suprafață pentru că se cer spuse, întâmplări din anii copilăriei petrecute în zona Bistriței, povestite cu lentila obiectivului atât de aproape, încât simți în obraz răsuflarea copiilor din carte.
Trebuie să mărturisesc că, în pofida echilibrului, a demnității cu care este spusă povestea, am simțit în mai multe rânduri, pe parcursul lecturii, valuri de emoție dureroasă, răscolitoare, ridicându-se la suprafață din adâncuri nebănuite. Tocmai din cauza simplității, a autenticității, a depărtării de orice intenție de speculare ieftină a unui asemenea subiect, povestea Augustinei, autoporeclită Druga, după numele păpușii urâte de cârpă al cărei loc era sub pat, devine o istorie reprezentativă pentru aspecte dramatice ale vieții peste care, de regulă,  tragem cortina. Despre astfel de copii au scris William Faulkner (Benjy din Zgomotul și furia), John Steinbeck (Tularecito din Pășunile raiului) sau, mai recent și din alt punct de vedere, R. J. Palacio (August Pullman din Minunea), însă la noi nu am întâlnit o scriere care să își asume atât de total o astfel de temă.
Augustina Bulța este o fetiță de zece ani dintr-o familie unită, cu mulți copii, dar și cu multe probleme, prin prisma căreia sunt privite cu naivitate și amar realism lucrurile. Deși familia are ceva pământ și animale, tatăl, disponibilizat din postul de acar CFR, se confruntă cu povara întreținerii familiei și are uneori derapaje de violență și de consum de alcool. Mama este cea care suportă cu stoicism situația și ține cu căldură în jurul ei pe cei doisprezece copii.
Augustina se naște la trei luni de la explozia de la Cernobâl, în1986 - anul în care fructele nu s-au făcut, iar păsările au căzut din zbor - cu febră cerebrală și cu puține șanse de supraviețuire. După doi ani de spitalizare, în care copila este o mogâldeață neputincioasă ciuruită de injecții cu penicilină, este luată de bunici la țară și, cu multă greutate, după încă trei ani, începe să se înzdrăvenească, să vorbească, să alerge și să devină un copil aproape normal. Cele două păpuși, Tutuana cea frumoasă, îmbrăcată ca o prințesă și Druga, păpușa cheală, din cârpă, urâtă și disprețuită, devin cele două repere la care se raportează Augustina pentru a-și construi imaginea de sine.
Reîntoarsă în familie și înscrisă la școală, fetița repetă de trei ori clasa întâi, deoarece, deși e cuminte și scrie frumos literele, nu poate învăța să le lege în cuvinte. Handicapata, repetenta, proasta școlii, idioata, oliogofrena sunt cuvintele care îi arată, ca-ntr-o oglindă, portretul ei în ochii celorlalți, iar Augustina le primește ca pe ceva de la sine înțeles. Sever, fratele  mai mic, cu care a ajuns în aceeași clasă, o apără, dar fără folos. Imaginea despre sine se întunecă și ea începe să se certe singură, spunându-și că e o Drugă* și că nu mai e nimic de făcut. Doar pentru mama, ea  rămâne puiul meu cel gălbior. La scenele mai aprinse din casă, Augustina se ascunde în dulap. Pentru ea, lumea reală fuzionează cu cea a poveștilor. I se pare uneori că este sora cea fără grai care trebuie să culeagă urzici pentru frații ce urmează să se transforme în lebede și să zboare departe în lume. Alteori, trei broaște râioase o sărută și i se cuibăresc în inimă și în minte. Răul ia chipul lupului și se personifică într-o amenințare ce iese din când în când la suprafață. Atunci fata face crize și își pierde cunoștința.
Soluția trimiterii la o școală specială din Buzău pare bună, fetei îi plac cearșafurile cu Albe-ca-Zăpada, lecțiile, doamnele care se ocupă de ea, e mai deșteaptă decât multe alte fete (chele, cum se strigă una pe alta, pentru că sunt tunse chilug), cu tot felul de probleme psihice, și o vreme crede că acum a devenit o Tutuană. Dar o serie de întâmplări îi readuc întâlnirea cu oroarea și spaima, sub diverse înfățișări, și, în loc să progreseze, regresează. În ultima parte a romanului, venită acasă în urma unui șoc emoțional foarte puternic, copila se retrage într-un stadiu aproape animalic, lângă „frățiorul” porc Guițu, crescut de pui și sacrificat de Crăciun. Într-un final, se hotărăște abandonarea școlii și scoaterea unui certificat de persoană cu handicap, totul fiind în cazul ei inutil, fără speranță.

Am punctat o mică parte din subiect, fără teama dezvăluirii esenței romanului, căci aceasta nu rezidă în șirul faptelor, ci mai ales în privirea din interior a trăirilor copilului, care vorbește despre el și despre lumea sa, cu o voce inconfundabilă. Ioana Nicolaie excelează în surprinderea inocenței, a gândirii foarte simple, dar nu lipsite de sentiment, a mirărilor și a spaimelor unui asemenea copil special. Impresionează eșecul realizării unei imagini de sine pozitive, când, de la un anumit stadiu de dezvoltare, dragostea necondiționată a familiei nu mai este de ajuns. Când apare conștiința că, pentru toți ceilalți ești un rebut, o ființă de evitat și de disprețuit, iar etichetele celor din jur se lipesc peste lumina inocenței și devin o a doua natură; când te consideri o drugă, care nu e bună de nimic; când înțelegi că nu vei avea dreptul la o viață normală, nici măcar dreptul la dragoste...
Numele protagonistei este  inspirat, având unele rezonanțe: August cel prost din Fram ursul polar, August din Minunea (unde  handicapul este însă unul fizic). Alături de Augustina, apar în carte multe alte figuri de copii în suferință, victime fără vină ale abandonului, ale bolii, ale sistemului, ale unor dezastre, exterioare sau interioare, având consecințe incalculabile.
După lectura cărții, rămâi cu întrebări fără vreun răspuns, pe care omenirea și le pune de secole: care e rostul suferinței copiilor? de ce cad victimă inocenții? cine răspunde? ce se poate face pentru o lume mai bună? „Pelinul negru” este el însuși o întrebare vie, care nu se mulțumește cu un răspuns de suprafață, pentru că ne-o așază în față pe Augustina cea concretă, înaintea căreia noi, cititorii, ne plecăm, copleșiți, privirile.
*drugă = fus mare și gros pe care se pune fuiorul de tors urzeală pentru lăicere, saci etc.; cantitate de fuior pusă pe acest fus; drug scurt; (reg.) știulete de porumb. – Din sb. druga.